Atacul Israelului asupra Iranului nu este un episod izolat, ci vârful vizibil al unei ofensive desfășurate sistematic și calculat, în etape, începând cu toamna anului trecut. Fiecare lovitură, fiecare pas, a fost menit să demonteze, bucată cu bucată, rețeaua regională de influență construită de Teheran. Iar acum, în lipsa acestui scut de proxy-uri, Iranul a rămas expus, scrie The Guardian.

Totul a început cu un moment de cotitură: atacul brutal lansat de Hamas asupra Israelului pe 7 octombrie 2023. Răspunsul israelian — intens, susținut, controversat — a dus la pierderi uriașe în Gaza, dar și la neutralizarea militară aproape completă a Hamas ca forță ofensivă semnificativă.

Dar acest răspuns nu a fost doar o reacție defensivă. A fost, mai degrabă, deschiderea unei campanii regionale mult mai ample, care a vizat ceea ce Iranul a numit „axa rezistenței”: o rețea de grupări armate și regimuri-satelit — de la Hamas și Hezbollah, la milițiile din Irak, Yemen și Siria — menită să proiecteze influența iraniană și să descurajeze orice ofensivă împotriva programului său nuclear.

Rețea decimată, izolare strategică

În aprilie 2024, Israelul a atacat complexul ambasadei iraniene din Damasc, ucigând mai mulți oficiali. Iranul a reacționat cu un atac aerian direct asupra Israelului — o premieră. Dar salvele de drone au fost ineficiente. În schimb, Israelul a răspuns cu o forță covârșitoare, anihilând mare parte din apărarea antiaeriană a Iranului și creând premisele pentru o ofensivă ulterioară.

Apoi, cu Hamas în declin, Israelul și-a îndreptat atenția către Hezbollah, cel mai capabil și mai periculos membru al „axei”. În toamna lui 2024, armata israeliană a reușit să elimine conducerea centrală a organizației și o parte semnificativă a arsenalului său de rachete. Sudul Libanului, cândva bastion Hezbollah, a fost penetrat fără o rezistență majoră. Inclusiv susținători ai grupării au recunoscut, cu amărăciune, amploarea înfrângerii.

Consecințele s-au propagat rapid: regimul Assad, un aliat vechi al Iranului, a căzut în decembrie sub presiunea rebelilor locali, fără ca Hezbollah să mai poată interveni. Această ruptură a închis o axă logistică vitală pentru Iran și a lăsat terenul sirian deschis atacurilor israeliene.

În Irak și Siria, milițiile pro-iraniene au rămas paralizate. Răspunsul lor s-a limitat la retorică. Doar houthiții din Yemen au mai lansat atacuri sporadice asupra Israelului, inclusiv rachete trase spre Tel Aviv, dar fără efect strategic.

Momentul de vulnerabilitate: Iran, expus

Pe acest fond, decizia liderului suprem iranian, Ali Khamenei, de a externaliza securitatea națională către rețele de proxy a început să pară nu doar riscantă, ci de-a dreptul greșită. Iranul a fost lăsat singur într-un moment în care Israelul dispunea de superioritate informațională, aeriană și diplomatică. Premierul israelian Benjamin Netanyahu a văzut în această fereastră o oportunitate istorică.

Deși planificată pentru aprilie, ofensiva israeliană a fost amânată. Însă expirarea ultimatumului de 60 de zile dat de administrația Trump Iranului — pentru revenirea la negocieri privind programul nuclear — a coincis cu declanșarea atacului.

Într-un mesaj adresat direct iranienilor, Netanyahu a vorbit despre dorința ca operațiunea militară „să deschidă drumul către libertatea voastră”. Nu e clar câtă empatie reală există în spatele acestor cuvinte, dar intenția simbolică este clară: atacul nu vizează doar infrastructura militară, ci și vechea gardă care conduce Iranul de peste patru decenii.

Ținte simbolice, lovituri istorice

Printre primele victime ale raidurilor israeliene s-au numărat generali ai Gărzilor Revoluționare — unii dintre ei recruți încă din 1980, veterani ai războiului cu Irakul și figuri centrale ale ideologiei islamiste de stat. Între cei uciși s-au numărat și oameni de știință implicați în programul nuclear și apropiați ai cercului restrâns al liderului suprem.

Acești oameni nu erau doar militari. Ei reprezentau memoria vie a revoluției din 1979, cei care au modelat și apărat regimul post-șahist. Lovitura împotriva lor nu este doar una strategică, ci și una cu profunde conotații simbolice: este o încercare de a grăbi sfârșitul unei epoci și, poate, începutul uneia noi.

Ce urmează?

Este improbabil ca Iranul, indiferent de deznodământul actualei crize, să revină la o poziție pro-israeliană sau pro-occidentală. Însă este tot mai clar că grupul de lideri care a preluat puterea în 1979 și a condus țara cu o mână de fier de atunci încoace, a suferit o lovitură posibil ireparabilă.

Când praful se va așeza, Iranul nu va mai fi ce-a fost. Iar Orientul Mijlociu, cu toate echilibrele sale fragile, ar putea intra într-o nouă etapă — una în care spațiul pentru hegemonie regională se redefinește, poate nu în favoarea niciunuia dintre actorii tradiționali.