Puțini mai sunt cei care astăzi duc mai departe muzica lăutărească așa cum a fost ea lăsată. Pe lista scurtă se numără Corina Sîrghi, o fată aparent plăpândă, dar cu voce din timpuri străvechi, care cântă alături de Taraful Jean Americanu – și doar ei știu care sunt tainele lăutăriei de odinioară.

Într-una dintre zilele de duminică pline de arșița verii, ca să mi răcoresc mintea, ascultam vocea lăutăresei Gabi Luncă, "Dacă zici că mă iubești“. La un moment dat, mama intră în cameră și mă întreabă, mai mult sub forma unei afirmații "Da’ ce faci? Se vede că începi să te maturizezi“. M-am gândit mult atunci: muzica lăutărească este semn de maturitate? Faptul că e muzică cântată de-ai noștri? A vrut mama să fie poetică?

N-am insistat, dar într-adevăr, când ascultam muzica asta, parcă emoțiile își găseau singure o doctorie. În aceeași vară, în weekendul acelei săptămâni, am avut bucuria să merg până la Festivalul Zilelor Nordului în Darabani, județul Botoșani, unde i-am cunoscut pe unii dintre cei care au reînviat muzica lăutărească și care mi-au oferit și un răspuns la întrebare: Corina Sîrghi și Taraful Jean Americanu format din Shaun Williams (acordeon), Marian Mirea (vioară), Cristian Mirea (contrabas), Marian Șerban (țambal).

"Corina! Corina ne ține pe toți“

Ne-am întâlnit undeva la o pensiune de la periferia orașului Darabani, afară ploua, iar terasa unde am conversat era luminată de un televizor fără sonor. După ce îmi spun că au condus şapte ore până aici, Marian Mirea adaugă "Corina! Corina ne ține pe toți“.

Corina Sîrghi, pe cât pare de fragilă, pe atât de multă forță duce-n glas, dar și-n fire. Locurile ei natale se află undeva prin Dobrogea, în zona județului Tulcea. În floarea adolescenței s-a mutat la București, să studieze jazzul la Conservator. Am întrebat-o pe Corina dacă la facultate zăboveau destul asupra muzicii lăutărești, iar răspunsul a fost unul negativ, cu toate că face parte din cultura noastră mai mult decât știm. Nu ne aplecăm destul asupra acestor rădăcini și părți de istorie, nu vorbim despre romi, despre cultura lor, decât cu etichete, etichete negative, iar asta tot din ignoranța de a nu cerceta. "Se aduce în discuție, se dau exemple, dar nu se studiază. Cred că ar trebui, făcând parte din cultura noastră de aici, ascultată aici. Da, mi se pare că are dreptul, e a noastră, așa mi se pare corect“, spune Corina vehement.

Consideră că vorbim și ascultăm cu o oarecare sfială muzica lăutărească sau manelele, nu ne asumăm și nici nu intrăm în dezbateri despre asta. Ca și cum nu am vrea să aflăm sau să continuăm nimic la vedere. Pe parcursul interviului își aduce aminte de o zi din ultimul an de Conservator când studiau folclorul românesc, iar felul în care reacționau ceilalți studenți din sală la audiție i-a conturat o imagine clară despre cum privim, de fapt, acest capitol cultural. "M-am lăsat așa dusă de val în clasă și i-am studiat pe fiecare să le văd reacțiile – toată lumea râdea! Nu exista disponibilitate, nu au nici măcar 1% de răbdare, să-și dea interesul pentru acele piese muzicale, mă uitam oarecum cu tristețe. Suntem disponibili să învățăm absolut orice, dar totuși nu avem disponibilitatea să fim atenți la o piesă cântată de Maria Lătărețu? Li se părea amuzantă inclusiv maneaua care ne-a fost pusă pe masă ca subiect de discuție la ora de teorie. Adică e o reacție de «Aoleu! Ce facem aici? Ascultăm manele la facultate?“, adică o luau tot în glumă. Am ascultat Florin Salam la oră, părea ca și cum i-a prins“, descrie Corina momentul din timpul Conservatorului.

Corina Sîrghi a susținut concerte încă din facultate, când a început să cânte jazz într-un duo cu Cătălin Răducanu, apoi și-a completat stilul muzical cu lăutăria. Corina parcă e dintr-un film unde poartă rochii lungi negre, cu spatele gol, perle la gât și susține concerte în terasele cu grădină ale Bucureștiului până târziu, urmând ca diminețile să țină loc de tabieturi.

