Înainte de a citi, mai jos, textul publicat de  Reportajelive , o să vă povestesc discuția purtată în Kaufland, la coadă la casă, cu o veche cunoștință. Nu ne mai văzusem de mult. Și, după câteva fraze de curtoazie reciprocă, am ajuns inevitabil la copii. Brusc, pe chipul omului din fața mea s-a așternut un văl de tristețe. Eu îi spusesem că ai noștri vor emigra, departe, foarte departe de casă. Definitiv. El mi-a povestit că băiatul, angajat la o multinațională, este plecat, de câțiva ani, prin detașare, afară. Și că nu e bine. Eu, lovit de imbecilitate spontană, am spus fraza aia cretină cu liniștea materială. Doamne, ce tâmpiți pot fi oamenii câteodată. Tot week-end-ul n-am fost bun de nimic. Știți ce mi-a zis? Dă-i domne dracu de bani, să-l vezi pe ăla mic, pe băiat, cum vine seara și se bagă lângă mine-n pat și mă strânge-n brațe. Ca pe un tată...

Textul Reportajelive intitulat „Într-un oraș din Transilvania”

În sfârşit e dimineaţă. Am dormit foarte puţin şi chinuit de multe întrebări. Mă aşez pe marginea patului întrebându-mă dacă este bine ce fac. Afară plouă şi este o vreme urâtă de toamna. Mă încurajez singur spunându-mi că nu am ce pierde. Gândurile mi se amestecă în cap. Mă gândesc că maică-mea are şi ea dreptatea ei. Biata de ea cu lacrimi în ochi s-a opus cât a putut plecării mele. Încă mai aud în minte cuvintele ei spunându-mi – “Mai Reportaje mama, mai bine rămâi să termini facultatea. Fără facultate nu o să faci nimic în viaţă. Ne-om descura noi cumva cu banii. Eşti prea tânăr mămică dragă. Măcar aşteaptă să faci 20 de ani. Unde te duci tu acolo ? Nici nu ştii bine limba, nu ai pe nimeni… Ce facem dacă ţi se întâmplă ceva? ”. Zâmbesc însă zâmbetul îmi este amar. Biata maică-mea nu înţelege cât de mult îmi doresc  să îmi câştig proprii bani. Este momentul meu însă am un sentiment ciudat că pierd ceva.

Fac un dus rapid, mă îmbrac cu hainele cele bune rămase de la banchetul de clasa a 12-a. Când intru în bucătărie observ că maică-mea este acasă. O privesc mirat şi constat că nu a plecat azi la muncă. Face o ultima încercare să mă oprească deşi ştie că decizia mea este luată. Azi am ultimul interviu cu o firma de recrutare din Irlanda. Voi pleca împreună cu prietena mea Roxana, cu un contract de muncă, undeva în nordul Irlandei. Singurul meu regret este faptul că voi renunţa la facultatea de matematică unde sunt în primul an. Ştiu că fără studii îmi va fi greu să reuşesc în viaţă însă mă încurajez singur gândindu-mă că după un an, dupa ce strâng nişte bani, mă întorc . Voi da iar la facultate sau poate reuşesc să intru la facultate chiar acolo în Irlanda.

Firma de recrutare româno-irlandeză are sediul la parterul unui bloc. În faţa blocului coada începe din stradă. Sunt peste 30 de persoane cu acte în mâini aşteptând să îşi depună dosarele. Pe trotuar mă aşteaptă Roxana, prietena mea. Văzând-o surâzătoare parcă îmi mai vine inima la loc. Meticulos verific încă odată actele şi paşapoartele. Roxana se uită la mine lung. O prind de mâna şi o trag uşor spre intrarea pentru cei cu interviuri. Pe scări mă opreşte , mă priveşte adânc în ochi şi îmi spune” Reportaje promite-mi că nu pleci fără mine dacă eu nu iau interviul”. Ochii ei superbi, de un verde închis, se scaldă în lacrimi. Fata  este de o frumuseţe angelica. Încă o dată stau şi mă întreb ce naiba găseşte fata asta frumoasă şi deşteaptă la un prăpădit visator ca mine. Temerea ei este nejustificată.  Habar nu are cât de mult o iubesc. O iau în braţe şi îi jur că nu plec nicăieri fără ea. Aproape nici nu realizăm că zeci de persoane privesc scena. Suntem cei mai tineri dintre toţi.

