Cum a apărut primul partid extremist românesc. Liderul său promova un naționalism radical și deportarea evreilor

În perioada interbelică a apărut primul partid extremist din istoria României. Se numea Liga Apărării Național-Creștine și a fost prima formațiune politică din Europa care a adoptat svastica ca simbol oficial. Fondată de doi profesori universitari, organizația a exercitat o influență considerabilă asupra vieții politice și a societății românești.

În perioada interbelică, curentele extremiste au cunoscut o dezvoltare accentuată în România, în special cele de dreapta. Extrema stângă era și ea prezentă în viața politică și socială, însă avea o susținere electorală redusă și o influență limitată. Grupările comuniste, în special cele de orientare bolșevică, s-au remarcat mai ales prin activități de propagandă, acțiuni conspirative și încercări de mobilizare a muncitorilor și a categoriilor sociale defavorizate.

Până în anii 1945-1946, când regimul comunist a fost impus cu sprijinul Armatei Roșii și al Uniunii Sovietice, Partidul Comunist Român a rămas o formațiune politică marginală, cu o bază electorală redusă.

În schimb, extrema dreaptă a avut o influență tot mai mare în societatea românească, ajungând să reprezinte a treia forță politică a țării la alegerile din 1937. Primul partid extremist autohton a fost înființat în martie 1923 și s-a numit Liga Apărării Național-Creștine (LANC). Această formațiune a precedat apariția Mișcării Legionare și a pus bazele extremismului de dreapta și ale antisemitismului politic din România. Totodată, a fost a doua formațiune politică din Europa care a adoptat svastica ca simbol, după Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani.

LANC și pătrunderea extremismului în politica românească

Liga Apărării Național-Creștine (LANC) a fost înființată la 4 martie 1923, în cadrul unui congres desfășurat în Aula Universității din Iași. Președintele și unul dintre fondatorii formațiunii a fost profesorul Alexandru C. Cuza, specialist în economie politică și cadru didactic la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Celălalt cofondator a fost Nicolae Paulescu, medic, cercetător și profesor universitar la București.

LANC era un partid de orientare naționalistă și antisemită, considerat primul partid extremist autohton din istoria României.

Anterior fusese creat și Partidul Comunist din România, reprezentant al extremei stângi, însă acesta era strâns legat de Internaționala Comunistă și de mișcarea bolșevică din Rusia. În schimb, LANC a fost expresia unui curent de ultranaționalism și extremism de dreapta dezvoltat în spațiul românesc.

Membrii și simpatizanții partidului, cunoscuți sub numele de cuziști, se sprijineau în mare măsură pe mediul universitar, în special pe studenții din Iași. Printre organizatorii activi ai mișcării s-a numărat și Corneliu Zelea Codreanu, cel care, patru ani mai târziu, avea să fondeze Mișcarea Legionară, una dintre cele mai importante organizații de extremă dreaptă din România interbelică. De altfel, ideologia și structurile LANC au reprezentat o importantă sursă de inspirație pentru dezvoltarea ulterioară a extremismului de dreapta românesc.

„Toate scrierile profesorului Cuza erau nu o dată citite, ci de trei-patru ori citite şi studiate. În special cursurile sale de economie politică, ce tratau, de la înălţimea catedrei, în chip strălucit, chestiunea jidănească, chemând pe români la înţelegerea celei mai grave probleme prezente a lor, ne-au fost călăuză în fiecare moment în sforţările pentru cunoaşterea ei”, scria Corneliu Zelea Codreanu în „Pentru legionari”.

Structura partidului era una puternic ierarhizată. În fruntea organizației se afla un președinte ales de Marea Adunare a membrilor, sprijinit de un comitet format din 24 de persoane, dintre care majoritatea erau desemnate de liderul formațiunii.

Statutul, regulamentul și principiile de organizare ale LANC erau prezentate în lucrarea Călăuza bunilor români, publicată în 1925, care stabilea normele de funcționare ale partidului.

LANC a fost primul partid românesc și al doilea din Europa care a adoptat svastica ca simbol politic. Din anumite puncte de vedere, doctrina sa prezenta asemănări cu național-socialismul german, în special prin antisemitism și prin tendința de a transforma comunitatea evreiască în principalul responsabil pentru problemele societății.

Existau însă și diferențe importante. Spre deosebire de ideologia nazistă, care avea în centrul său exterminarea rasială, liderii LANC promovau excluderea evreilor din viața economică și politică și susțineau îndepărtarea lor din România, nu anihilarea fizică a acestora.

„Semnul acesta (n.r., adică svastica) este «Crucea arică», adică crucea pe care vechii Ari, cu zeci de mii de ani înainte, o aveau ca semn apărător de rele și ca talisman aducător de noroc. Acest semn este cu atât mai potrivit, cu cât partea principală a lui înfățișează sfânta cruce creștină, împotriva căreia îndeosebi duce o luptă satanică jidovimea și pe care noi, creștinii, trebuie s-o apărăm, ca să nu ajungă a fi doborâtă și pângărită de jidani, ca în Rusia nenorocită”, scria liderul LANC, A.C. Cuza, în „Călăuza bunilor români”.

