În mai puțin de patru decenii vechiul Principat al Moldovei pierdea nu mai puțin de 60.000 de kilometri pătrați. Marile Puteri ale vremii au smuls din trupul voievodatului românesc două provincii deosebit de importante, inclusiv cea în care se afla vechea capitală a lui Ștefan cel Mare.

Din secolul al XVIII-lea, Principatele Române se aflau sub controlul strict al Imperiului Otoman. Înalta Poartă a numit domnitori fanarioți, oameni închinați sultanului care trebuiau să țină Moldova și Țara Românească, cât mai strâns în sfera de influență otomană. Românii plătea numeroase biruri atât fanarioților dar și otomanilor.

Comerțul românesc era controlat și monopolizat de Poartă iar politica externă a Principatelor era deasemenea condiționată de otomani. Vechiul Principat al Moldovei, cu amintirea dinastiei Mușatinilor și a prosperității și gloriei din vremurile ștefaniene, era închinat turcilor.

Pe lângă umilința vasalității apăsătoare, începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea, în mai puțin de patru decenii, Principatul Moldovei avea să fie efectiv sfâșiat de interesele Marilor Puteri, pierzând peste 60.000 de kilometri pătrați, din fostul său teritoriu.

Austriecii au luat vechea capitală a Moldovei

În secolul al XVIII lea, Principatele Române se aflau la confluența a trei mari imperii combatante. Imperiul Otoman, Imperiul Țarist și Imperiul Habsburgic luptau pentru putere și teritorii în Balcani dar și în zona est-central europeană. Principatele erau râvnite mai ales de Imperiul Țarist, deși declarativ liderii rușii se erijau în protectori ai ”fraților ortodocși”.

Habsburgii la rândul lor sperau să obțină teritorii în zona Principatelor, în dauna Imperiului Otoman. De altfel, austriecii au fost cei care au rupt din teritoriul Moldovei, primul teritoriu. În anul 1768 începea un nou război ruso-turc. După o campanie istovitoare, rușii reușesc să-i învingă pe otomani, atât în Europa cât și în Asia. După moartea sultanului Mustafa al IV-lea, războiul a mai ținut doar jumătate de an. Învinși, turcii au cerut pace. Tratatul de pace s-a încheiat în anul 1774 la Kuciuk Kainargi.

Negocierile dintre Marile Puteri, dar și în pacea în sine au adus beneficii Principatelor prin îmbunătațirea stării lor, ca vasale ale Imperiului Otoman. Era și primul pas către o garanție colectivă a Marilor Puteri. Pacea și discuțiile pe seama statutului Principatelor, au devenit însă un prilej pentru Imperiul Habsburgic de smulge un teritoriu important, Moldovei.

Mai precis, împăratul Iosif al II-lea, sfătuit de mama sa, Maria Tereza a solicitat Imperiului Otoman un coridor, o zonă de trecere care să unească Transilvania, teritoriu hasburgic la aceea vreme, cu Galiția, un alt teritoriu austriac în Ucraina de astăzi.

Acest teritoriu de legătură, pentru austrieci, era defapt o bună parte din nordul Moldovei, cu vechea capitală a Principatului, Suceava. Presiunile habsburgice asupra otomanilor au dat roade. Sultanul, cu armata vlăguită în urma războiului cu rușii, nu-și mai dorea un nou conflict.

Așa că a preferat să rupă un teritoriu de peste 10.000 de kilometri pătrați din nordul Moldovei. Adică Bucovina. De altfel, numele de Bucovina, care înseamnă în grai slav „Țara de fag”, a fost promovat de austrieci tocmai pentru a masca raptul, făcut contra tratatelor internaționale dar și a statului juridic al Principatelor.

După 1775, austriecii au instaurat dominația militară asupra Bucovinei, transformând regiunea, în Ducatul Bucovinei, condus de Gabriel von Spleny. Boierii români au depus jurământ de credință administrației austriece, la Cernăuți, oraș care va deveni capitala noului ducat.

Până în 1786, Bucovina își a păstra statutul de ducat, administrat militar de habsburgi. După acea dată va fi anexat Galiției, și automat colonizat masiv de numeroase alte etnii. Cel puțin în timpul administrației militare austriece, Bucovina a cunoscut un important avânt economic și o dezvoltare considerabilă.

