În anul 1939, în Germania Nazistă a debutat cel mai sinistru și diabolic plan de „purificare” rasială din istoria umanității. Peste 300.000 de copii și adulți cu dizabilități au fost uciși în condiții groaznice doar fiindcă nu corespundeau idealurilor naziste. A fost „repetiția” pentru Holocaust.

Ideologia nazistă se baza pe concepte precum „puritate rasială”, „spațiul vital” și exterminarea celor care nu corespundeau standardelor „rasei ariene”. Hitler visa o lume dominată de rasa germanică în care popoarele considerate „inferioare” să fie ori înrobite, ori exterminate. Perceptele și regulile „noii lumii” enunțate de Hitler în Mein Keimpf, aparent puerile și rezultat al unei minți tulburate, au devenit în mod tragic realitate într-o Germanie dominată de doctrina nazistă și controlată cu ajutorul rețelelor de partid, a poliției secrete și a cohortelor de indivizi fermecați de discursurile apoteotice ale liderului nazist.

În urma aplicării metodelor propovăduite de ideologia nazistă au murit șase milioane de evrei în cadrul Holocaustului. Pe lângă aceștia, în spiritul „purității” rasiale au fost uciși și romi dar și alte etnii considerate „untemensch” ( n.r. subumane). Holocaustul a fost pregătit însă de o „repetiție generală” îndreptată de Hitler împotriva propriului său popor. Metodele utilizate în uciderea evreilor au fost experimentate prima dată pe sute de mii de oameni fără apărare, suferinzi batjocoriți și omorâți. Este vorba despre cel mai cinic și revoltător program de „purificare rasială” din istorie. Regimul nazist a ucis peste 300.000 de copii și adulți cu dizabilități sau probleme psihice doar fiindcă liderii de partid îi considerau inutili pentru efortul de război și o povară economică.

În numele purității rasiale

„Igiena rasială” sau „purificarea rasială” erau conceptele preferate ale ideologiei naziste. Erau stâlpii conceptului de lume nouă, de om nou. „Igiena rasială va apărea ca o faptă mai mare decât cele mai victorioase războaie ale epocii noastre burgheze actuale”, preciza Hitler în Mein Kampf.

Pe scurt, indivizii cu handicap, cu tulburări mentale, cu diferite defecte fizice care-i împiedică să muncească sau să lupte eficient, dar și rasele considerate „inferioare” trebuiau îndepărtate din societatea germană și exterminate. Este o formă de eugenism, un curent destul de popular în Europa începutului de secol XX.

Eugenismul a fost susținut prin sterilizarea celor cu boli psihice grave ereditare, a alcoolicilor, violatorilor și a altor categorii considerate indezirabile pentru a se reproduce. În Germania, eugenia a fost susținută încă din anii 20 de ultranaționaliști și antisemiți. Emil Kraepelin, un medic psihiatru german din perioada interbelică susținea eugenismul. La rândul său Eugen Bleuler, un psihiatru elvețian susținea că deteriorarea rasială era produsă din cauza „infirmităților mentale și fizice”.

„Cei mai grav împovărați nu ar trebui să se reproducă. Dacă selecția naturală este în general suprimată, și mai ales dacă noi nu vom lua noi măsuri, rasa noastră ajunge să se deterioreze rapid”, preciza acesta.

Cu o astfel de susținere medicală în spate naziștii nu au făcut decât să aplice fantasmele lor rasiale. În iulie 1933 a început totul în baza legii „pentru prevenirea urmașilor cu boli ereditare”.

Această lege presupunea sterilizarea persoanelor cu afecțiuni considerate ereditare cum ar fi schizofrenia, epilepsia, boala Huntington și „imbecilitatea”. Sterilizarea a fost legalizată și pentru alcoolismul cronic și alte forme de devianță socială. Legea a fost aplicată de Ministerul de Interne sub Wilhelm Frick prin intermediul unor instanțe speciale de sănătate ereditară, care examina deținuții din aziluri, închisori, cămine de bătrâni și școli speciale, pentru a-i selecta pe cei care urmau să fie sterilizați. Se estimează că 360.000 de persoane au fost sterilizate în temeiul acestei legi între 1933 și 1939.

„Aktion T 4”, măcelul îndreptat împotriva copiilor

Sterilizarea nu a reușit să-i satisfacă pe liderii naziști. Încă din 1933, medici naziști și ideologi ai partidului trimiteau săgeți și sugereau că pe lângă sterilizare ar merge și o îndepărtare totală a celor care „stricau” puritatea rasei. Hitler nu a considerat însă oportun momentul. Aștepta să înceapă războiul pentru a justifica multe dintre crimele regimului. În plus, atenția populației urma să fie distrasă de evoluția războiului. „O astfel de problemă ar putea fi rezolvată mai ușor și mai ușor în timpul războiului”, mărturisea Hitler, medicului său personal Karl Brandt și lui Hans Lammers, șeful Cancelariei Reich-ului.

La finele anului 1938 când la biroul Cancelariei Partidului Nazist a fost depusă o cerere neobișnuită. Mai precis, fermierul Richard Kretschmar, un nazist fervent, cerea statului german să-i eutanasieze propriul fiu, un bebeluș de numai câteva luni. Și asta în condițiile în care copilul se născuse orb, fără o mână și fără un picior. Hitler a rezolvat petiția cerându-i doctorului său Karl Brandt să eutanasieze copilul fermierului. Injecția letală i-a fost aplicată în iulie 1939. Ulterior i-a ordonat lui Brandt să procedeze la fel în toate cazurile similare. Începea „purificarea rasială” după model nazist.