Pe hol o doamna între două vârste scrie ceva într-un registru.  Fără să ridice privirea îmi cere numele răstit. Privirile mi se intersectează cu ale celorlalţi poate viitori colegi. Media de vârstă este pe la 25-30 de ani. Irlandezii recrutează doar oameni in putere, doar personal calificat. Sunt conştient că noi nu suntem calificaţi însă sper să prindem două locuri pe puţinele poziţii care nu necesită calificare. Pentru un moment mi se strânge inima gândindu-mă că la 19 ani cea mai mare aspiraţie a mea este să fiu grădinar la un hotel în Irlanda. O umbră parcă nu îmi da pace însă nu mai am timp să mă gândesc pentru că ajung în faţă celor trei persoane cu care am interviul final. Mă aşez pe scaun vizibil emoţionat . Un irlandez şi două românce îmi pun nişte întrebări standard de pe o grilă. Încerc să sparg gheaţa, încerc din răsputeri să fac o figura bună. Cei trei mă privesc fără expresie, ca pe un microb , citind întrebările de pe o foaie şi notând din când în când câte ceva. Interviul se termină sec. Ies afară cu senzaţia că sunt o simplă marfă si realizez ca nu reprezint pentru ei nimic mai mult decat o simpla marfa. Înjur printre dinţi. Habar nu am dacă l-am luat sau nu. Pe hol mă aşteaptă deja Roxana.  A ieşit şi ea de la interviu din camera alăturată. Bărbaţii de pe hol o privesc lung în timp ce eu mă gândesc că în Irlanda va trebui să îmi pun în valoare anii de box.

După câteva minute de aşteptare primim şi rezultatul interviului de la aceeaşi acritură. Sunt informat că am trecut interviul şi că poziţia pe care m-au validat este de îngrijitor la piscine. Îmi vine să chiui de bucurie. Roxana  este destul de tăcută însă o pun pe seama emoţiei . Ea încă nu a primit răspunsul. Îi şoptesc încântat câte în luna şi în stele. Îi refac calculele cu banii şi îi arăt cât vom câştigă amândoi într-un an şi câte ne vom permite când ne întoarcem. Îi spun să aibă încredere în mine că vom reuşi. Nu există om mai hotărât că mine să reuşească în viaţă. Roxana priveşte in gol frământându-şi mâinile.

După câteva minute acritura revine şi îi spune sec Roxanei că a picat interviul. Pentru o secundă simt că a căzut cerul pe mine. Este imposibil aşa ceva. Sunt multe poziţii de camerista şi se pleacă fără probleme pe o astfel de poziţie. Roxana vorbeşte engleză la perfecţie şi este mult mai inteligenţă decât majoritatea celor care au fost recrutate deja. Nu mai înţeleg nimic. La Roxana nu există vreun risc să nu reuşească. Mă ridic în picioare şi fără îmi dau seama mă trezesc luând-o la întrebări pe acritură. Nu pot să accept aşa ceva. Este şansa vieţii mele să ies din gaură asta de ţară şi din sărăcie. La început o rog să îmi spună ce s-a întâmplat relativ politicos. Acritura îmi întoarce spatele ca si cum as fi vorbit cu un perete şi eu explodez. Mă trezesc urlând la ea că sunt datori cu o explicaţie. Vreau să ştiu ce nu este ok şi de ce nu a luat interviul. Acritura vrea să mă dea afară însă după ce se uită mai atent la mine realizează că sunt în stare de orice. Îi explic că pot să accept că nu a luat interviul însă vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat. Nu pot să accept un răspuns de acest gen fără explicaţii. Am cheltuit o grămadă de bani pe acte, traduceri legalizate şi taxe de analiză dosar. Discuţia este destul de aprinsă şi Roxana agăţată de mine încearcă să mă oprească ştiind cât sunt de temperamental. Scandalul opreşte pentru moment interviurile şi din sala Roxanei o doamna  care a auzit toată discuţia iese afară şi îmi explică evident iritată că Roxana a picat pentru că limba ei engleză lasă de dorit şi că dacă vrem aşa mult să plecăm să venim când o să ştie engleză.

Am tăcut brusc. Roxana mă priveşte cu lacrimi în ochi. Mă simt trădat. Ştie şi ea şi eu că era imposibil să pice interviul de limba o fosta olimpică la engleză şi studentă la limbi străine. Înainte să ies afară acritura îmi trânteşte în braţe dosarul spunându-mi că domnul Ryan s-a răzgândit în privinţa mea după scandalul făcut. Afară plouă. Roxana mă aşteaptă pe scări cu o umbrela şi încearcă să se apropie de mine. O evit şi o iau de nebun prin ploaie. M-am plimbat două ore fără să îmi pese de frigul de afară şi de faptul că eram ud leoarcă. România acelor ani era dura şi eu aveam sentimentul că am ratat şansa vieţii mele…

…………………………………………………………………………………. 

