Cea mai ieftină și sănătoasă băutură energizantă din istorie. Are un efect garantat și a ajutat una dintre cele mai bune armate ale istoriei

Mult înainte ca băuturile cu electroliți să umple rafturile magazinelor, sportivii și muncitorii Antichității se bazau pe o licoare rudimentară, dar surprinzător de eficientă. Ieftină și ușor de preparat, această „băutură energizantă” a istoriei revine în actualitate ca o alternativă naturală pentru cei care vor să-și recapete puterile după o zi istovitoare.

Soldații romani i-au dat lui Iisus celebra lor băutură, posca FOTO wikipedia

Băuturile energizante cu electroliți au devenit extrem de populare, în special în rândul tinerilor și al celor care practică activități fizice intense, fiind promovate ca soluții pentru rehidratare rapidă și creșterea nivelului de energie. Sunt însă specialiști care spun că un consum frecvent nu este chiar benefic sănătății.

În plus, nu sunt foarte ieftine. Puțin cunoscut publicului larg este, însă, faptul că în Antichitate a existat o variantă de băutură energizantă mult mai ieftină, sănătoasă și cu efecte dovedite. Se numea posca și era băutura energizantă tradițională și nelipsită a soldatului roman. Este energizantul care i-a însoțit pe legionarii romani din pădurile Germaniei și ploioasa Britanie până în deșerturile Africii de Nord. Posca reflectă esența practicii romane: eficiență, adaptare și simplitate. În timp ce aristocrații savurau vinuri rafinate, imperiul era susținut, la propriu, de oameni care beau această licoare acrișoară.

Licoarea nelipsită a legionarului roman

Posca era o băutură simplă dar eficientă. Nu se știe exact când a fost inventată. Cel mai probabil în timpul Republicii, odată cu expansiunea romană. Trupele aveau nevoie să consume apă fără bacterii patogene și totodată să aibă energie pentru marșurile lungi.

Cuvântul „posca” provine probabil din latinescul „potor” („a bea”), sau din grecescul „epoxos” („ascuțit”). Interesant este faptul că textele timpurii în limba greacă precum Evangheliile, folosesc cuvântul „oxos” (oțet) pentru a se referi la această băutură, deoarece le lipsea un termen specific pentru „posca”.

Acesta este adesea tradus ca „acetum” în Biblia Vulgata. În jurul secolului al VI-lea d.Hr., cuvântul „phouska” apare în greacă, probabil absorbit din tradiția romană de către armata bizantină. Medici din secolul al VII le d Hr precum Aetius și Paul din Egina oferă o rețetă pentru o „phouska” mai plăcută la gust, care include ingrediente precum chimion, semințe de fenicul, țelină, anason, cimbru, și sare adăugate la baza de oțet și apă, arătând varietatea modurilor în care putea fi preparată. În concluzie, posca este un cuvânt de origine latină, pătruns ulterior și în limba greacă, mai ales în perioada bizantină.

Iată ce era de fapt, o posca romană adevărată. Era un amestec de apă cu oțet din vin, la care adăugau coriandru și sare sau chiar miere. Varianta clasică era, însă, fără miere.

Această băutură era extraordinară pentru marșurile lungi. Era hidratantă, astâmpăra setea și totodată oferea o sursă de apă sigură. Și asta în condițiile în care oțetul avea proprietăți antimicrobiene. Exista o varietate de ierburi aromate care se adăugau în posca, după gustul fiecăruia. „Apa era ceea ce bea în timpul campaniilor sale, doar că din când în când, când îi era o sete cumplită, cerea oțet sau, când puterile îi slăbeau, adăuga puțin vin”, arată Plutarh în „Viața lui Cato cel Bătrân”. Generalul roman Avidius Cassius le-a ordonat trupelor sale să nu aibă la ele mâncare, cu excepția unturii de porc, a cărnii uscate și a vinului acru (oțet de vin). Tocmai pentru a face o posca hidratantă.

Până și bogații serveau o posca, ceva mai îmbunătățită

De-a lungul secolelor și comandanții militari sau chiar împărați au ajuns să bea posca în timpul campaniilor militare, pentru a fi populari în rândul soldaților. Cato cel Bătrân și împăratul Hadrian erau cunoscuți pentru consumul acestei băuturi. Evident, împăratul, generalii sau ofițerii superiori nu beau posca pe care o consumau legionarii de rând. Aceștia puneau apă și oțet dar adăugau ierburi mai scumpe, mai greu de găsit.

Unii adăugau nard, o plantă rară din familia valerianei, apreciată din antichitate pentru uleiul său esențial puternic aromat, de culoare ambrei, extras din rădăcini. Alții adăugau miere și vin. Posca simplă, obișnuită, fără prea multe mofturi, era consumată pe scară largă în societatea romană, după cum o demonstrează menționarea sa frecventă în diverse surse, de la „Istoria naturală” a lui Pliniu cel Bătrân până la comediile lui Plaut. În plus, era folosită și în gastronomia romană. Apicius, autorul celebrei cărți de bucate romane „De re coquinaria”, folosea posca ca ingredient în unele dintre rețetele sale, inclusiv în cele pentru „sala cattabia”, o salată cu adevărat delicioasă.

El menționează în mod specific înmuierea pâinii în posca, ceea ce sugerează utilizarea acesteia pentru adăugarea de aromă și aciditate preparatelor. Ideea a fost preluată ulterior de medicii Renașterii. Girolamo Cardano un medic și filosof milanez din secolul al XVI lea a sugerat că posca ar fi putut contribui la puterea și rezistența romanilor, mai ales în timpul campaniilor militare. El a remarcat potențialele sale beneficii pentru sănătate în lucrarea „Neronis Encomium”. Tot Cardano preciza că în lecturile antice a descoperit că alături de posca, romanii consumau carne sărată, bogată în proteine. Cea mai sigură formă de posca, din punct de vedere microbian era cea încălzită cu miere și condimente, suferind o formă de pasteurizare. Era apoi lăsată să se răcească și consumată pentru energizare.

Iisus Hristos a primit posca?

Una dintre cele mai cunoscute referințe la posca apare în Evanghelii. Este cunoscut faptul că în timp ce IIsus se afla pe cruce, soldații romani îi oferă un buret înmuiat în „oxos” spun Evangheliile în limba greacă. Adică „oțet”. De aici și ideea, eronată spun unii, că romanii au vrut să-l batjocorească, să-l chinuie oferindu-i oțet în loc de apă. Noile interpretări arată că „oxos” era folosit și pentru a descrie posca. Cu alte cuvinte soldații i-ar fi dat lui Iisus , înmuiat în burete, posca. Tocmai pentru a-i oferi oarecare alinare și rezistență.

„După aceasta, Iisus, știind că totul se sfârșise, a zis : „Mi-e sete”. Acolo era un vas plin cu oțet, așa că au pus un burete plin cu oțet pe o ramură de isop și l-au dus la gura Lui. După ce Isus a luat oțetul, a zis: „S-a sfârșit”. Și-a plecat capul și Și-a dat duhul”, se arată în Scripturi.

Așa cum am precizat mai sus, au rămas inclusiv rețete pentru posca. Iată una dintre cele mai simple. Avem nevoie de un pahar și jumătate de oțet din vin, patru pahare de apă, o jumătate de pahar de miere și o linguriță de coriandru zdrobit. Se amestecă toate ingredientele și se pune la fiert pentru a se topi mierea. Odată ce mierea s-a topit se ia băutura de pe foc și se lasă la răcit. Se strecoară pentru a îndepărta resturile de coriandru.