Istoria a consemnat numeroase întâmplări extrem de misterioase. Cât se poate de reale, dar fără nici o explicație din punct de vedere științific. Trei dintre acestea țin de domeniul științifico-fantasticului și nici măcar știința modernă nu le-a putut desluși.

Lumea științifică consideră că orice fenomen sau întâmplare care are loc pe fața Pământului are o explicație rațională. Cu ajutorul dovezilor științifice, a experiementelor sau demonstrațiilor matematice au fost explicate numeroase evenimente, fenomene, reacții, atribuite, în epocile trecute, divinului, magiei. Chiar și în aceste condiții există câteva întâmplări de-a lungul istoriei care nici până astăzi nu au o explicație din punct de vedere științific. Cel mult, au fost emise ipoteze de lucru, dar nu s-a ajuns la o concluzie unanimă. Trei dintre acestea țin de-a dreptul de domeniul științifico-fantasticului și au rămas adevărate puzzle-uri nerezolvate ale istoriei.

Miile de oameni care au dansat până la moarte

Unul dintre cele mai misterioase fenomene întâlnite în istoria omenirii s-a întins pe durata a câteva secole și nu a fost găsită nicio explicație fără echivoc în cel privește. Este vorba despre așa zisa „boală a dansului” sau „ciuma dansului”, care a apărut, la anumite intervale, fără niciun motiv rațional din secolul al VII-lea până în cel de-al XVI-lea. Propriu-zis, „ciuma dansului” așa cum îi spune numele era caracterizată printr-o epidemie de dans. Mii de oameni începeau să danseze din senin, până la epuizare. Dansau zi și noapte până decedau. În majoritatea cazurilor oamenii începeau să danseze fără muzică, adică nu erau inspirați de anumite ritmuri sau note.

Pur și simplu dansau frenetic, zi și noapte, fără oprire. Unul dintre cele mai vechi cazuri a fost consemnat în anul 1020, în Franța. Într-un sătuc de pe coasta de vest a Franței, sătenii adunați la slujba din Ajunul Crăciuniului au început, deodată, să sară, să cânte și să danseze nebunește fără niciun motiv. S-au oprit brusc după aproape 48 de ore. Un caz asemănător a avut loc două secole mai târziu în orașul german Erfurt. Un grup de localnici a dansat și sărit, parcurgând mai mulți kilometri. În starea aceea de frenezie nejustificată au ajuns până în orașul vecin Arnstadt. În anul 1374, „ciuma dansului” a bântuit de la Aachen și până la Luxemburg. A rămas cunoscut în istorie drept „Dansul Sfântului Ioan”, iar oamenii credeau că a fost un blestem aruncat asupra lor.

„Formau hore, ţinându-se de mână, şi părea că şi-au pierdut total controlul şi simţurile. Dansau continuu, fără să le pese de nimic, ore întregi, într-un soi de delir sălbatic. Se opreau doar când se prăbuşeau din cauza epuizării”, scria Justus Friedrich Karl Hecker, un cunoscut medic din secolul al XIX-lea, în lucrarea sa ”The Black Death and The Dancing Mania”.

Cel mai cunoscut și documentat caz de „ciumă a dansului” a avut loc în anul 1518 în orașul Strasbourg (la vremea aceea pe teritoriul Sfântului Imperiu Romano-German). În luna iulie a acelui an, o femeie de 30 de ani, nevasta unui târgoveț, a ieșit în centrul Strasbourgului și a început să danseze frenetic, fără niciun motiv. Nimeni nu a putut-o opri. Nici măcar preotul cu rugăciuni sau apă sfințită. Femeia a dansat până a căzut de epuizare. După ce s-a odihnit a luat-o de la capăt. Treptat i s-au alăturat tot mai mulți oameni cuprinși ca de nebunie. După o săptămână, peste 400 de localnici dansau ca apucați de streche în mijlocul orașului. Cădeau doborâți de epuizare iar după ce se odihneau continuau dansul, zile în șir. Întreaga nebunie a cuprins trei sferturi din oraș și a durat aproximativ o lună. Jumătate dintre dansatorii neobișnuiți au decedat din cauza oboselii.