Moldova ciopârțită și de ruși

La mai puțin de patru decenii de la anexarea Bucovinei, Moldova avea să fie din nou ciopârțită. De această dată, însă, de ruși. Este vorba despre anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru, cunoscut ulterior sub numele de Basarabia. Și de această dată, totul a pornit de la un război între ruși și turci. Este vorba despre războiul din 1806 și 1812.

Scânteia conflictului a fost provocată de schimbarea domnilor în Principate. Mai precis, în anul 1806, sultanul Selim al II-lea, îl mazilește pe domnul Țării Românești, Constantin Ipsilanti și îl înlocuiește cu Alexandru Șuțu. La fel face și în Moldova, acolo unde îl scoate din domnie pe Alexandru Moruzi și îl pune în locul său pe Scarlat Calimah.

Mutările sultanului au fost dictate de faptul că atât Ipsilanti cât și Moruzi erau simpatizanți ai rușilor și nu mai prezentau încredere. În plus, sultanul a schimbat domnitori și la presiunea ambasadorilor francezi, ai lui Napoleon.

Această măsură arbitrară a sultanului încălca tratatul de la Kuciuk Kainargi și a fost condamnată de ruși. Evident, țarul Alexandru I a găsit motiv să declare război turcilor. Prima măsură dictată de țar a fost ocuparea militară a Moldovei și Țării Românești. După șase ani de război, turcii au fost înfrânți din nou. Pacea a fost semnată în anul 1812, la București.

Deși inițial, rușii declaraseră că nu sunt interesați de Principate, la Erfurt, Alexandru I a negociat cu Napoleon anexarea Moldovei și Țării Românești. Napoleon a fost de acord. Nu și Marele Vizir. Laz-Ahmed Pașa s-a oferit să le dea rușilor, bucata din Moldova dintre Prut și Nistru, atât și nimic mai mult.

„Vă dau Prutul. Nimic mai mult! Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acum. Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi încă patru cetăţi, adică Chilia, Akkerman, Bender şi Hotin, plus o strălucită provincie, Bugeacul împreună cu ţinuturile Gregeni, Codru, Lăpuşna, Orheiu, Soroca şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cârligătura", preciza Marele Vizir.

După numeroase negocieri, și presați de perspectiva războiului cu Napoleon, rușii au acceptat. Propriu-zis au primit Basarabia, adică un teritoriu de peste 43.000 de kilometri pătrați, cu o populație românească de 500.000 de locuitori.

Inițial, Basarabia era doar partea de sud a teritoriului dintre Prut și Nistru, dat denumirea a fost extinsă asupra întregii regiuni ocupate de ruși, tocmai pentru a-i conferi o nouă identitate. Și în acest caz, anexarea Basarabiei a fost un abuz. Din punct de vedere politic și juridic Moldova nu era provincie otomană, ci stat vasal, autonom.

Pe scurt, turcii nu aveau dreptul de a rupe teritorii din trupul Moldovei. Inițial, după ocuparea Basarabiei, administrația țaristă a fost blândă, menită să-i liniștească pe localnici.

„Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească o vreme. Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor. Ei sunt scutiţi de dări vreme de trei ani, în loc de doi, după cum glăsuieşte tratatul de pace pentru Moldova. Sunt scutiţi de recrutare, căci, de fapt, populaţiunea este rară şi o astfel de măsură, în loc să mai aducă locuitori, i-ar face să fugă şi pe cei cari sunt. Mă silesc să fac să simtă blândeţea stăpânirii Majestăţii Voastre, care se întinde nu numai la cei cari au mai dinainte fericirea să se ţie de ea, dar şi la cei ale căror averi au căzut în puterea ei”, preciza amiralul Ciceagov, unul dintre comandanți ruși.

După 1867, în special, a început însă procesul de rusificare a Basarabiei. Mai precis, limba română a fost interzisă în școlile din Basarabia. În locul școlilor românești au fost deschise școli rusești. În biblioteci, cărțile românești erau înlocuite cu cele rusești. La fel se întâmpla și la nivel administrativ și social, existând o presiune constantă.