Acțiunea era premeditată, spun unii, de câțiva ani. Se bănuiește că fermierul nazist ar fi fost chiar instruit să facă o scenetă publică pentru a justifica omorurile ulterioare. Cert este că în octombrie 1939, Hitler l-a împuternicit pe Karl Brandt, medicul său personal, dar și pe șeful Cancelariei Führer-ului, să înceapă eutanasierile în masă.

Printr-o directivă Hitler preciza clar că doctorul Karl Brandt și șeful Cancelariei, Philipp Bouhler, au fost „însărcinați cu responsabilitatea de a extinde autoritatea medicilor, astfel încât pacienții considerați incurabili, conform celei mai bune judecăți umane disponibile asupra stării lor de sănătate, să poată beneficia de o moarte milostivă”, se arată în circulară.

Programul a fost numit „Aktion 4” după adresa la care se aflau birourile Cancelariei Reich-ului, adică Tiergartenstrasse 4. Acest proiect malefic implica practic întreaga comunitate psihiatrică germană. O nouă birocrație condusă de medici a fost înființată cu scopul de a ucide pe oricine era etichetat drept „o viață nedemnă de trăit”. Pe scurt, au fost înființate adevărate comisii medicale iar copiii cu dizabilități fizice, psihice, boli genetice erau însemnați cu un număr de cruciulițe la capătul fișei de observație. De la două cruciulițe în sus erau destinați eutanasierii.

Încă de pe 18 august 1939, Ministerul de Interne al Reich-ului a emis un decret care impunea tuturor medicilor, asistentelor medicale și moașelor să raporteze nou-născuții și copiii sub vârsta de trei ani care prezentau semne de dizabilitate mintală sau fizică severă. Începând cu octombrie 1939, autoritățile de sănătate publică au început să încurajeze părinții copiilor cu dizabilități să-i interneze la una dintre cele șase clinici pediatrice special desemnate din Germania și Austria.

În realitate, clinicile erau secții de exterminare a copiilor. Acolo, personal medical recrutat special le curma zilele. La început au fost incluși în operațiune doar sugarii și copiii mici. Măsura s-a extins și a inclus și adolescenți cu vârsta de până la 17 ani.

Copiii erau uciși inițial prin înfometare. Era considerată metoda cea mai ieftină. Mai apoi când numărul copiilor care trebuiau uciși a crescut, victimele erau ucise prin supradoze letale și chiar gazare. Părinții primeau scrisori prin care erau informați că cei mici au fost uciși de pojar, probleme cardiace și alte probleme medicale. Se estimează că peste 10.000 de copii germani cu dizabilități fizice și mintale au murit în urma acestui program criminal.

Medici în slujba răului și sute de mii de morți

Programul a fost extins rapid și la adulți. Culmea, o cohortă întreagă de medici psihiatrii și chimiști germani a fost încântată de aceste practici criminale, fiindcă corespundeau principiilor lor eugenice. „Mi se pare insuportabil că floarea tineretului german trebuie să-și piardă viața pe front, pentru ca acel element slab de minte și asocial să poată avea o existență sigură în azil”, preciza Hermann Pfannmuller, directorul Spitalului din Munchen și unul dintre cei implicați în crime. Eutanasierile au fost realizate de Viktor Brack și personalul său de la Tiergartenstrase 4, sub acoperirea unei așa zise „Fundații Caritabile pentru Îngrijire și Tratament Instituțional”, care servea drept paravan.

Acțiunea era supravegheată de Bouhler și Brandt. Printre oficialii responsabili se numărau și cei implicați în ucidere copiilor, inclusiv Pfannmuller. În această acțiune erau implicați în mare parte psihiatrii, simpatizanți ai eugeniei. În program erau incluși și infirmii. Adică cei care nu puteau fi utilizați pe front și nici în facilități de producție. Cei considerați „inutili” de regimul nazist fiind numiți „vieți împovărătoare” și „mâncăcioși inutili”. La fel ca și în cazul copiilor, persoanele cu dizabilități, tulburări psihice, infirmități grave, boli genetice serioase erau luați de acasă, sub diferite motive și internați în centre speciale. Erau oficial numite azile. În realitate erau centre de exterminare. Majoritatea au fost uciși prin gazare . Era aplicată metoda ce va fi utilizată și în lagăre.

Adică, oamenii erau puși să facă duș. În loc de apă ieșea acel gaz toxic care-i ucidea. Acasă, rudele erau înștiințate, ca și în cazul copiilor, că respectivul membru al familiei, cu dizabilități a murit din cauze diferite, pneumonie sau boli de inimă.

Primeau și o urnă cu o presupusă cenușă a defunctului. Au fost medici care au refuzat să ucidă sau să trimită oameni la moarte prin completarea formularelor de internare a persoanelor cu dizabilități în „centrele morții”. Mai mult decât atât, tot mai mulți oameni, părinți ai copiilor uciși, rude ale adulților gazați, au început să ceară socoteală. Pentru a evita revolte, pe 24 august 1941, Hitler a încheiat oficial „Aktion T 4”. În secret, însă, omorurile continuau. Numai în perioada oficială au fost omorâți 70.000 de adulți. Până în 1945, se presupune că numărul victimelor a ajuns la 300.000.