De citit...Cam asta încearcă să facă acum PSD-ul cu Bolojan și a ieșit festivalul prostiei...
Haosul provocat de lideri precum Donald Trump sau Viktor Orban poate părea uneori spontan, însă, în realitate, el este atent proiectat. În spatele populismului global acționează o rețea de strategi politici, experți în date, psihologi, și specialiști în rețele sociale, scrie Giuliano da Empoli în cartea „Inginerii haosului”. Înainte de alegerile din Ungaria, hotnews.ro publică un fragment despre evoluția premierului maghiar oferit de Humanitas.
Giuliano da Empoli, autor cu origini italo-elvețiene, este unul dintre mai în vogă scriitori italo-francezi ai momentului, fiind deopotrivă discutat și disputat. A pendulat permanent între țări (Italia, Franța, Elveția), între limbi (italiana și franceza) și între profesii, fiind de-a lungul timpului jurnalist, comentator, expert, consilier politic (la un moment dat, chiar al unui prim-ministru italian, Matteo Renzi), profesor (în momentul de față, la Sciences Po din Paris) și scriitor.
Despre el, publicația Politico a scris că este autorul pe care „clasa politică europeană nu se mai satură să-l citească”.
Giuliano da Empoli. Foto: Francesca Mantovani/ Editions Gallimard
A obținut succesul de critică și de public cu primul său roman, „Magul de la Kremlin ” (Humanitas Fiction, 2023), care a primit Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac și a ajuns până în selecția finală a prestigiosului premiu Goncourt. A urmat „Vremea prădătorilor” (Humanitas Fiction, 2025) și ulterior „Inginerii haosului” (Humanitas, 2026). Anul trecut, Giuliano da Empoli a primit Premiul Cultural Leenaards „pentru parcursul său remarcabil și stilul excepțional“.
Fragment din „Inginerii haosului”. Traducere de Liliana Urian
„Orbán este un discipol al lui Carl Schmitt – politica înseamnă, înainte de toate, să‑ți identifici dușmanul. Pe baza acestei acțiuni fundamentale, se clădesc un drum și o comunitate de persoane unite în luptă.
În 2009, dușmanul este găsit. Este Europa, care nu a cruțat Ungaria de umilința unei crize financiare din care nu a putut să iasă decât cu ajutorul FMI‑ului și care impune astăzi niște măsuri de austeritate care apasă pe umerii celor din clasele de mijloc. În fruntea țării se află Gordon Bajnai, un tehnocrat impus de Bruxelles și de piețele financiare, care a început să reducă salariile funcționarilor și pensiile.
Orbán, care a guvernat deja Ungaria timp de patru ani sprijinit de o platformă larg proeuropeană, a înțeles că a sosit momentul să schimbe direcția. Cu ajutorul lui Finkelstein, realizează o campanie intensivă împotriva tehnocrației Bruxelles-ului și împotriva liberalilor care au trădat poporul și au dus țara la faliment din cauza corupției lor și a supunerii față de interesele străine.
Ungaria nu este o colonie, scandează Orbán cu vigoare. După ce a suportat ocupația turcilor, a habsburgilor și a sovieticilor, ea nu va accepta să se supună Bruxelles-ului.
Iar Bajnai, tehnocratul susținut de stânga, este o pradă ușoară pentru campania negativă orchestrată de Finkelstein.
În primăvara lui 2010, Orbán câștigă lejer alegerile, obținând 57,2% din voturi. În atmosfera înfierbântată a acestei campanii negative și aprige, 17% din voturi merg totodată la partidul xenofob Jobbik.
Concret, trei sferturi din electoratul maghiar aleg în anul acela un partid de dreapta sau de extremă dreaptă. Vechile partide de centru-dreapta și de centru-stânga, care dominaseră scena politică după 1989, sunt trimise acasă, iar socialiștii scad de la 46 la 19% din voturi. În Ungaria se pune în practică astfel, cu ani de zile înainte, scenariul care se va impune după aceea în alte țări europene. Încă din start, Orbán prezintă victoria nu ca pe o simplă alternanță la putere, ci ca pe începutul revoluției prin care poporul a luat în sfârșit puterea. Un Manifest pentru cooperare națională, în care „munca, familia, casa, sănătatea și ordinea“ sunt considerate stâlpii „noului sistem al voinței poporului“, este votat de majoritatea parlamentară și afișat în clădirile publice. Constituția este modificată pentru a accelera procedurile (o lege va putea de acum înainte să fie aprobată în câteva ore) și pentru a centraliza puterea (curțile de justiție sunt de acum înainte supuse controlului executivului).