Restul au zăcut la pat săptămâni întregi. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat și de ce. Medicii vremii dădeau vine pe „fierbințeala sângelui”, un fel de stare febrilă care ar fi afectat judecata. Alții spuneau că era vorba despre blesteme sau ispășirea păcatelor. Nici măcar oamenii de știință moderni nu au găsit o explicație clară și definitivă pentru această poveste încâlcită. Au apărut în schimb ipotezele. Steve Gilbert scria în „Toxipedia” că oamenii s-ar fi intoxicat cu „claviceps purpurea”, o ciupercă care crește pe secară și care produce toxine puternice. John Waller, în schimb, crede că „boala dansului este o psihoză în masă, efect al stresului post-traumatic provocat de războaie, ciumă și foamete”. O explicație în unanimitate nu a fost găsită până în prezent.

O dispariție colectivă nesoluționată nici după patru secole

Un alt mister și mai adânc decât „ciuma dansului” este legat de soarta primei colonii britanice de pe coastele Americii de Nord. Este vorba despre coloniștii de pe insula Roanoke, dispăruți fără urmă. În mod misterios nimic nu era jefuit în interiorul fortului în care era amenajată așezarea. Totul era la locul lui ca și cum cineva s-ar fi dus doar să aducă o găleată de apă. Doar coloniștii lipseau. Nicio urmă din cei 117 bărbați, femei și copii care sosiseră din Anglia pentru a se stabili în Lumea Nouă. Nu erau nici măcar urme de violență, iar triburile native din zonă au negat orice atac, deși pentru băștinașii ostili ar fi fost un motiv de mândrie. Povestea începe de fapt cu strădania omului de stat, britanic, Sir Walter Raleigh, cel care cu binecuvântarea reginei Elisabeta plecase să întemeieze pe coastele Americii primele colonii.

Prima călătorie a avut loc în 1584, atunci când englezii au cartografiat zona și au deschis primele relații de colaborare cu triburile native de algonquini. În a doua călătorie, soldații și meșterii trimiși au reușit să pună pe picioare un fort. Au stricat însă relațiile cu nativi, ucigând șeful de trib. A treia călătorie a fost cea mai importantă. În anul 1587, peste 117 bărbați, femei și copii părăsesc Anglia și ajung pe țărmurile Americii. S-au stabilit pe insula Roanoke, în fortul construit în cea de-a doua călătorie. Au ajuns însă pe țărmurile americane când nu se putea mai rău. Sosind prea târziu în sezonul de creștere, coloniștii nu au putut produce suficiente recolte pentru a se hrăni.

De asemenea, se temeau de represalii din partea nativilor americani al căror șef fusese ucis de exploratorii anteriori. Conducătorul grupului, omul de știință și etnograful John White, mobilizează totuși oamenii pentru a repara fortul și a strânge mâncare prin vânătoare și schimb cu nativii. Tot în aceea perioadă s-a născut și nepoata lui John White, primul copil european născut pe tărâm american. După o perioadă, măcinați de foamete, coloniștii cer să plece înapoi în Anglia. John White îi convinge să rămână și organizează o expediție de aprovizionare în Anglia. Să aducă provizii cât să reziste prima iarnă.

După aceea le-ar fi fost ușor să cultive. White a ajuns în Anglia, dar din cauza războiului cu Franța și Spania, a putut să se întoarcă pe insula Roanoke abia după trei ani. Atunci când a ajuns, a găsit fortul complet gol. Lucrurile erau la locurile lor, nu existau urme de violență sau distrugere. Fortul era bine întreținut, semn că fusese locuit până aproape de sosirea sa. Singurul indiciu despre locul unde se afla grupul de coloniști erau literele „CROATOAN” sculptate pe un stâlp și un copac. Exista o insulă Croatoan, numită acum Insula Hatteras, dar coloniștii nu au fost găsiți acolo. Nimeni nu știe unde au dispărut. Căutările au durat mai bine de trei decenii. Nici măcar cercetările din secolul XX nu au reușit să facă complet lumină în această poveste misterioasă. „Este un mister care s-ar putea să nu fie niciodată rezolvat”, a explicat ghidul parcului Lauren Spier pentru National Parks Conservation Association.