De altfel, A.C. Cuza adoptase svastica și ca simbol al formațiunii care a precedat LANC, Uniunea Național-Creștină. În viziunea sa, acest însemn era asociat pelasgilor, o populație antică a cărei existență și legătură cu spațiul românesc aparțin unor teorii istorice controversate. Activitatea partidului era finanțată din donații, sponsorizări și cotizațiile plătite de membrii săi.

Un discurs al urii în societatea românească

Ideologia Ligii Apărării Național-Creștine era inspirată în mare măsură de concepțiile antisemite ale fondatorilor săi și se înscria în curentul naționalist radical care s-a dezvoltat în România de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în perioada interbelică. Principalul ideolog al partidului a fost Alexandru C. Cuza.

Provenea dintr-o familie înstărită, cu origini boierești, fiind fiul avocatului Constantin Gh. Cuza și al Sevastiei Coroi, fiica postelnicului Ioniță Coroi. S-a născut la Iași, în 1857, și era rudă cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

A studiat în străinătate, urmând cursurile Facultății de Drept a Universității din Bruxelles. A obținut titlul de doctor în științe politice și administrative în 1882 și doctor în drept în 1886. Revenit în România, s-a apropiat de cercurile junimiste și a intrat în politică alături de conservatori. A fost apropiat de Nicolae Iorga și a devenit profesor de economie politică la Facultatea de Drept din Iași. Pe listele Partidului Conservator a fost ales de două ori deputat.

După încheierea carierei sale parlamentare, A.C. Cuza s-a orientat tot mai mult spre naționalismul radical și a adoptat un discurs profund xenofob și antisemit. În concepția sa, comunitatea evreiască era responsabilă pentru cele mai multe dintre problemele economice și sociale ale României, idee care avea să devină unul dintre pilonii ideologici ai Ligii Apărării Național-Creștine.

Citatul legionar al lui Zelea Codreanu, aprobat de peste 50% dintre români

„El nu ştie decât un singur lucru, că toate relele vin de la «jidani». Dacă există criză şi falimentele se ţin lanţ, dacă grâul n-are preţ şi oamenii n-au de lucru, chit că de pe urma acestor neajunsuri suferă şi evreii, Cuza nu se dă înapoi să susţină că «jidanii» sunt de vină. El este în stare să susţină că «jidanii» sunt cauza secetei şi a tuturor epidemiilor”, scria Stere Diamandi.

Pentru A.C. Cuza, „chestiunea evreiască” devenise o problemă de viață și de moarte. Acesta considera că, în România, evreii și autohtonii nu pot coexista.

„Neamestecându-se cu noi – și nici nu trebuie să se amestece – ei nu pot trăi pe pământul nostru decât înlăturându-ne. Afirmarea existenţei lor e negaţiunea existenţei noastre (...) ei nu se asimilează. Pentru că religia lor, cu dogma fundamentală a «poporului ales», este în principiu religia neasimilării”, preciza cu diferite ocazii profesorul A. C. Cuza.

„Moartea unei naţii se rezumă în două cuvinte: corcirea şi degenerarea. Fizică sau culturală (…) înmulţirea lor extraordinară, pe unde se poate observa în comparaţie cu reproducerea înceată a poporaţiei creştine, aşa precum se observă în oraşele din România, nu se datoreşte unor însuşiri ale rasei, ci numai împrejurărilor sociale şi economice”, adăuga A. C. Cuza.

În plus, soluțiile propuse de acesta erau, efectiv, alungarea din țară a comunității evreiești. Mutarea lor, așa cum spuneau și naziștii, undeva în Madagascar.

„Acţiunea imediată de eliminare a jidanilor din orice domeniu – şi aşezarea lor pe un pământ liber, pe care să îşi creeze şi ei cultura lor proprie, muncind productiv – este o necesitate de existenţă pentru toate naţiile”, scria A.C. Cuza în „Doctrina naţionalistă creştină”.

Inițial, A.C. Cuza a conlucrat cu Nicolae Iorga , ba chiar au și fondat un partid împreună. Ulterior, Cuza l-a acuzat pe Iorga că s-a „jidănit” și a întemeiat LANC cu Nicolae Paulescu, un alt antisemit notoriu.

„România Mare e ca un fruct splendid, de o frumusețe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripășit, care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăvește fiii în cârciumi nenumărate, care îi răpește fecioarele și le face să devină sterpe, care, prin tot felul de speculații, fură pâinea de la gura bieților români și care, în sfârșit, prin Francmasonerie, prin Socialism, prin Bolșevism, încearcă să aducă pe acești jefuiți în starea urgisită de robi ai lui Iuda”, preciza Paulescu, în „Apărarea Națională”, pe 22 noiembrie 1925.