Orbán se sprijină puternic pe spiritul revanșard al unei națiuni care, imediat după Primul Război Mondial, a fost amputată, luându-i-se două treimi din teritoriu și două cincimi din populație. Ca urmare a Tratatului de la Trianon din 1920, peste trei milioane de maghiari s-au trezit în țări străine: în România, Cehoslovacia și Iugoslavia. Încă de la învestirea lui, guvernul poporului conferă cetățenie tuturor maghiarilor care locuiesc în străinătate și proclamă ziua de 4 iunie, data semnării Tratatului de la Trianon, „Ziua Solidarității Naționale“. Începând din acest moment, resortisanții maghiari din țările vecine vor deveni una din principalele și cele mai solide componente ale electoratului lui Orbán: la alegerile din 2014, ei vor vota în proporție de 95% pentru Fidesz, partidul premierului.
Dar cetățenii în ansamblul lor sunt mobilizaţi în permanență prin „lupta pentru eliberare națională“ pusă în scenă de Orbán și de consilierii lui. Sunt introduse taxe speciale pentru multinaționalele străine. Cumpărarea de terenuri agricole devine practic imposi bilă pentru străini. Organele de presă, atât cele private, cât și cele publice, sunt plasate sub controlul executivului. Toate acestea printr-o violare flagrantă a celor mai elementare reguli ale pieței comune europene.
De câte ori instituțiile europene încearcă, timid, să-și facă auzită vocea, Orbán profită pentru a trezi amintirile cele mai dureroase din istoria patriei. „Cunoaștem bine natura acestui ajutor nesolicitat oferit de tovarăși, îl reperăm chiar și atunci când nu se pre zintă în uniformă cu epoleți, ci în costum elegant“, declară el, de exemplu, cu ocazia sărbătorii naționale din 2012.
Plutind pe valul luptei pentru eliberare populară, Orbán câștigă din nou alegerile în 2014 și, grație noii legi electorale, cele 45% din voturi se transformă în 90% din locurile în parlament (96 din 106). Dar, începând din acest moment, ceva se rupe. Nimic nu mai merge: izbucnesc o serie de scandaluri de corupție legate de personaje apropiate de premier, Jobbik obține locuri în detrimentul partidului de guvernământ în timpul alegerilor parțiale, străzile din Budapesta devin teatrul unor ample manifestații ale tinerilor, care catalizează și scot la iveală nemulțumirea acumulată față de „guvernul poporului“. În câteva luni, Fidesz scade în sondaje până la 20%.
„Trebuie să schimbăm tactica“, repetă Finkelstein, chiar dacă Orbán a înțeles deja acest lucru. Mai întâi încearcă să lanseze o dezbatere publică privind pe deapsa cu moartea. De ce să nu fie reintrodusă, pentru ca revoluția națională să fie și mai viguroasă?
Dar publicul reacționează cu răceală, astfel că dezbaterea nu este lansată. În mod surprinzător, subiectul nu incită spiritele. Orbán și Finkelstein știu foarte bine că le trebuie un nou dușman, și, din fericire, grație atentatelor, acesta le este servit pe o tavă de argint.
Ca prin farmec, islamul, întruchipat de migranții cu chipuri întunecate provenind din Africa și din Orientul Mijlociu, devine dușmanul numărul 1. Singura piedică este că în Ungaria această problemă nu există sau e prea mică. Străinii nu reprezintă decât 1,4% din populația maghiară, iar în cadrul lor, musulmanii sunt o infimă minoritate.
Nu contează, Finkelstein nu s-a lăsat niciodată descurajat de realitate. „Lucrul cel mai important“, spune el în timpul unei conferințe pe care o ține la Praga, „este că nimeni nu știe nimic. În politică, adevărat este ceea ce percepi tu, nu ceea ce este adevărat. Dacă eu vă spun că este o plăcere să fiu aici, fiindcă am părăsit Bostonul, unde ningea, și acum sunt la Praga, unde soarele strălucește, o să mă credeți. Pentru că știți că aici, astăzi, este o zi frumoasă. Dar dacă, dimpotrivă, vă spun că sunt trist să fiu aici, pentru că am lăsat Bostonul scăldat de soare, iar aici, la Praga, ninge, n-o să mă credeți nici în ceea ce privește Praga, fiindcă e suficient să vă uitați pe fereastră, nici în ceea ce privește Bostonul, fiindcă v-am mințit în legătură cu Praga. Așadar, un bun politician este un tip care vă spune un anumit număr de lucruri adevărate, după care începe să vă spună un anumit număr de lucruri false, pentru că, în acest fel, voi o să credeți tot ce vă spune, adevăruri și minciuni“.
