Spaima de o epidemie devastatoare si frica gregara de un virus care ucide undeva in lume obtureaza privirea si trece in secundar valorile umaniste ale libertatii, demnitatii si dreptului la viata si apoi la o moarte decenta. Ce nu vedem, de frica?, scrie jurnalista Magda Grădinaru pe  Ziare.com .

Orice regim dictatorial este in esenta lui anti-umanist. Cenzura, privarea de libertate, formele pe care le ia tortura sunt indreptate contra individului si a vietii lui private. Sistemul nu e complet panoptic, nimeni nu detine tehnica de a construi turnul din care un ochi vigilent sa vada totul, in acelasi timp, dar frica suplineste ceea ce tehnica nu reuseste.

Asa functioneaza o dictatura, s-au scris carti despre frici si complicitatile care transforma oamenii in monstri si vietile lor si ale celorlalti in trauma de a trebui sa fugi, sa ascunzi sau sa te transformi in calau si tot nu scapi de sentimentul clar ca esti vanat.

Mecanismul fricii intr-o dictatura este explicat de  psihiatrul si scriitorul Ion Vianu  astfel:

"Frica este ca veninul unui sarpe, care te paralizeaza. Frica face sa nu mai poti pasi intr-un loc intunecat, fara ideea ca s-ar putea gasi o gaura foarte adanca, in care sa cazi cu totul. Frica este, de fapt, frica de intuneric, frica primara a copilului, in care pierzi controlul vizual. Era esenta fricii in totalitarism.

Eu imi aduc aminte, si nu e usor sa marturisesti asta, pentru ca sunt marturii de lasitate, dar mai apaream la televiziune, la emisiuni stiintifice si veneam cu note pe care le tineam sub masa, pe genunchi, ca sa nu fac o gafa politica.

In totalitarism esti mereu vinovat si mereu te temi sa nu spui ceva nepotrivit. Putin cate putin, ajutandu-ne intre noi, spunandu-ne ca nu trebuie sa ne fie atat de frica, am ajuns sa putem vorbi, sa fim mai mult sau mai putin critici. Dar acesta a fost un proces, un proces pe care multi nu au putut sa il depaseasca si nu le fac un repros din asta. Asta era conditia normala a cetateanului roman".

Tot Ion Vianu, care, odata fugit din Romania comunista, a denuntat pe plan extern folosirea psihiatriei ca instrument represiv, povesteste un episod crud in care tocmai frica sta la baza complicitatii si apoi a vinovatiei generalizate. Fiica lui Eugene Ionesco, Marie France, ii face o vizita la spitalul din Bucuresti - suntem in plin regim totalitar - si oamenii se intind spre ea, sa ii spuna doar atat: "Nu am facut nimic".

"Am facut aceasta nesabuinta, pentru ca era un lucru absolut periculos, am dus-o pe Marie France Ionesco, care venea des in tara pe vremea aceea, sa vada salonul de agitati, cum se numea, salonul inchis al sectiei de psihiatrie in care lucram si ea a fost impresionata. Ea, venind din afara, a vazut imediat esentialul. A spus: bine, dar oamenii acestia nu spun decat un singur lucru: "Nu am facut nimic".

Am realizat mai bine ceea ce vedeam si auzeam in fiecare zi, prin prisma unui ochi strain, virgin de aceasta trauma zilnica. Am realizat aceasta culpabilitate. Un regim totalitar nici nu poate exista daca nu conteaza pe culpabilitatea oamenilor. Daca nu ne-am mai simti vinovati, cum am mai suporta?".

Intr-o astfel de lume inchisa in frica, cativa medici s-au ridicat in picioare si au avertizat ca oamenii sunt in pericol.

Erau primele zile in care un nou virus ucigas a aparut in China. Au fost aspru certati si readusi la tacere. Doi dintre acesti medici au murit. Au fost si doi bloggeri/jurnalisti, care au denuntat chingile totalitare, acelea care nu lasa oamenilor nicio salvare in fata noii epidemii. Sunt dati disparuti.

La schimb, autoritatile chineze construiesc, in aplauze, un spital in cateva zile, o fabrica de masti si probabil o morga mai eficienta, pentru ca mortii, al caror numar oscileaza, dar banuielile ca drama e mult mai mare capata din ce in ce mai mult temei, nu sunt ingropati de rude, ci incinerati, cat sa nu lase nicio urma.

Imi spunea Thierry Wolton intr-unul dintre interviuri ca una dintre primele probleme ale unei dictaturi e data de morti. Ce faci cu cadavrele? Sigur, in China nu e vorba despre oameni ucisi in inchisori, ci de oameni din statistici, numere care se prabusesc pe strada, vanzatori sau medici, oameni inchisi intr-o cusca din care adevarul iese sugrumat. Dar sunt oameni pentru care s-a pronuntat deja o condamnare, ca si cum ar locui intr-o lume damnata, din care important pentru restul omenirii e sa nu mai iasa nimeni.

Nicio dictatura nu supravietuieste tuturor minciunilor si din China incep sa apara informatii despre inumanitatea si inconstienta unui regim care isi condamna medicii, atunci cand acestia devin avertizori publici, pentru a salva vieti.

Distribuie Distribuie Comentarii