Extremismul românesc din acea perioadă era marcat de contradicții și paradoxuri. De exemplu, ultra-naționalistul A.C. Cuza, vorbea mai mult în franțuzește iar când se întâlnea cu evrei în particular îi acoperea cu politețuri. „Naţionalist înfocat, xenofob ireductibil, nu putea discuta decât pe franţuzeşte şi cum te prindea: ”Mais mon cher, c'est pas possible!”. Româneasca era pentru tribună, în cabinetul său de lucru domnea franţuzeasca, pe care o ducea cu dânsul, oriunde mergea. În public mânca câte un jidan la fiecare sfert de ceas, în particular n-ar fi fost în stare să vorbească unui ovrei fără cea mai desăvârşită politeţe”, preciza Constantin Argetoianu.

Extremismul, o consecință a unei societăți cu probleme nerezolvate

De multe ori, curentele extremiste apar pe fondul unor probleme sociale, economice și politice nerezolvate. Nici România interbelică nu a făcut excepție. Societatea românească se confrunta cu numeroase frustrări și dezechilibre, iar aproximativ 80% din populație era formată din țărani. În ciuda progreselor realizate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marile probleme ale lumii rurale nu au fost rezolvate pe deplin. Țărănimea era afectată de analfabetism, sărăcie, alcoolism, lipsa pământului sau de insuficiența mijloacelor necesare pentru a lucra terenurile primite prin reformele agrare.

În același timp, România nu reușise să dezvolte o burghezie autohtonă numeroasă și puternică, ceea ce a creat goluri importante în economie și în comerț. Aceste spații au fost ocupate, în bună măsură, de minorități etnice, inclusiv de o parte a comunității evreiești. În loc să caute soluții pentru dezvoltarea meșteșugurilor, a comerțului românesc și a învățământului profesional, o parte a clasei politice și a liderilor naționaliști a preferat să identifice țapi ispășitori, prezentând evreii drept responsabili pentru dificultățile și neîmplinirile societății.

„Noaptea cuțitelor lungi” din România. Crimele și fărădelegile legionarilor care l-au scos din minți până și pe mareșalul Antonescu

Tensiunile au fost amplificate și de extinderea drepturilor civile pentru populația evreiască. După obținerea independenței, România a fost nevoită să accepte, sub presiunea marilor puteri, acordarea cetățeniei unui număr de evrei. Procesul a fost reluat după Primul Război Mondial, iar Constituția din 1923 a consacrat principiul egalității în drepturi pentru toți cetățenii, inclusiv pentru membrii comunității evreiești. Aceste schimbări au fost exploatate politic de organizațiile extremiste, care le-au transformat într-unul dintre principalele teme ale propagandei lor.

Pe acest fond, nemulțumirile sociale și discursul antisemit au câștigat teren în România. După 1918, odată cu formarea României Mari, populația evreiască a crescut semnificativ prin includerea provinciilor istorice precum Basarabia, Bucovina și Transilvania. În marile centre universitare, în special la facultățile de medicină și farmacie, numărul studenților evrei a devenit foarte ridicat, fapt care a alimentat tensiunile și a generat mișcări de protest în mediul studențesc, unde ideile naționaliste radicale au început să se răspândească.

În acest context, partidele de extremă dreaptă au câștigat tot mai multă popularitate. Liga Apărării Național-Creștine a profitat de această stare de spirit și a susținut activ protestele studențești, atrăgând numeroși adepți. În timpul guvernării Averescu (1926-1927), LANC a reușit să obțină zece mandate de deputat.

Ascensiunea extremismului a fost favorizată și de alte probleme ale societății românești: crizele dinastice, instabilitatea politică, acuzațiile de corupție la adresa clasei conducătoare și dificultățile economice. Marea Criză Economică de la începutul anilor '30 a accentuat nemulțumirile, iar tot mai mulți români, inclusiv o parte a elitei intelectuale, au fost atrași de ideologiile radicale.

Drept urmare, organizațiile și partidele inspirate de ideologia LANC au cunoscut o dezvoltare rapidă. La alegerile parlamentare din decembrie 1937, partidul Mișcării Legionare, „Totul pentru Țară”, a devenit a treia forță politică a României.

„478.368 voturi (15,58%), faţă de 1.103.353 (35,92%) obţinute de Partidul Naţional Liberal şi 626.612 (20,40%) de Partidul Naţional Ţărănesc. Propulsată astfel ca cea de-a treia forţă politică a ţării, Mişcarea Legionară, legionarii i-au înspăimântat atât pe regele Carol al II-lea, cât şi camarila sa, condusă de Elena Lupescu şi Armand Călinescu”, scria Radu Dan Vlad în „Procesele lui Corneliu Zelea Codreanu (1938)”.