Dreptul de trecere a provocat numeroase dispute între vecini de-a lungul anilor. Cea mai spinoasă problemă este stabilirea terenului de pe care să se permită accesul la drumul public atunci când există mai multe fonduri vecine.

Noul Cod Civil prevede la articolul 617 limitele legale ale dreptului de proprietate privată. Un capitol aparte îl ocupă dreptul de trecere, care a generat numeroase dispute între proprietarii de terenuri de0a lungul anilor, multe din ele fiind tranșate în instanță.

La alineatul 1 se prevede că „proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu”. Cu alte cuvinte, dacă proprietarul unui teren nu are acces la drumul public, cel cu care se învecinează trebuie să îi asigure această legătură.

Prevederea legală care a generat cele mai multe dispute este alineatul 2 din articolul 617, pentru că de cele mai multe ori proprietarii de terenuri o interpretează într-o manieră personală.

„Trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii”, spune legea.

Fiecare proprietar apreciază într-o manieră proprie „minima stânjenire” adusă terenului, dar neînțelegeri sunt și cu privire la fondul pe care se va face trecerea, atunci când sunt mai multe terenuri care se învecinează.

Nu există însă dubii asupra duratei dreptului de trecere. Potrivit alineatului 3 din articolul 617 din Noul Cod Civil, „dreptul de trecere este imprescriptibil. El se stinge în momentul în care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea publică.”

„Ar trebui să trec cu animalele prin grădina de zarzavat”

Problemele sunt destul de serioase dacă între vecini nu există o minimă înțelegere asupra dreptului de trecere. De pildă, un proprietar de teren explică pe legeaz.net cu ce dificultăți se confruntă pentru că vecinul lui nu îi permite accesul la drumul public.

„Pentru a merge la pășunat cu animalele trebuie să trec pe terenul vecinului, care îmi interzice acest lucru. Ar trebui să trec cu animalele prin grădina de zarzavat, să ies pe drumul foarte circulat de mașini, apoi să ajung la islaz. Cum să procedez?”, întreabă bărbatul.

Servitutea legală nu trebuie trebuie confundată cu dreptul de trecere

Nu trebuie să se confunde servitutea legală de trecere stricto sensu, reglementată de articolele 617-620 din Noul Cod Civil, cu servitutea de trecere stabilită prin fapta omului.

Servitutea stabilită prin fapta omului este, de regulă, un dezmembrământ veritabil al dreptului de proprietate privată şi numai uneori o simplă restrângere a exercitării acestui drept în raporturile de vecinătate.

Servitutea legală de trecere este mai mult decât o simplă restrângere a exercitării dreptului de proprietate privată. Astfel, în măsura în care se exercită, dreptul de trecere presupune că anumite elemente ale dreptului de proprietate asupra unui teren sunt exercitate, chiar dacă nu exclusiv, de proprietarul altui teren.

Servitutea legală de trecere nu îl împiedică pe proprietarul terenului asupra căruia s-a constituit să îşi exercite integral atributele dreptului său de proprietate , inclusiv asupra porţiunii pe care se realizează efectiv trecerea, cu condiţia să nu împiedice în niciun fel această trecere, se menționează în cartea „Drepturile reale 2009”, scrisă de Valeriu Stoica.

Expertiza stabilește calea de acces către drumul public

Când există un litigiu cu privire la terenul pe care să se facă trecerea către drumul public, o expertiză va stabili care este fondul cel mai puţin împovărat de trecerea exercitată de proprietarul fondului înfundat.

De amintit este și un alt aspect extrem de important. Cu ocazia stabilirii servituţii de trecere, hotărârea adoptată de instanța de judecată trebuie să determine cu exactitate care dintre părţi suportă aservirea proprietăţii, atât pentru asigurarea rigorii lucrului judecat, cât şi pentru a fi posibilă executarea efectivă a hotărârii judecătorești.