Deși naționalismul comunist, în special, a prezentat ca „năzuință milenară” a poporului român unificarea într-un singur stat, o parte a specialiștilor în istorie arată, în schimb, că această conștiință națională a fost de fapt un mit și că a început să se dezvolte abia odată cu veacul al XVIII-lea.

Naționalismul românesc, mai ales cel exacerbat din perioada comunistă, a inoculat ideea, prin mecanismele de propagandă dar și cele de educație patriotică, că românii au avut mereu o dorință fierbinte de a se uni. Adică, încă din Evul Mediu, fiind scoasă în evidență mereu buna colaborare dintre voievozi și prieteniile legendare precum cea dintre Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș.

Pe scurt, s-a încetățenit ideea că românii, încă din Evul Mediu, aveau conștiință națională. Iar cel mai bun exemplu folosit era unificarea Principatelor locuite majoritar de români, sub sceptrul lui Mihai Viteazul. Sunt însă istorici care arată că românii, în Evul Mediu, la fel ca toți ceilalți europeni din aceea perioadă, nu aveau conștiință națională, la nivel politic sau de construct politic.

Aveau în schimb sentimentul de apartenență etnică, dar nu concepeau să renunțe la realitățile lor politice pentru un ideal național pe care nu-l cunoșteau și nu-l înțelegeau, de altfel firesc pentru aceea epocă.

Ideea de națiune, în sensul modern, străină Europei medievale, inclusiv românilor

Conștiința națională, așa cum arată numeroase lucrări de istorie, filosofie sau filosofie-politică de acum 300 de ani, s-a dezvoltat abia în secolul al XVIII-lea, numit și „Secolul Luminilor”.

Multe națiuni moderne au fost făurite abia în secolul al XIX-lea, când această conștiință națională era deja foarte bine încetățenită în mentalul colectiv și la nivelul tuturor claselor sociale. Așa a fost declanșată Revoluția de la 1848 în Europa, numită și ”Primăvara popoarelor”, perioadă după care s-au format state precum Germania, Italia și chiar Principatele Române Unite.

În evul mediu, în schimb, nu exista această conștiință națională. Exista o conștiință etnică. Popoarele știau că vorbesc o limbă comună, împart obiceiuri comune și arată asemănător, însă din punct de vedere politic nu exista o idee de construct național. Din contră, predominau interesele locale și regionale. Era o lume feudală în care legăturile față de un anumit senior erau mult mai importante decât cele față de o națiune, idee străină popoarelor europene medievale. Inclusiv românilor.

Moldovenii erau în primul rând moldoveni, iar muntenii la fel. „Sunt, fireşte, dovezi de solidaritate naţională între munteni, moldoveni şi ardeleni din acea vreme, exemplele au fost deseori repetate de istorici şi ne vom mărgini numai la cel mai caracteristic: porunca dată de domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, la 1717, tătarilor, cu care năvălise asupra Maramureşului, să cruţe în prada lor cumplită numai casele românilor din acel ţinut. Dar să ne ferim să confundăm solidaritatea între diferitele ramuri ale poporului nostru, care este un sentiment, cu ideea politică a unui stat unitar românesc, ceea ce este cu totul altceva. Putem afirma, întemeiaţi pe dovezi, că o asemenea idee nu exista în veacul al XVII-lea, nici chiar în al XVIII-lea; mai mult, era privită ca o absurditate şi ca o primejdie de cei mai luminaţi dintre intelectuali şi oamenii de stat. Nu pentru că aceştia nu-şi iubeau ţara, dar concepţiile politice ale vremii se împotriveau unei asemenea idei”, preciza istoricul P.P. Panaitescu în „Interpretări românești”.

De altfel ideea unificări Moldovei cu Țara Românească era privită ca pe o nebunie, mai ales în rândul boierimii.

