Cornel Dinu a analizat înfrângerea României în Austria, într-un editorial publicat în Fanatik , scoțând în evidență jocul slab al tricolorilor. În urma rezultatului de aseară, România și-a compromis șansele de a ajunge direct la Cupa Mondiala 2026, urmând să încerce să se califice prin intermediul jocurilor de baraj.

”Am mers la Viena imperială s-o cucerim sau măcar s-o scuturăm bine. Fotbalistic, evident… Am înfrânt după un joc modest, fără niciun orizont ofensiv și cu găuri dese în defensivă. Nimic nou pe frontul de vest. După înfrângerea cu Austria, un 1-2 mincinos, care putea fi de mai multe ori 0-3, dar niciodată nu s-a îndreptat spre un 2-2, concluzia a tras-o cel mai îndreptățit să o facă, Mircea Lucescu: „Atât au putut. Prea puțin pentru acest meci”.

Primul șut pe poartă, în minutul 71

Foarte adevărat. Atât au putut. Adică primul șut pe poartă, prima ocazie, în minutul 71. Nu poți lua puncte, nu punct, fără să dai gol și nu poți să dai gol dacă nu tragi pe poartă, nu la poartă. Știu, logică elementară, dar „absoluta veritas ad infinitum”. Traducerea mi se pare redundantă. Și-l citez iarăși pe Mircea Lucescu: „Nu suntem în stare să facem mai mult de trei pase”. Nu după meciul anemic cu Austria. Mai demult. O apreciere categorică a mediocrității fotbalului nostru de lumea a treia. După părerea mea, cea mai realistă și argumentată părere despre ce vedem în jocurile de la noi. Și de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Cu toate adausurile „straniere”, schimbarea așezării, cu doi atacanți de careu în ofensivă, Denis Drăguș și Daniel Bîrligea, și, fără nicio îndoială, „catedra” super-experimentată a lui Lucescu, naționala a jucat la Viena românește.

O clasă sub austrieci

Condusă de un antrenor adept al posesiei . N-am avut-o. 60%-40% pentru austrieci. N-a fost catastrofală, catastrofal a fost că n-am avut șut la poartă mai mult de o oră, prima minge periculoasă am trimis-o abia în minutul 71, cum aminteam, prin eternul Nicolae Stanciu din lovitură liberă. Cum să-i ții departe de poarta proprie dacă nu le pui probleme la poarta lor?

Am dominat, ce-i drept, finalul, dar am punctat doar la impresia (oarecum) artistică. Practic n-am contat în atac până în acel minutu 71 și am avut destule gafe în apărare. Per total, mă încumet să afirm că, în privința realismului de joc, ca și a forței de joc, am fost cu o clasă sub austrieci.

Șansele la primul loc țin de farmece

N-am mai fost la un turneu final mondial din 1998 (27 de ani, 6 ediții!) și acum șansele să mai câștigăm grupa țin de farmece făcute cu ghiocul. A zburat puiu’ cu aţa! Teoretic se mai poate, dar practica ne omoară. Să fim serioși! Și realiști. Noi să batem tot, austriecii să se încurce cu bosniacii reciproc dezavantajos, asta ține de SF…

Ne mai rămâne șansa barajului din Liga Națiunilor, dar și acolo va fi foarte greu, nu jucăm cu San Marino (dora 0-1 cu marea Bosnie din Herțegovina) sau cu Andorra (doar 0-1 cu mândra Anglie). Așa că nu ne mai rămâne decât să… decât să… decât să… numai Mircea Lucescu știe „decât să ce”…

Ca să construiești, trebuie să ai cu ce

Ca să construiască o echipă capabilă de așa ceva, ar trebui să aibă cu ce… cu cine… și noi suntem la nivelul „asta avem, asta iubim” relativ la „materialul” uman fotbalistic. Să nu îmbătăm cu apă rece…

Acum eu nu pot decât să întreb, retoric evident, de ce a făcut atât de experimentatul Mircea Lucescu (jur că nu e niciun pic de ironie în asta!) schimbările (evidente și necesare după cum au jucat unii titulari!) atât de târziu… Pentru că atunci când echipa trage prima dată pe poartă în minutul 71, lamentările de eternă neșansă sunt doar petarde care nu iau foc…”, este o parte a editorialului lui Cornel Dinu din Fanatik.