Spune că a crescut cu folclorul românesc că ,,era la toate colțurile“. Prima melodie pe care a ascultat-o din zona lăutăriilor a fost cea a Romicăi Puceanu, ,,Nu știu cu ce ți-am greșit“, acest lucru se petrecea pe când era în clasa a VIII-a, când nu găseai internet chiar în fiecare casă sau discuri de vinil. "Aveam un casetofon amărât, nu-ți imagina că aveam discuri, nu știu ce... a fost un pic greu, dar acum, zic eu, am recuperat cam tot“, își aduce aminte Corina.

Povestea clasică de dragoste

Pe Shaun Williams, spus și Jean Americanu, l-a cunoscut în 2017 când cânta într-un bar cu Marin „Țagoi“ Sandu din Clejani. Ea căuta pe cineva care cânta la acordeon, astfel că drumurile li s-au împletit. "Așa țin minte că tu mi-ai zis «Eu vreau să cânt Maria Tănase» și după aceea am zis Și eu! Hai să încercăm!“. Apoi am deviat un pic de la traseu și-am ajuns și la Gabi Luncă, Romica Puceanu.

Shaun Williams este din Ohio, Statele Unite ale Americii, a început să fie muzicant după ce a început să fie etnograf. A venit în București în 2016 pentru a face doctoratul în etnomuzicologie axată pe drepturile romilor și muzica tradițională post-socialistă. "Am descoperit folclorul românesc undeva prin anii 2001-2002 cand am auzit prima dată Taraf de Haidouks, atunci au cântat prin toată lumea, la fel și Fanfara Ciocârlia. Le descopeream discurile la radioul studențesc prin Michigan. Apoi a venit Fanfara Ciocârlia chiar în turneu în Michigan și a fost ceva total nou pentru mine“, descrie Shaun începuturile acestei pasiuni. Înainte de a se muta în București, el a locuit cinci ani în Ucraina, unde a stat tot printre lăutari, astfel că traversarea culturală nu a fost una extrem de mare atunci când s-a stabilit în România.

La întrebarea pe care i-am adresat-o Corinei despre faptul că nu ne oprim îndeajuns asupra studierii muzicii lăutărești, el aduce în discuție muzica country, muzica tradițională americană, care este mai degrabă ascultată la festivaluri, campinguri în familie, dar nu și studiată în universități. "Dar muzica lăutărească e la un nivel mult mai complex de executare, nu se compară cu muzica country. Lăutarii studiază de mici și toată viața apoi, de asta nu au o carieră între care să mai aleagă mai târziu. Este o meserie în care ești născut și chiar trebuie să pui mii și mii de ore de studiu“, afirmă Shaun.

M-am oprit asupra cuvintelor "este o carieră în care ești născut“ și-l întreb la ce se referă. Îmi explică că este ceva ce se transmite prin generații pentru a te numi lăutar adevărat. Cel care cântă muzică lăutărească, dar nu are pe nimeni din familie care să o mai fi făcut, se numește "ursar“ sau "gadjo“ (cuvânt în limba romani pentru non-romi). "Nu, nu devii un lăutar. Nu este o profesie în care intri de la zero, nu cânți clasică și apoi spui că «eu vreau să devin un lăutar». Este o chestie transmisă prin familii. În privat am auzit «băi, ăla e ursar, nu e lăutar adevărat». Este o profesie destul de protejată între ei. Eu când mă prezint spun că sunt muzicant, nu pot să zic că sunt un lăutar“, clarifică Shaun însemnătatea acestei părți culturale a romilor.

Muzică lăutărească, nu muzică folclorică

La un moment dat, pe parcursul interviului, întrebându-i "Ce spune despre noi, ca nație, faptul că nu introducem istoria romilor, studiul muzicii folclorice în școli?“, Jean mă corectează, spunându-mi că muzica folclorică nu este muzică lăutărească, este des confundată pentru că așa ni s-a vorbit de ea. "Foarte des, muzica lăutărească este pusă în aceeași oală cu muzica populară sau în zona de folclor românesc, ceea ce mi se pare greșit, pentru că muzica lăutărească este o tradiție. Majoritatea nu știe asta“, îmi spune acesta.

La masă se iscă un fir de dezbatere, despre importanța diferențierii dintre cele două stiluri, dar și de atitudinea României față de multiculturalitatea pe care o are. "Păi, și de ce nu știu oamenii? Pentru că nu există educație despre asta“, subliniază Corina. "Să nu confundăm muzica lăutărească cu cea de folclor, muzica lăutărească este ceva particular tradițional al romilor. Eu cred că creează un pic de disconfort faptul că România este o țară mai diversă și că sunt niște momente foarte urâte în istoria ei. Dacă eu zic că lăutareasca este muzica romilor, oamenii vor spune «Da’ cum? Asta este ceva românesc». Adăugând aici și romii care sunt aproape invizibili în cărți la școli“, susține Shaun.

