O tânără de numai 17 ani a devenit un simbol al supraviețuirii umane. A reușit să trăiască 9 zile, fără niciun fel de unealtă sau ajutor, în jungla amazoniană, după ce a căzut de la 3000 de metri înălțime. Povestea ei a devenit subiect de film.

Omul are o capacitate fantastică de supraviețuire în medii dintre cele mai ostile. Unii oameni au reușit să rămână în viață chiar și în situații în care, teoretic, nu ar fi avut nicio șansă. Cel mai bun exemplu de maestru al imposibilului în materie de supraviețuire nu-l oferă un explorator experimentat, un specialist în tehnici de supraviețuire și nici măcar un soldat din trupele speciale, ci o adolescentă de numai 17 ani. Se numește Juliane Koepcke, astăzi are 71 de ani și este unul dintre cei mai buni specialiști în zoologie, mai ales în studiul liliecilor. Juliane avea doar 17 ani când a supraviețuit unei căderi în liber dintr-un avion, reușind ulterior să rămână în viață în unul dintre cele mai ostile medii de pe planetă. Povestea ei incredibilă a devenit subiect de film.

Un copil plecat la capătul lumii

Juliane Koepcke este o nemțoaică care s-a născut pe 10 octombrie 1954, la Lima, capitala statului Peru, în America de Sud. Părinții ei, Maria și Hans-Wilhelm Koepcke, erau doi savanți cunoscuți, cercetători la Muzeul de Istorie Naturală din Lima. Aceștia veniseră din Germania de Vest pentru a studia pădurea amazoniană și păsările care trăiau acolo. Hans și Maria Koepcke au ajuns renumiți pentru înființarea stației de cercetare Panguana în pădurea amazoniană din Peru. La vârsta de 14 ani, Juliane Koepcke s-a mutat alături de părinți la Panguana, în stația de cercetare. A urmat de acasă cursurile liceului, timp de doi ani. În ultimul an de studiu a fost însă nevoită să meargă la Lima pentru a putea da și testele de absolvire. A învățat la Deutsche Schule Lima Alexander von Humboldt, o școală germană din Lima, și a avut rezultate deosebite de bune. Visa să devină zoolog sau ornitolog, la fel ca părinții ei, pentru a continua dezvoltarea stației de cercetare de la Panguana. Jungla amazoniană o încânta și își dorea să trăiască în mijlocul acelui ecosistem sălbatic despre care mărturisea că nu o înspăimânta deloc. Nu avea de unde să știe că, la scurt timp, avea să lupte pentru viața ei cu acea lume a „iadului verde”.

Premonițiile tatălui și dezastrul din Ajunul Crăciunului

Pe data de 20 decembrie 1971, Juliane Koepcke absolvea liceul la Deutsche Schule Lima Alexander von Humboldt cu note excelente la testele finale. Mama ei, Maria, se afla cu ea în capitala statului Peru pentru a o susține. După examene, urma balul de absolvire, stabilit pe data de 23 decembrie. Urma ca Mama și fiica să se întoarcă la stația de cercetare Panguana, din jungla amazoniană , în regiunea Huanuco, situată la 720 de kilometri de Lima. Cu toate acestea, atât Maria cât și Juliane au decis să rămână la balul de absolvire și să plece a doua zi cu un avion către Pucallpa, cel mai apropiat oraș de stația de cercetare Panguana, acolo unde le aștepta Hans Koepcke. Era Ajunul Crăciunului și singura lor opțiune era să se întoarcă acasă cu zborul LANSA 508, un avion de linie cu turbopropulsoare care putea transporta 99 de persoane. Când și-a sunat soțul pentru a-l anunța de zborul pe care vrea să-l facă, Hans a sfătuit-o să mai aștepte și să se întoarcă după Crăciun. Motivul era că avioanele folosite de LANSA, modelul Lockheed L-188 Electra, aveau o reputație extrem de proastă. Din cele 170 de avioane Lockheed L-188 Electra construite, 58 au fost scoase din uz după ce s-au prăbușit sau au suferit defecțiuni extreme în aer.

Maria și Juliane doreau să fie acasă de Crăciun și zborul părea destul de scurt, așa că au decis să rezerve bilete. Pe 24 decembrie 1971, în Ajunul Crăciunului, mama și fiica au urcat în avion sperând că în câteva ore vor fi acasă pentru a sărbători alături de Hans. Inițial, zborul a părut ca oricare altul. Așezată în al doilea rând din spate, Juliane a ocupat locul de la geam, în timp ce mama ei stătea pe locul din mijloc. Și-au mâncat sandvișurile și au privit pădurea tropicală de la fereastra de lângă ele. Mai aveau doar 15 minute până la aterizare. Deodată, Juliane a văzut cum cerul s-a întunecat brusc. „Lumina zilei se transformă în noapte și fulgerele izbucnesc din toate direcțiile. Oamenii gâfâie când avionul se zguduie violent. Genți, cadouri împachetate și haine cad din dulapurile de deasupra. Tăvile cu sandvișuri se înalță prin aer, iar băuturile pe jumătate terminate se varsă pe capetele pasagerilor. Oamenii țipă și plâng”, scria Juliane în memoriile sale, „Când am căzut din cer”.

