Probabil cea mai dură poveste de supraviețuire cunoscută în istorie a fost trăită de o femeie de numai 24 de ani. Abandonată într-o zonă extrem de aspră, bântuită de urși polari, Marguerite de la Rocque, a reușit imposibilul, dând naștere unui copil, și procurându-și singură hrană și adăpost.

Poveștile cu naufragiați și oameni care au supraviețuit miraculos în condiții extreme și în ciuda tuturor sorților au fascinat dintotdeauna. Aceste personaje reale care au demonstrat capacitate incredibilă a omului de a se adapta și depăși situații limită, chiar dacă nu a fost vreodată antrenat în acest scop, au devenit de-a lungul timpului personaje de roman, de producții cinematografice sau compoziții muzicale. Cel mai celebru este fără îndoială romanul „Robinson Crusoe” a lui Daniel Defoe, inspirat de experiența marinarului scoțian Alexander Selkirk naufragiat în 1704, timp de patru ani pe o insulă din arhipelagul Juan Fernandez.

Însă, puțini știu că și francezii au un Robinson Crusoe al lor dar cu o poveste mult mai fascinantă. Este vorba despre cazul real al Margueritei de la Roque, o femeie de numai 24 de ani care a reușit să rămână în viață, între doi și cinci ani, pe „Insula Demonilor”, situată pe coasta de est a actualului Quebec, unde în zilele noastre se află localitatea canadiană Harrington Harbour. Spre deosebire de marinarul scoțian, tânăra Marguerite a trebuit să îndure o climă aspră, neîndurătoare, vânturi puternice dar și animale de pradă terifiante, precum urșii polari. Nu mai vorbim de faptul că era o femeie nobilă, neobișnuită cu greutățile de zi cu zi.

Povestea cutremurătoare care a fascinat o regină

La sfârșitul anului 1544, un grup de perscari basci din zona Newfoundland, Noua Franță (era perioada în care zona Canadei era colonizată și revendicată de Regatul Franței), au observat o dâră de fum pe „Insula Demonilor” așa cum era cunoscută bucata de pământ care se ridica din ocean în apropiere de Golful Sfântului Laurențiu. Pescarii au debarcat imediat, fiindcă știau că insula nu este locuită. În timp ce explorau insula căutând locul de unde venea fumul au dat peste o apariție ciudată, în zona respectivă. O femeie tânără, albă, cu părul blond-castaniu învelită într-o blană de urs polar. Era înfrigurată și slăbită. Au dus-o rapid pe corabie și mai apoi în Newfoundland. Așa au aflat că se numește Marguerite de la Roque de Roverbal, este franțuzoaică și că provine dintr-o puternică familie nobiliară. Au ajutat-o să se îmbarce pe o corabie care pleca în Franța. Odată ajunsă pe continentul european, povestea ei incredibilă s-a răspândit cu viteza fulgerului.

Regina Margareta de Navarra, soția lui Henric al II lea al Franței, impresionată de povestea Margueritei a inclus-o în cartea sa intitulată „Heptameronul”. De-a lungul timpului destinul frumoasei contese găsită pe o insulă pustie, în blană de urs polar, a inspirat zeci de lucrări literare, de la poezii la piese de teatru și cărți de istorie. Una dintre cele mai bine documentate aparține lui Elizabeth M. Boyer, o scriitoare din SUA din secolul XX și intitulată „Marguerite de la Roque: A Story of Survival”.

O iubire interzisă și planurile cinice ale unui văr obsedat de avere

Marguerite de la Rocque s-a născut în jurul anului 1515 (1520 după alții) în prestigioasa familie de nobili protestanți de Roberval. Cel mai probabil și-a petrecut copilăria pe domeniile întinse ale familiei din zona Perigord și Languedoc, documentele precizând că era senior de Pontpoint. Cu alte cuvinte era o femeie nobilă și foarte bogată care reușise să moștenească inclusiv un important titlu. Elisabeth Boyer preciza că Martuerite era verișoară a lui Jean Francois de la Rocque de Roberval, un corsar hughenot (protestant calvin) care se bucura, însă, de protecția regelui Franței, Francisc I. Alți istorici precum Francois de Belleforest afirma că Marguerite era sora lui Jean Francois de la Roque. Cert este că avea legături la curtea Franței și în ciuda războiului religios dintre catolici și protestanți erau favorizați și protejați.

Tocmai de aceea în anul 1541, pe când Marguerite avea doar 21 sau 24 de ani (în funcție de surse), fratele (sau vărul) ei Jean Francois de la Rocque a fost numit locotenent general al Noii Franței fiind însărcinat cu întemeierea unei noi așezări pe țărmurile Canadei. Așa că Jean Francois echipează trei corăbii și pleacă către Lumea Nouă. În acest voiaj transatlantic este însoțit de Marguerite. Nu știm de ce a plecat și ea într-o călătorie atât de grea și într-un ținut necunoscut. Poate dorința de aventură, poate pentru a-și găsi liniștea ferită de războaiele religioase din Franța. Alții, după cum se va vedea, spun că a plecat pentru a-și trăi marea iubirea. Marguerite era îndrăgostită și avea o relație cu un tânăr de pe domeniile ei.