Imediat ce Orbán se întoarce de la Paris, mașina propagandei se pune în mișcare. Împreună cu colaboratorii săi locali, Finkelstein concepe un chestionar care va fi trimis tuturor alegătorilor în cadrul unei enorme „consultări naționale privind terorismul și imigrația“. Opt milioane de cetățeni primesc în cutia poștală un formular oficial cu întrebări de genul: „Unii spun că există o legătură între proasta gestionare a imigrației de către Bruxelles și intensifi carea terorismului. Împărtășiți această opinie?“
În același timp, Finkelstein organizează o amplă campanie prin care afișează mesaje adresate teoretic imigranților, dar scrise în limba maghiară și gândite în așa fel încât să-i influențeze pe alegători. Zidurile din toată țara sunt pline cu mesaje scrise cu majuscule: „DACĂ VENIȚI ÎN UNGARIA, NU PUTEȚI FURA LOCURILE DE MUNCĂ ALE UNGURILOR!“, „DACĂ VENIȚI ÎN UNGARIA, AVEȚI DATORIA SĂ NE RESPECTAȚI CULTURA!“.
Spre deosebire de alți conducători europeni, pe care criza imigranților din primăvara lui 2015 îi va lua prin surprindere, Orbán și Finkelstein sunt pregătiți. Urmând principiul lui Machiavelli potrivit căruia nu trebuie niciodată să lași să treacă o criză, ei au creat condițiile perfecte pentru a transforma valurile de refugiați proveniţi din Siria într-o mașinărie de generat adeziune. Și, dat fiind că norocul le surâde celor curajoşi, invazia chiar are loc. În acest an, numărul intrărilor neregulate în țară va creşte de opt ori, trecând de la 50.000 în anul precedent la peste 400.000.
În realitate, majoritatea celor care sosesc n-au nici o intenție de a rămâne pe teritoriul Ungariei. Aceștia doresc doar s-o traverseze pentru a se îndrepta spre Germania și spre celelalte țări ale Europei. Dar Orbán are nevoie de o faptă strălucită pentru a-și întări mesajul de toleranță zero față de imigrație. Nu numai că face să fie aprobată în parlament, într-un timp record de două ore, o lege pentru construirea unei bariere de 175 de kilometri de-a lungul frontierei, dar impune, în plus, și închiderea gării din Budapesta. În consecință, imigranții care voiau doar să traverseze țara rămân blocați în capitala Ungariei și vor fi obligați să pornească într-un lung marș pentru a ajunge la granița cu Austria.
În termeni politici, linia intransigentă a lui Orbán, care ajunge la țanc în sânul climatului de paranoia generat de campaniile lui Finkelstein, funcționează de minune. Popularitatea prim-ministrului crește în sondaje, în vreme ce extrema dreaptă reprezentată de partidul Jobbik se trezește zguduită de un guvern care și-a obţinut principalele revendicări.
Consilierii de imagine ai executivului dau instrucțiuni precise televiziunii de stat asupra modului în care trebuie să fie prezentată criza. Copiii nu trebuie să fie filmați niciodată – oficial, pentru a-i proteja, dar în realitate pentru a evita suscitarea unei empatii prea mari față de nou-veniți. Termenul „refugiați“ nu trebuie folosit niciodată, şi chiar și termenul bevándorló, care-i desemnează dintotdeauna pe imigranți, este abolit în favoarea lui migrans, cuvânt de origine latină care sună absolut bizar în limba maghiară.
Nimic nu este lăsat la întâmplare, pentru ca starea de urgență să se transforme într-un val de popularitate în favoarea prim-ministrului. Totuși, în martie 2016, sub impulsul Germaniei, Uniunea Europeană semnează un acord controversat cu Turcia pentru a bloca fluxul de imigranți pe drumul spre Balcani. Aşadar, criza în sine ar lua sfârşit. Dar, după ce a găsit rețeta succesului, Orbán n-are de gând să renunțe la ea atât de ușor.
Din fericire, Uniunea Europeană anunță un plan de repartizare a refugiaților, care continuă să sosească în număr mare în Italia și Grecia, pe baza căruia Ungaria ar trebui să primească 1.294 de persoane. Cifra este derizorie, dar pentru Orbán este ocazia mult visată de a-și continua războiul între civilizații.”