Noi avem chestia asta în sânge, prin muzica lăutărească ne exprimăm trăirile, durerea, bucuria, tot ceea ce simțim în acel moment.

Marian Mirea afirmă din cap ce povestește acesta din capătul mesei, spunând că muzica folclorică se cânta de ciobani ,,care nu erau de meserie, luau un fluier și cântau la oi, ăla e folclorul, muzica lăutărească era muzica pe care o cântau lăutarii de profesie care din asta trăiau“. De altfel, violonistul susținea că nume precum Maria Tănase au cântat muzică interbelică cu ,,iz lăutăresc“.

Moștenirea corzilor

Marian Mirea sau Maestrul Mirea, sufletul de la vioara tarafului, a studiat muzica la Liceul de Muzică "Dinu Lipatti“ şi la Universitatea "Spiru Haret“. A susținut zeci de concerte în țările din vestul Europei și a cântat alături de nume precum Gabi Luncă, Toni Iordache, Marcel Budală, care sunt voci emblematice pentru acest gen muzical. A luat cântul romilor din familie și i-a fost pusă vioara în mână de mic, apoi i-a insuflat asta și fiului său, Cristian Mirea, cel care unduiește corzile contrabasului din taraf. Cel din urmă a terminat același liceu ca tatăl lui și apoi și-a continuat studiile la Universitatea Națională de Muzică în București, de asemenea nu s-a lăsat mai jos de tată și a dus muzica lăutărească peste hotare. "Cristian cu contrabasul este băiatul meu. Apoi, cum fiecare părinte vrea să-și ducă copilul la școală, el a făcut muzică clasică, că de asta spun că este o chestiune de tradiție. El (Shaun) a încercat să spună ceva mai devreme, un lucru care l-a atins, că trebuie să faci parte dintr-o familie de lăutari“, spune acesta.

Când vorbește de Corina, maestrul o descrie ca fiind o fată cu un talent extraordinar, apărut din nimic, pe care când a văzut-o cu cât suflet cântă, interpretarea ei l-a dus cu gândul la una dintre marile voci ale muzicii, spunându-și: "Uite-o, băi, zici că e Gabi Luncă, băi!“.

„O muzică ce oferă un răspuns poetic pentru orice sentiment“

Shaun aduce aminte că readucerea muzicii lăutărești pe scenele importante, și nu doar în baruri, cafenele sau mahalale, a fost inițiată de Taraf de Haidouks în urmă cu mai bine de 10 ani să fie acceptabil în România, iar după ce au ajuns în Occident, am început să-i acordăm și noi atenție, cu toate că a fost sub nasul nostru atâta timp. "În România mi se pare că este o rușine uneori față de ce este al vostru și numai după ce este acceptat în Vest, spuneți: Aah, avem ceva de valoare, hai să punem asta pe scenă aici“, mărturisește Shaun.

Astfel, Corina spune că deseori s-a întrebat de ce este atât de important când într-o trupă sau după inițierea unui proiect, câștigă mai multă atenție și relevanță doar pentru că cineva de peste granițe a făcut-o. "Da, avem tot timpul nevoie de o confirmare. Dacă vrem să facem un proiect și din senin apare cineva din altă țară, automat îl face mai bun pentru că este cineva dintr-o altă țară care «ne-a băgat și pe noi în seamă, a venit și la noi cineva. Uau!». Tot timpul mă gândeam, dar de ce e așa de special atunci când vine cineva din afară? Adică da, este un simptom al confirmării“, spune aceasta.

Discutând despre dorința de confirmare, îi întreb de unde simt ei că ar putea pleca asta? Astfel că Marian Mirea îmi spune că pleacă de la vorba ,,capul plecat, sabia nu-l taie“, care ne-a fost insuflată fără rea-voință "de profesorii noștri, de la educatorii, de la familia noastră care ne-a impus să căutăm să nu cumva să supărăm autoritatea, să ne încadrăm ca să fim apreciați“, completează violonistul.