Zilele trecute am muncit mult şi am dormit puţin. Oboseala accentuată şi-a spus cuvântul. De voie de nevoie m-am trezit conducând prin Mureş alergând ca un nebun după obiectivele mele. În faţă am o coloana de maşini şi tiruri care abia se târâie. În maşină e cald şi muzica merge încet parcă în acord cu viteza de circulare. Toropeala plăcută pune stăpânire pe mine şi un glas interior mă avertizează că sunt pe cale să adorm. Fără să stau pe gânduri trag de volan stânga şi intru în prima localitate care îmi iese în cale căutând o cafea tare. Centrul micului oraş transilvănean arată superb cu clădirile lui istorice şi copacii uriaşi îngălbeniţi. Nu sunt probleme cu parcările aşa că parchez în plin centru sperând să găsesc un loc de unde să iau o cafea bună şi tare.

Găsesc în cele din urmă un restaurant cochet. Intru în interior şi cer o cafea la pachet. O doamna în vârstă agitată îşi cere scuze din start spunând că durează 10 minute pentru că e singură. O rog să mi-o aducă afară când poate ea şi mă aşez pe terasă după ce dau cu mâna nişte frunze galbene de pe un scaun . Poate de la soarele blând de toamna, poate de la frumuseţea copacilor, poate de la aerul curat….habar nu am de la ce însă un sentiment de bine pune stăpânire pe mine. Mă gândesc că viaţa este atât de simplă şi frumoasă şi de cele mai multe ori noi tindem să o facem complicată. Oare ce probabilitate era că eu să descopăr un astfel de loc dacă nu eram nevoit să caut o cafea tare?

Atenţia îmi este distrasă de mai mulţi tineri care urcă bagaje într-un golf vechi. O domnişoară neajutorata asista cu lacrimi în ochi la scenă. Băiatul înghesuie în portbagajul maşinii un geamantan. Alţi băieţi sunt deja în maşină şi îi fac semn să se grăbească. Nu ştiu prin ce mecanism, nu ştiu prin ce joc al hazardului sunt nevoie să asist la această scenă  cu atât mai ciudat cu cât fata seamana  izbitor cu Roxana iar băiatul seamănă izbitor cu mine la 19 ani. Mii de emoţii şi amintiri îmi revin în minte aproape cu aceeaşi intensitate. Aceleaşi speranţe, aceleaşi dezamăgiri, aceleasi vise si dorinta de reusi…

Mă uit mai atent în jur şi fără să vreau observ că peste 80% din magazinele din centru sunt închise. Oraşul este cam pustiu. Nu apuc să mă gândesc prea mult pentru că doamna în vârstă apare cu cafeaua cerându-şi scuze pentru întârziere. Îmi dau seama că este chiar proprietara micului restaurant. O văd dornică de vorba şi o întreb de ce nu mai angajează pe cineva să o ajute. Îmi spune că nu are pe cine şi că de câteva zile este singură. Aflu de la dansa că în urmă cu două săptămâni a venit o firma de intermediere forţă de muncă via ţările nordice şi Germania, s-a instalat în centru oraşului şi au angajat pe toţi cei în putere şi dispuşi să muncească. Aflu că deşi era greu să mai angajezi pe cineva in acel oras , acum este imposibil. Doamna îmi explică cu tristeţe că salariile oferite au fost între 800 şi 1300 eur cu cazare şi masă şi că locurile de muncă sezoniere erau în ferme de legume şi construcţii. Au plecat toţi cei capabil de muncă din oraş. În două spatamani sute sau poate mii de oameni şi-au făcut bagajul şi au părăsit micul oraş transilvănean. 

Un vânticel rece adie uşor şi răscoleşte frunzele de pe terasă descoperind un flyer alb pe care scrie “ OPORTUNITATE. Locuri de muncă în Germania şi Danemarca. Te aşteptăm cu un CV în centrul oraşului zilnic de la 11 :00- 17:00”. Mă ridic de pe scaun, îmi iau cafeaua şi mă îndrept spre maşină. Pe lângă mine trece un bunic cu un baston abia tinandu-se după doi copii de clasa zero. O fetiţă blondă şi slăbuţă se opreşte pentru un moment îl aşteaptă pe bunic şi îl întreabă cu tristete “ Bunicule…mi-e dor de mami. Oare de Crăciun o să vină acasă?”

Distribuie Distribuie Comentarii