Țarul Alexandru al II-lea, care a fost bunicul Reginei Maria a României, a fost asasinat la 1 martie 1881.

Deși asasinii lui au pretins că l-au ucis pentru a face dreptate poporului, Țarul a fost cel care a dat libertate poporului rus în 1861, abolind iobăgia aproape în același moment istoric în care Abraham Lincoln a abolit sclavia în Statele Unite ale Americii, scrie România regală.

Țarul Alexandru al II-lea, care s-a născut la 29 aprilie 1818, a înfăptuit reforma agrară din 1861 prin care erau eliberați țăranii de șerbie și aveau dreptul să cumpere pământul pe care îl munceau, cu termen de plată în 49 de ani.

Din cauza opoziției moșierimii, reforma a devenit un compromis care rima enorm cu eșecul: țăranii nu erau nici mai fericiți, nici n-o duceau mai bine în urma reformei de abolire a iobăgiei, fapt care se pare că l-a convins pe Alexandru, cu puțin timp înainte de asasinarea lui, să admită finalmente cererea insistentă a societății și chiar a unei părți a nobilimii de adâncire a reformelor, prin înființarea unui parlament (Duma). După eliberarea din iobăgie, țăranii au rămas în medie cu 30% mai puțin pământ spre cultivare, decât înaintea Edictului.

Cum s-a petrecut sfârșitul țarului aflăm dintr-un amplu documentar publicat în Historia:

1 martie 1881 a început ca orice altă duminică pentru Alexandru. El asistă la serviciul religios împreună cu familia, ia apoi micul dejun, după care își anunță soția că va asista la parada gărzii ce avea loc la Manej, după care o va vizita pe marea ducesă Ecaterina.

Katia îl roagă să plece pe canalul Ecaterina, și nu pe Nevski Prospect. Drumul indicat de ea părea mai sigur, fiind mărginit pe de o parte de canal, iar de cealaltă de o imensă grădină, înconjurată de un zid, precum și de case ce aparțineau statului. În afară de asta, strada era mai puțin frecventată. Cei doi conveniseră, din motive de securitate, că el să nu folosească niciodată același drum și la întoarcere.

Către ora două și un sfert, Alexandru părăsește palatul verișoarei sale, dar pentru că se grăbește, o ia din nou pe același drum, adică pe strada Inginerilor, după care cotește spre dreapta, către canalul Ecaterina. Când Sofia Perovskaia înțelege că țarul se întoarce tot pe canalul Ecaterina, flutură o batistă și fiecare își ocupă locul dinainte stabilit.

Câțiva agenți izolați supraveghează drumul. Trecători sunt puțini la acea oră. Printre ei, un băiat de circa 14 ani și un tânăr, un student probabil, care duce în mână un pachețel. În momentul în care trăsura trece prin față studentului, care nu e altul decât Râsakov, acesta face o mișcare și aruncă pachetul sub copitele cailor. Se aude o explozie, după care se ridică un nor alb de zăpadă spulberată și un nor negru de fum. Bombă face imediat victime: doi cazaci și băiatul care-l salutase zâmbind pe țar, în momentul în care trăsura trecuse prin dreptul lui.

La vederea răniților, împăratul îi strigă vizitiului să oprească, dar trăsura continuă să meargă, conform indicațiilor formale care-i fuseseră date vizitiului în prealabil.

Împăratul strigă din nou să se oprească, după care coboară schiopătând. Colonelul Dvorjitki aleargă spre țar și-l roagă să plece neîntârziat către Palatul de Iarnă. O ciudată curiozitate îl cuprinde pe țar. El vrea să vadă neapărat fața celui care a aruncat bombă.

Împăratul înaintează către asasinul aflat la trei pași depărtare și de care se ocupă deja căpitanul Koch. Cazacul ce se află în partea stângă își permite să-i spună țarului să aibă grijă, deoarece mulțimea se apropie prea tare de el. Un alt cazac îi raportează colonelului că țarul se află totuși prea aproape de mulțime.

Făcându-i un semn ce însemna că a înteles, colonelul îl urmează la circa trei pași depărtare pe împărat. Căpitanul Koch îi raportează lui Alexandru că asasinul spune că se numește Griaznov și că e nobil. "Domnul fie lăudat! Majestatea voastră nu e rănită?" "Nu, slavă Domnului, nu am nimic, răspunde Alexandru".

"Nu e prea devreme pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu?", mormăie atentatorul, pe care soldații deja îl legaseră. În acel moment, un individ cu o figură arogantă, ce avea mâinile încrucișate pe piept, într-o atitudine voit defensivă, aruncă o a două bombă, chiar la picioarele împăratului.

Când fumul s-a risipit, cei prezenți l-au văzut pe țar zăcând în zăpadă cu față însângerată, încercând în zadar să-și târască picioarele zdrobite. La câtiva pași de el zăcea și asasinul Grinevitki, sfârtecat de explozie. Țarul a fost dus pe brațe în sania lui Dvorjitki. Când cineva a propus că țarul să fie dus în prima casă, pentru a i se da îngrijiri, Alexandru a șoptit: "La palat, acolo vreau să mor".

Este ora două și jumătate. La căpătâiul tatălui său se află prințul moștenitor cu ochii umflați de plâns, iar în partea stângă a patului se află marele duce Vladimir, cel de-al doilea fiu al lui Alexandru. Marele duce Constantin, fratele suveranului se află în spatele Ecaterinei. Chipul acesteia e răvășit de durere și de intensă emoție.

Cineva trimite în grabă după preot. Arhiepiscopul Rojdestvenski e atât de emoționat, încât e nevoie de ajutorul medicului pentru a-i da muribundului ultima împărtășanie. Apoi, la ora trei și jumătate, prințesa Iurievskaia îi închide pleoapele soțului său.

Toată lumea se află în genunchi.

Din ruinele Imperiului se ridică viitorul lui Lenin, Stalin şi Putin

Din ruinele Imperiului se ridică viitorul lui Lenin, Stalin şi Putin . „Epoca lui Alexandru al II-lea nu este doar aceea a reformelor, ci şi vremea în care, de la Neceaev la Cernîşevski, o generaţie de radicali pregăteşte terenul pentru amoralismul leninist. Tensiunea dintre stat şi oponenţii săi nu mai poate fi ignorată, iar autoritatea oscilează între represiune şi concesii tactice“, scrie politologul Ioan Stanomir . „Căci asasinarea lui Alexandru al II-lea lasă loc revigorării ideii autocratice. Urmaşul la tron nu are nimic din pragmatismul predecesorului său. Represiunea poliţienească este singura linie oficială. De acum, până la 1917, nici un alt armistiţiu nu va putea fi imaginat. Monarhia limitată de după 1905 îşi datorează eşecul obstinaţiei lui Nicolae al II-lea: statul ţarist patrimonial este moştenirea lui sacră.

Ar fi putut fi Rusia altfel? Tentativa ratată din epoca lui Alexandru al II-lea indică posibila alternativă la încremenire, despotism şi radicalism revoluţionar. Ceea ce a triumfat, in ordine istorică, este Rusia lui Stalin şi Putin: agresivitatea, imperialismul şi represiunea sufocă naţiunea, rămasă captivă propriilor himere mesianice“.