În doar doi ani, liderii României au luat o decizie controversată, considerată de mulți ca fiind decisivă pentru soarta țării: aderarea la Axă alături de Germania Nazistă. Potrivit unor specialiști, această alegere ar fi fost, de fapt, singura opțiune posibilă în acel context.

Pe data de 23 noiembrie 1940, la Berlin, mareșalul Antonescu, conducătorul de facto al statului român, semna, în prezența lui Hitler, aderarea la Pactul Tripartit, angajând România alături de Puterile Axei împotriva Națiunilor Unite. Adică România devenea aliată a Germaniei Naziste contra aliaților tradiționali ai țării, și anume Franța și Anglia. A fost una dintre cele mai controversate decizii ale istoriei românilor. Cu toate acestea specialiștii spun că în acel moment, în acea conjunctură, România avea prea puține opțiuni sau cum sugerează unii, chiar nicio opțiune. Mai ales că țara a fost la un pas de a împărtăși soarta Poloniei, ruptă efectiv în bucăți între Germania și URSS.

„Vom merge până la cea mai josnică dintre josnicii”

Pe 1 septembrie 1939 Germania Nazistă a invadat Polonia. Deși era aliata Poloniei, România nu a mișcat niciun deget. Și asta fiindcă oamenii politici români știau de pactul Ribbentrop-Molotov semnat pe 23 august 1939 între Germania Nazistă și Uniunea Sovietică. Acesta era un tratat de neagresiune care a inclus un protocol secret de împărțire a sferelor de influență în Europa de Est. Iar România era vizată. Propriu-zis, prin acel pact de neagresiune germano-sovietic, românii s-au trezit prinși ca într-un clește. În vest se aflau ungurii, aliații nemților, iar la est Uniunea Sovietică. La sud era bulgarii, care la rândul lor erau aliați ai Germaniei Naziste. Atunci când pe 3 septembrie 1939, Anglia și Franța, aliații tradiționali ai românilor, au declarat război Germaniei Naziste, românii au decis să joace cartea neutralității. Nici nu ar fi avut de ales.

„Vom merge până la cea mai josnică dintre josnicii pentru a ne păstra neutralitatea”, preciza Constantin Argetoianu. „Facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem în inimă. Nu o putem face decât aceea de astăzi”, preciza și Nicolae Iorga privind situația României.

Nici măcar atunci când URSS a invadat Polonia, rupând-o în două alături de naziști, românii nu au plecat la luptă, așa cum le cerea tratatul de alianță din 1921. „Pentru noi este o fericire că s-a întâmplat așa, căci această dizolvare a statului polon ne scapă de argumente oareșicum trase de păr, reacțiunea noastră și neintetrvențiunea noastră față de URSS. Este o lașitate practică”, preciza Carol al II lea după dezmembrarea Poloniei.

Planurile lui Stalin pentru țara noastră erau însă clare. Nici măcar neutralitatea nu ne-ar fi salvat. Norocul nostru a fost prelungirea războiului cu finlandezii și rezistența lor îndârjită. Iar mai apoi, Hitler a dorit ca România să nu fie integral ocupată de ruși și de unguri, pentru a păstra o bază de operațiuni în cadrul Planului Barbarossa și totodată dorea să profite de resursele românești, în special de petrol.

Cea mai mai neagră vară din istoria noastră

Succesele fulgerătoare înregistrate de Germania Nazistă în vestul Europei, mai ales cucerirea rapidă a Țărilor de Jos și a Franței l-au alarmat profund pe Stalin. Acesta era conștient de faptul că după ce Hitler „pacifică” vestul se va îndrepta cu toate forțele către est, în ciuda pactului de neagresiune încheiat în vara lui 1939. Așa că dictatorul sovietic s-a hotărât să nu mai piardă vremea și să revendice toate teritoriile dorite. Inclusiv Basarabia și Bucovina de Nord. Pe 26 iunie 1940, sovieticii au trimis un ultimatum României. Acesta a fost acceptat pe loc de Consiliul de Coroană întrunit în noaptea de 27-28 iunie 1940. Basarabia și Bucovina de Nord erau pierdute. Încurajați de succesul Germaniei Naziste dar mai ales de ceea ce făcuseră rușii pe 26 iunie 1940, ungurii și-au cerut și ei partea. Mai precis, doreau Transilvania. Hitler le-a oferit Transilvania de nord-vest.

Pe 30 august 1940, a avut loc Dictatul de la Viena , prin care România pierdea 43.492 de kilometri pătrați și o populație de peste 2.6 milioane de oameni. Pe lângă pierderi teritoriale, a cedat și resurse importante, inclusiv 38,5% din aurul țării, 87,6% din argint și 64,7% din producția de cupru ale țării. Dezastrul a fost completat de tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 prin care România ceda Bulgariei Cadrilaterul. Faptul că regele și Guvernul au acceptat aceste amputări teritoriale fără luptă a scandalizat opinia publică. Argetoianu avusese dreptate, românii au mers până la cea mai josnică dintre josnicii pentru a-și păstra neutralitate. Numai că situația era atât de complicată din punct de vedere geopolitic încât, spun unii specialiști, România a fost nevoită să aleagă.

Carol al II-lea s-a agățat cu disperare de Hitler, singurul care mai putea garanta securitatea a ceea ce mai rămăsese din România Mare. Și asta în condițiile în care, stăpân peste mare parte a Europei centrale și vestice, Hitler se pregătea să atace Rusia. Iar România devenise, brusc, un pion important în toată această poveste. „În perspectiva confruntării din est, România căpăta un spor de însemnătate: ea nu mai era doar un furnizor de petrol și cereale, ci devenea și o bază de atac împotriva URSS. Pentru a o proteja, Fuhrerul a anunțat intenția sa de a-i acorda o garanție, de îndată ce revendicările Ungariei și Bulgariei vor fi satisfăcute”, preciza istoricul Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”.