Muzica de dor

La dialog ni s-a alăturat Marian Șerban, cel care cântă la contrabas, și nu mă pot abține să nu aflu cine i-a împletit lui anii cu acest stil muzical. Aflu că este prieten bun cu Marian Mirea, din vremea când aveau 16 ani și băteau drumurile în anii ’74 prin orașe din Italia în care cântau. Din familia sa, din partea mamei și a tatălui, toți au fost muzicieni, acesta fiind rudă cu Nicolae Feraru. "Noi avem chestia asta în sânge, prin muzica lăutărească ne exprimăm trăirile, durerea, bucuria, tot ceea ce simțim în acel moment. Și atunci, referitor la orice grad ai pe scenă și să fii la cel mai mare nivel, să ajungi să cânți concerte la Scala, chestia asta îți rămâne aici, parcă câteodată te apucă așa un dor“, spune Marian Șerban, în timp ce arată spre inimă.

"Să-ți dai sufletul pe instrument“, îl completează Corina, spunând că ajunge deseori să simtă și ea asta, chiar dacă nu este lăutar. Crede însă că dacă și-ar face o hartă genealogică ar ieși pe undeva o rădăcină de tătăroaică. Se surprinde uneori ca fiind prea profundă, un soi de profunzime care o sperie, care ar fi înecăcioasă ca "mierea“. Cu toate că își știe textele de le visează și noaptea, o sensibilizează chiar și azi, mențin acolo niște trăiri vii. ,,Uneori parcă mă agață, mă prind în capcana aia și ajung să-mi vină să plâng pe piesa «Piatră, piatră», deși nu am nicio legătură cu ea. Totuși, mi se pare că o înțeleg atât de bine, dar eu nu știu nici măcar proveniența, ce s-a întâmplat acolo, cine a scris textul. Dar, cu toate acestea, pot să înțeleg of-ul ăla...“, mărturisește Corina, zâmbind.

Versurile care „conturează sentimente“

Alegerea repertoriului se face firesc, de la sine, după chipul și asemănarea Corinei. Shaun spune că atunci când aude ceva, acesta este primul lucru la care se gândește, își imaginează dacă mesajul din cântec se potrivește cu solista. Pe lângă asta, piesele alese sunt dintre cele uitate, necomercializate, pe care nu le mai auzi chiar la toate radiourile sau nunțile. "Adică dacă este despre familie și copii, exclus!, nu cântăm, pentru că ar fi fals să cânte Corina despre copii pentru că n-are copii, n-are experiența asta“, spune Shaun.

Corina spune că acum acceptă că uneori nu poate cânta melodii care au melisme specifice, nu poate acoperi încă voci precum este cea a Romicăi Puceanu, cu toate că-și dorea nespus, și-a zis că poate este nevoie de niște ani să-i vină asta natural.

Afară este deja noapte, a plouat în valuri în tot acest timp, iar întrebările s-au scurs. Spre finalul interviului, mi-am spus că trebuie să aflu și răspunsul întrebării de la cei care lucrează cu muzica "maturizării“, cu lăutăria toată ziua, astfel că am pus cuvintele pe masă: Credeți că muzica lăutărească este semn de maturitate?

Maestrul Marian Mirea vine mai aproape spre centrul mesei și afirmă că "muzica lăutărească are filosofie“, că este menită să aducă emoție indiferent de stare. Adaugă bucuria pe care o au că pot contribui la continuitatea genului, că nu mai este ascultată doar în intimitatea sufrageriilor, barurilor, iar asta poate fi un semn de asumare.

Muzica lăutărească are și o greutate a versului pe care o înțelegi în funcție de experiența acumulată, deoarece poate fi cântată din propriile suflete, astfel că maturitatea vine din răscoliri pe care le atingi cu vârsta și le vindeci cu muzica. "Este o senzație pe care o dobândești mult mai târziu. Că nici eu nu cred că dacă ascultam Dinică, aș fi apreciat-o clar, dar cred că abia acum, după ce cânt deja, după câțiva ani, abia acum o înțeleg. Eu cred că e vorba despre greutatea versului în sine, şi că începi să înțelegi de fapt, că ți se conturează sentimentele“, concluzionează Corina.

Corina Sîrghi și Taraful Jean Americanu reușesc să scoată publicul la hore, la sârbe și aplauze încinse, fie cafenele, festivaluri sau grădini, îți vine să te ridici de la masă să-ți croșetezi inima după cântarea Corinei. Se observă de la sine că fac asta din pasiune adevărată, așa că i-am întrebat: Ce are muzica lăutărească și pot spune fără urmă de modestie? "Calitate“, pronunță Corina. "Valoroasă este prin simplitatea asta, că doar muzica simplă e plină de filosofie și de adevăr“, adaugă Marian Mirea. "Este o muzică ce oferă un răspuns poetic pentru orice stare, orice sentiment. Nu e doar muzică veselă“, conchide Shaun.