Era însă un tânăr cu origini comune, un om de rând, iar iubirea lor era interzisă. O femeie cu un asemenea rang nu se putea niciodată căsători, în Franța, cu un om de rând. În Lumea Nouă, departe de rigorile etichetei nobiliare, într-o așezare nou întemeiată ar fi avut o șansă. Posibil acesta să fi fost motivul pentru care și-a însoțit fratele în călătorie. Mai ales că iubitul ei, făcea parte din suită, ascuzându-se pe corabie.

Aproape de țărmurile Canadei, povestea lor de dragoste a fost descoperită de Jean Francoios de la Rocque. Tânărul iubit a fost pus în lanțuri iar Marguerite condamnată la abandon pe o insulă nelocuită din zona Canadei. Unii spun că morala calvinistă și cutumele nobiliare l-au determinat pe Jean Francois de la Rocque să șteargă această rușine de pe obrazul familiei. Alții însă dau vina pe lăcomia corsarului hughenot. Având în vedere că împărțea averea cu sora sau verișoara sa, lui Jean Francois îi convenea să scape de Marguerite și să pună mâna pe toate domeniile familiei ca și pe întreaga avere. Așa că a hotărât să o debarce pe Marguerite de la Roque pe „Insula Demonilor”, din apropierea Golfului Sfântul Laurențiu, un teritoriu bătut de vânturi cu climă aspră populat de animale sălbatice și bântuit de demoni, așa cum spuneau legendele marinărești. Adică o condamna la o moarte sigură.

Un cuplu în sălbăticie, o singură supraviețuitoare

În privința continuării poveștii sursele diferă. De exemplu, în „Heptameron”, regina Navarei susține că iubitul a fost de fapt abandonat pe insulă iar Marguerite, îndrăgostită, decide să i se alăture. După scrierile lui Thevet, Jean Francois a abandonat-o pe Marguerite pe „Insula Demonilor” iar pe iubitul acesteia l-a luat în lanțuri pentru a fi ucis pe țărmurile Americii. Tânărul profită de neatenția soldaților și se aruncă în mare înotând până la insula pe care se afla Marguerite. Cert este că pe „Insula Demonilor” ajung Marguerite, iubitul ei și servitoarea personală a femeii, numită Damienne.

A urmat o luptă pentru supraviețuire. Pe insulă fiind destul vânat și lemn din belșug, primele câteva luni au fost mai ușoare. Și asta în condițiile în care de Roberval le-a lăsat câteva archebuze, praf de pușcă, muniție și două spade. Cu aceste arme, iubitul Marguerite (numele lui nu a fost păstrat) a reușit să vâneze, ba chiar a construit și o cabană din lemn pentru a se adăposti. A venit însă iarna în Golful Sfântului Laurențiu. În aceea perioadă furtunile de coastă sunt feroce iar temperaturile foarte scăzute. Nu mai punem la socoteală faptul că insula era străbătută de lupi și urși. Inclusiv urși polari. Iubitul Margueritei și nici servitoarea nu au reușit să treacă iarna. Despre bărbat se știe doar că „s-a umflat” și după câteva săptămâni de chin, îngrijit doar de Marguerite, a murit. Femeia a rămas singură.

O poveste incredibilă de supraviețuire

Trebuie să ținem cont că Marguerite era o femei nobilă și nu era obișnuită deloc cu muncile fizice. Nu mai vorbim de faptul că nu avea nici cunoștințele necesare pentru a realiza diferite lucruri cu materialele pe care le avea la îndemână. Cu toate acestea, fiind deosebit de inteligentă și adaptabilă a reușit să supraviețuiască și să învețe într-un ritm alert. Fiind gravidă, Marguerite a și născut singură. Fetița pe care a adus-o pe lume a murit însă la numai câteva luni, din cauza frigului și a lipsei de lapte matern. Marguerite a continuat însă să lupte. A devenit extrem de pricepută în mânuirea archebuzei.

Se spune că a doborât inclusiv doi urși polari care încercaseră să pătrundă în cabana improvizată. Marguerite a reușit să jupuiască un urs și să-i folosească blana pentru a se încălzi. Și asta în condițiile în care hainele i se transformaseră în zdrențe. Se presupune că Marguerite a stat pe această insulă între doi și cinci ani. Spre sfârșitul perioadei petrecute pe „Insula Demonilor”, Marguerite rămăsese fără praf de pușcă și muniție. Se alimenta mai mult cu fructe sălbatice. După ce a fost salvată, Marguerite s-a întors în Franța și a fondat o școală privată pentru fete pe domeniile sale. A trăit până la sfârșitul vieții în luxosul Chateau de la Mothe din orășelul Nontron.