„Stolnicul Cantacuzino socotea unirea principatelor o nebunie aşa de mare, încât, la auzul ei, era gata să părăsească ţara şi să fugă peste graniţă. Nu e nevoie să adaug că Brâncoveanu a răspuns vizirului că «nu va putea purta de grijă a două ţări ce sunt de margină». Dacă oamenii cei mai culţi ai vremii, tocmai aceia care dăduseră la iveală originile comune ale românilor, care subliniaseră cu glas profetic în scrierile lor unitatea etnică a neamului, Miron Costin şi Constantin stolnicul Cantacuzino, gândeau aşa despre unitatea politică a românilor, este clar că ideea aceasta era cu totul străină cugetării politice de atunci”, se arată în volumul „Interpretări româneşti” al istoricului P.P. Panaitescu.

Unirea lui Mihai Viteazul, opera unui cuceritor și mai puțin a unui voievod naționalist

Cucerirea Moldovei și Transilvaniei de Mihai Viteazul și unificarea lor cu Valahia în anul 1600 a fost și este privită ca un exemplu de conștiință națională la români. Sunt destui istorici sau oameni de cultură, mai ales de la începutul și mijlocul secolului XX care au arătat că Mihai Viteazul animat de conștiința națională a dorit unificarea țărilor locuite majoritar de români într-un singur stat național.

Sunt însă și cei care spun că de fapt Mihai Viteazul nu avea conștință națională la 1600. Avea cel mai probabil conștiință etnică dar nu concepea o asemenea construcție politică națională. Ca de altfel majoritatea europenilor din vremea sa.

Pentru unii specialiști ceea ce a făcut Mihai Viteazul a fost de fapt un act de cucerire, cu rațiuni politice mult mai pragmatice legate mai ales de influența turcească în zonă.

„Mihai a cucerit Ardealul şi Moldova, nu din cauza caracterului lor românesc, ci pentru că se depărtaseră de la unirea încheiată între ele pentru a lupta cu turcii. El a restabilit această unitate a Ligii încheiate în 1594, ideea politică ce l-a călăuzit a fost aceea a unităţii pe temei de cruciadă. De aceea nu l-a preocupat unitatea politică, a fost domn peste trei ţări, cu graniţele lor, cu guvernele lor deosebite. Dar ideea naţională, sub forma ei politică, a unităţii de stat, nu exista încă atunci, nici la noi, nici aiurea”, scria P. P. Panaitescu în „Mihai Viteazul”.

În plus, această realitate este confirmată și de cronicarii vremii. Miron Costin vorbea despre cucerirea Moldovei de către Mihai Viteazul. „O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă! Pe cât să mai adauge, pe atâta râvneşte. Poftele domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Având mult, cum n-ar avea nimic le pare. Pe cât îi dă Dumnezeu nu se satură. Având domnie, cinste şi mai mari şi mai late ţări poftesc. Având ţară, şi ţara altuia a cuprinde cască, şi aşa lăcomind la altuia, sosesc de pierd şi al său. Multe împărăţii în lume, vrând să ia alte ţări, s-au stins pe sine. Aşa s-au stins împărăţia lui Darie-împărat de Alexandru Machidon, vrând să supună ţările greceşti şi toată Machidonia Darie au stins împărăţia sa, de au căzut pe mâinile lui Alexandru Machidon. Aşa împărăţia Cartaghinii, vrând să supună Râmul, au căzut la robia râmlenilor. Aşa Pir-împărat, vrând să ia Italia, au pierdut ţările sale. Aşa şi Mihai-vodă, vrând sa hie crai la unguri, au pierdut şi domnia Ţării Munteneşti”, scria Miron Costin.

În plus, muntenii s-au bătut cu moldovenii, mai ales atunci când interesele o dictau. Un episod elocvent este acela în care Ștefan cel Mare invadează Valahia pentru a schimba domnitorul supus turcilor. Domnitorul moldovean dorea un domnitor care să-i fie de ajutor în lupta anti-otomană și să transforme Țara Românească într-un aliat de încredere.

În preajma, dar mai ales după bătălia de la Vaslui, domnitorul moldovean a prădat cumplit Țara Românească. La rândul lor, muntenii, de-a lungul Evului Mediu, au trimis de mai multe detașamente alături de oștile otomane care invadau Moldova. Era însă ceva firesc pentru perioada Evului Mediu, oriunde în lume.