Mai apoi, Juliane și-a amintit cum a văzut o străfulgerare uriașă de lumină albă deasupra aripii avionului, care părea să arunce aeronava în picaj. „Acum totul s-a terminat”, își amintea Juliane că a spus Maria, cu o voce straniu de calmă. După ce a fost lovit de fulger, avionul s-a dezintegrat efectiv în aer. „Mi-am dat seama că nu mai eram în cabină. Eram afară, în aer liber. Nu părăsisem avionul, avionul mă părăsise”, preciza Juliane pentru „New York Times”. Adolescenta nemțoaică a fost efectiv aruncată din carcasa avionului cu tot cu scaun. Avea prinsă centura de siguranță și a căzut în gol de la 3000 de metri altitudine. Asta însemna moarte sigură.

O luptă pentru supraviețuire în „iadul verde”

Scaunul de avion s-a prăbușit cu o viteză amețitoare prin coronamentul arborilor și a ajuns la pământ. În mod miraculos Juliane a supraviețuit. Inițial și-a pierdut cunoștința. A zăcut ghemuită o zi și o noapte pe solul junglei amazoniene. După ce a deschis ochii, a realizat că este în viață și că trebuie să supraviețuiască. Se afla însă într-un mediu extrem de ostil și era rănită. În plus, Juliane era mioapă și își pierduse ochelarii. Avea clavicula ruptă și tăieturi la umăr și la gambă.

„Am zăcut acolo, aproape ca un embrion, tot restul zilei și o noapte întreagă, până a doua zi dimineață”, povestea ea. Fără ochelari îi era greu să se orienteze. A reușit să se adune și a încercat să folosească toate cunoștințele dobândite la școală și de la părinții ei. Cunoștea sunetele junglei și a început să-și amintească ce învățase de la tatăl ei despre păsări, animale. Putea identifica orăcăitul broaștelor și cântecele păsărilor. A realizat în felul acesta că nu era departe de stația de cercetare, acolo unde se afla tatăl ei. „Am recunoscut sunetele animalelor sălbatice din Panguana și mi-am dat seama că mă aflam în aceeași junglă”, își amintea Juliane. Prioritatea ei era, însă, să-și găsească mama. A orbecăit prin junglă încercând să asculte natura. A dat peste o pungă cu bomboane. Era singura ei mâncare. Unelte nu avea și nici bandaje.

A încercat să-și oprească sângerarea cu frunze. A auzit și după aceea a văzut râul. A mers de-a lungul apei, așa cum o învățaseră părinții. Timp de 11 zile a trăit în junglă, desculță, într-o rochie subțire. „Picături reci ca gheața mă lovesc, udându-mi rochia subțire de vară. Vântul mă face să tremur din adâncul sufletului. În acele nopți sumbre, când mă ascund sub un copac sau într-un tufiș, mă simt complet abandonată”, scria Juliane. A intrat în râu, evitând zonele cu apă mică de frica peștilor piranha și s-a lăsat purtată de curent. A văzut și patrulele cu elicoptere care căutau supraviețuitori, dar era ascunsă de vegetația prea densă. Rănile începeau să se infecteze. Mai ales cea din zona șoldului era plină de viermi.

A ajuns în cele din urmă la o cotitură a râului unde a văzut o colibă cu acoperiș din frunze. Înăuntru se afla o canistră cu benzină. A turnat benzina peste rană, așa cum făcuse tatăl ei pentru un animal de companie al familiei. „Durerea era intensă pe măsură ce viermii încercau să pătrundă mai adânc în rană. Am scos cam 30 de viermi și am fost foarte mândră de mine. Am decis să petrec noaptea acolo”, a spus ea. S-a prăbușit în colibă și a adormit. A fost găsită de tăietorii de lemne din zonă și dusă la un spital. Juliane era salvată.

Supraviețuitoarea care și-a dedicat viața salvării mediului

Tatăl ei a trimis-o să locuiască cu mătușa ei în Kiel, Germania de Vest, la câteva luni după accident. Anterior plecării în Germania, Juliane a ajutat echipele de salvare să găsească cadavrele. Trupul mamei l-a găsit pe 12 ianuarie 1972. Era singura supraviețuitoare a acelui zbor. Timp de mulți ani, Juliane a fost bântuită de această traumă. Mai apoi a decis să continue munca părinților. A studiat biologia și, în prezent, conduce biblioteca Colecției Zoologice din München. Cu toate acestea, în fiecare primăvară și toamnă, petrece câteva săptămâni în Peru, locuind și lucrând la stația de cercetare Panguana din pădurea tropicală. A inițiat aici mai multe proiecte de conservare. Povestea ei a devenit subiect de film. Este vorba despre filmul „Miracles still happen”, realizat de regizorul italian Giuseppe Maria Scotese, și de „Wings of Hope”, un documentar din anul 1998, în regia lui Werner Herzog.