Tragedia de la Diatlov

Unul dintre cele mai recente fenomene misterioase a fost înregistrat în anul 1959 pe una dintre pantele masivului Kholat Saykhl, sau „Muntele Mort” cum se traduce în limba triburilor indigene Mansi, din regiunea Ural, Rusia. Un grup de studenți a murit în condiții absolut misterioase, cu indicii care i-au încurajat pe pasionații de science-fiction să se gândească automat la fenomene paranormale sau extratereștrii. Povestea sună cam în felul următor.

La sfârşitul lunii ianuarie 1959 un grup de nouă studenţi, şapte băieţi şi două fete, de la Institutul Politehnic Ural din oraşul Yekaterinburg au plecat într-o expediţie pe muntele Kholat Saykhi. Aceştia erau însoţiţi şi de un instructor de schi, veteran al Celui de-al Doilea Război Mondial. Grupul era condus de Igor Diatlov, un student la inginerie în vârstă de 23 de ani. Toţi erau bine echipaţi şi antrenați pentru expedițiile de iarnă în sălbăticie. Făcuseră deja multe călătorii de acest fel. Pe data de 1 februarie 1959 au făcut tabăra. Și-au amplasat cortul pe una dintre pantele muntelui, într-o zonă mai ferită, în apropierea trecătorii Diatlov. Din acel moment nimeni nu a mai vorbit vreodată cu studenții plecați pe „Muntele Mort”.

După două săptămâni au fost declarați dispăruți iar mai multe echipe de salvare au plecat după ei. Salvatorii au găsit scene de coșmar. Cadavrele celor nouă excursioniștii erau împrăștiate în zonă. Unii aveau craniile zdrobite și coșul pieptului desfăcut. Alții au rămas fără ochi, limbă sau alte părți ale corpului. Unii vomitaseră sânge, alții aveau arsuri de gradul trei. La autopsie s-a constatat că trupurile nu au fost desfigurate în urma unei agresiuni umane, dar nici a unei fiare sălbatice. Studenții erau parțial îmbrăcați iar cortul a fost sfâșiat din interior către exterior. Adică ceva i-a atacat din cort și ei au încercat să fugă de acolo. Disperarea i-a făcut să iasă dezechipați. În cele din urmă au fost mutilați și uciși. rapoartele sovietice indică că au fost ucişi de „o forţă naturală necunoscută”.

Nu au întârziat să apară ipotezele. Cea mai cunoscută este cea a lui Alexander Puzrin, un inginer geotehnic din Elveţia. Acesta a publicat un studiu prin care susţine că studenţii au fost ucişi de o avanlanşă de scurtă durată, cauzată de un cutremur cu efect întârziat. Simulările arată că avalanşa a fost de mici dimensiuni, mai precis, un bloc uriaş de gheaţă, s-ar fi desprins şi a măturat totul în cale. De aceea studenții erau efectiv mutilați. O parte au fost efectiv uciși de bucata de gheață, ceilalți au încercat să-i ajute dar au sfârșit din cauza hipotermiei. Există şi varianta unui uragan provocat de vânturile katabatice, îngheţate şi capabile să antreneze bucăţi mari de gheaţă. Conform acestui scenariu, tinerii au fost surprinşi de uragan, au părăsit cortul încercând să fugă către copaci, unde aveau protecţie. Cu toate acestea este greu explicabil modul în care arătau majoritatea victimelor, dar și modul în care efectiv au „evadat” din propriul cort, tăindu-l, în disperare.