În acel moment, Hitler era singurul care oferea vreo garanției României, evident prin prisma intereselor enunțate mai sus. Franța era ocupată iar Anglia avea problemele ei majore, fiind ocupată cu apărarea teritoriului național de raidurile germane. Alții nu mai erau. Fie fuseseră „înghițiți” de nemți, fie de ruși. Iar restul abia așteptau să se înfrupte din teritoriul României. Carol al II-lea, în iulie 1940, îşi arăta prietenia faţă de Germania Nazistă prin instalarea Guvernului Ion Gigurtu, un industriaş pro-german. Mai mult decât atât, Carol a solicitat lui Hitler şi o misiune germană în România. Hitler nu-l simpatiza însă pe Carol al II lea, mai ales fiindcă avea senzația că vrea să joace la două capete, căutând atenția Germania, dar menținând totuși o poartă deschisă către Anglia și Franța, în cazul în care războiul ar fi luat o altă turnură.

„România va merge la biruință”

Nebăgat în seamnă de nemți, extrem de nepopular în țară, Carol al II-lea, răspunzător de prăbușirea României Mari, este îndepărtat de mareșalul Antonescu, pe 6 septembrie 1940. Carol este forțat să abdice și părăsește țara. Mihai, fiul său, ajunge rege, dar numai cu numele. Adevăratul conducător al României devenea mareșalul Ion Antonescu. Va lua ființă statul național-legionar, printr-o alianță impusă de situație cu Garda de Fier. Antonescu începe adevăratele negocierile cu Germania Nazistă imediat ce preia conducerea statului.

De această dată românii îi dau lui Hitler impresia de seriozitate. Liderul Germaniei Naziste îl simpatiza pe Antonescu, mai ales că mareșalul Constantin Prezan garantase pentru el. Imediat ce a preluat frâiele puterii, mareșalul Antonescu i-a scris lui Hitler asigurându-l de „mărturia credincioasă” a poporului român, dar și de dorința de a se bucura de protecția Germaniei Naziste. Hitler acceptă. Este pregătită o vizită a delegației române, condusă de Antonescu, tocmai la Berlin. Mareșalul a sosit în capitala Germaniei Naziste pe 21 noiembrie 1940.

A fost pregătit programul întâlnirii cu Fuhrerul. Pe 22 noiembrie Antonescu s-a întâlnit, prima dată, cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei. Abia pe 23 noiembrie Antonescu s-a văzut cu Hitler. În cadrul întâlnirii, Fuhrerul a declarat fățiș că este interesat de alianța cu România, în primul rând, din punct de vedere economic. Cu ocazia întâlnirii a fost semnată și aderarea României la Pactul Tripartit dar și o serie întreagă de acorduri comerciale pe 20 de ani, prin care Germania avea întâietate la exportul românesc, la prețuri fixe, stabilite pe o perioadă îndelungată. La rândul său, Antonescu a solicitat revizuirea dictatului de la Viena. „Fuhrerului sinceritatea și fermitatea generalului i-au produs o bună impresie, între cei doi lideri stabilindu-se un raport personal, întemeiat pe încredere și stimă reciprocă, raport ce a durat până la sfârșitul colaborării româno-germane. Hitler avea să mărturisească prețuirea sa pentru Antonescu, așezându-l alături de Mussolini, între liderii pe care-i stima cel mai mult”, preciza istoricul Florin Constantiniu.

După întâlnirea cu Hitler , Antonescu s-a văzut și cu feldmareșalul Wilhelm Keitel dar și cu Clodius, ambasadorul german specializat pe probleme economice. Feldmareșalul Wilhelm Keitel l-a asigurat pe Antonescu că Germania Nazistă va susține România atât pe plan economic cât și politic. Întors în România, Antonescu a declarat: „Pot sǎ vǎ asigur astăzi că mă întorc cu încrederea Führerului și a poporului german. România va merge la biruință. România va avea drepturile ei”.

De altfel, Hitler îi va da mână liberă lui Antonescu să scape și de legionari. Ulterior, după lovitura de stat din 23 august 1944, Antonescu avea să motiveze pasul decisiv de a intra în alianță cu Germania Nazistă. „Dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi comunităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare(...) Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”, mărturisea mareșalul Antonescu, într-o scrisoare, chiar înainte de a fi executat.

„Antonescu vedea în cel de-al treilea Reich scutul de nădejde împotriva expansionismului sovietic”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea amintită.

„Umilința suferită avea să aibă consecințe fatale pentru sufletul nației”

Contemporani ai evenimentelor, scriitori, oameni politici și ofițeri au fost de părere că România trebuia să lupte și nu să cedeze presiunilor Rusiei sau celor ale Germaniei. Chiar dacă ar fi dispărut la acel moment ca stat. Adică trebuia să rămână alături de aliații tradiționali.

„România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii", preciza Ion Negoiţescu, un scriitor ardelean.

Totodată se precizează și faptul că oamenii politici români din vara lui 1940 nu au înțeles interesul Germaniei Naziste pentru petrolul românesc. Hitler a dorit să-și mulțumească aliații, dar i-a împiedicat să dezmembreze România. Este posibil ca, în cazul în care România ar fi opus rezistență armată Uniunii Sovietice, Hitler să fi intervenit pentru a împiedica ocuparea țării de către trupele sovietice.