Construite în ritm alert în primii ani de comunism, în jurul unor uzine și exploatări miniere strategice din România, a cărei economie se afla atunci sub controlul sovieticilor, câteva foste orașe au rămas aproape neschimbate, păstrând înfățișarea anilor ‘50.

Primul deceniu de comunism a adus României parteneriate extrem de păguboase cu Uniunea Sovietică, grăbită să își recupereze într-un timp cât mai scurt despăgubirile de război.

După 1945, cu sprijinul guvernelor controlate de sovietici, au fost înființate Sovromurile, societăți mixte româno-sovietice, care vizau exploatarea resurselor naturale şi a economiei româneşti. Sovieticii au preluat astfel controlul asupra principalelor bogăţii ale ţării şi au profitat din plin de ele, sărăcind România cu miliarde de dolari, potrivit unor studii.

În zonele bogate în resurse naturale, cu potențial industrial și economic care putea fi exploatat în ritm alert, au fost înființate de la zero orașe mici, cu arhitectură inspirată din cea a orașelor sovietice, care au fost populate în scurt timp cu mii de oameni, aduși din toate colțurile României, dar folosite și pentru a găzdui oficialii sovietici și militarii care aveau în grijă centrele industriale.

Orașul Victoria, proiectat de sovietici

Orașul Victoria din județul Brașov s-a dezvoltat în jurul unei uzine de pulberi explozive, deschisă în vecinătatea sa, la Ucea în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

„Fabricile Ucea (cum erau denumite atunci) au fost ridicate cu ajutorul prizonierilor de război și al unui detașament de evrei. Astfel a luat naștere Colonia Ucea, ca urmare a numărului mare de muncitori aduși din diferite zone ale țării”, arată Primăria orașului Victoria.

După Al Doilea Război Mondial, un combinat chimic s-a dezvoltat în aceeași zonă, iar în jurul său a fost ridicat un oraș complet nou, cu cartiere care copiau modelul celor din orașele mono-industriale sovietice, cu clădiri cu încăperi spațioase, tavane înalte și doar două niveluri. La realizarea orașului a contribuit și un arhitect din Georgia, arătau autoritățile locale.

„în Ardeal, în preajma combinatului chimic „I. V. Stalin”, se construiește unul din noile orașe ale țării, orașul Victoria. Noul oraș a apărut pe harta țării și a început să se dezvolte abia cu 6 ani în urmă. Pe locul unde în trecut nu exista decât câmpie se ridică acum pentru oamenii muncii un oraș socialist, demn de epoca în care trăim. La 6 noiembrie 1949 a fost aruncată prima lopată de pământ. S-a dat semnalul începerii bătăliei pentru construirea orașului. Orașul Victoria este unic în felul său. Este pentru prima dată când se definitivează proiectul unui oraș complet nou și începe construcția lui pe mai multe fronturi”, informa publicația „Apărarea patriei”, în 1956.

Atunci, orașul ajunsese la 2.700 de locuitori, iar autoritățile comuniste îi lăudau ascensiunea, numindu-l primul oraș muncitoresc apărut pe harta țării.

„Tot ce se întâmplă aici, în așezarea de la poalele Făgărașilor, este direct legat de existența combinatului chimic. Nu există casă sau apartament în care să nu locuiască un muncitor, un inginer sau un tehnician din domeniul chimiei. Te surprinde de la început liniștea care domnește peste loc. De fapt, localnicii sunt la muncă”, informa ziarul Scânteia în 1956.

Victoria era privit ca un oraș cu mari perspective pentru tinerii care își croiau un viitor la poalele Munților Făgăraș. În deceniile următoare, populația orașului a crescut până la peste 10.000 de locuitori, majoritatea fiind muncitori angajați la Combinatul Chimic. După 1990, industria chimică a intrat în declin, iar din vechiul combinat Viromet a supraviețuit doar o mică parte. În prezent, mai puțin de 6.500 de persoane trăiesc aici, iar industria nu mai reprezintă pilonul principal al comunității, așa cum era în trecut.

Orașul Victoria a păstrat aproape intacte cartierele muncitorești din anii ’50 și centrul civic. Singurele transformări arhitecturale notabile după 1990 au fost bisericile ridicate în această perioadă. Victoria a rămas un reper turistic, fiind locul de plecare pentru drumeții către cele mai înalte vârfuri montane din România – Negoiu și Moldoveanu – din Munții Făgăraș.

Orașul ridicat de la zero în Apuseni

La începutul anilor ’50, peste 80 de hectare de teren de la marginea satului Ștei din Bihor, locuit de circa 400 de oameni, au fost expropriate pentru a face loc unui oraș complet nou, destinat inginerilor și militarilor sovietici implicați în proiectul minier secret de la Băița, localitate aflată la circa 20 de kilometri de viitorul oraș din România.

Proiectat la Moscova, orașul Ștei din Bihor avea un aspect specific orășelelor muncitorești din URSS: cvartale de blocuri dispuse strategic, astfel încât să poată fi utilizate, la nevoie, ca refugii pentru armată, bulevarde largi și clădiri monumentale decorate cu elemente de arhitectură socialistă.

Sovieticii aveau să rămână aici aproape un deceniu, însă orașul a fost în același timp destinat și miilor de muncitori veniți să lucreze la mina de uraniu de la Băița, administrată de societatea Sovrom Uraniu (Sovrom Cvartit). La mijlocul anilor ‘50, oraşul de la poalele Munţilor Bihorului din Apuseni a ajuns la o populaţie de peste 10.000 de locuitori, cei mai mulţi aduşi pentru a munci în exploatările de uraniu şi molibden din zonă.

În vecinătatea sa, micile sate Nucet și Vașcău au devenit și ele orașe miniere, cu o populație aproape la fel de mare. Minerii din zonă erau bine plătiți, dar lucrau în condiții periculoase: erau expuși radiațiilor, foloseau unelte rudimentare și adesea munceau fără echipament de protecție adecvat. Minele din zonă au fost închise după 1990, iar populația orașului Ștei s-a redus la puțin peste 5.000 de locuitori.

Localitatea a devenit însă o stațiune turistică de interes local. Un ștrand termal, vechi din anii ‘50, a fost modernizat și transformat în obiectiv turistic. Tot aici, călătorii găsesc centrul urban care a păstrat arhitectura orașului proiectat de sovietici.

Ciudanovița, orășelul uraniului

În Munții Banatului, orășelul Ciudanovița (județul Caraș-Severin) a fost clădit de zero în primul deceniu de comunism, după descoperirea unor zăcăminte importante de uraniu la Ciudanovița și Lișava.

Minele de uraniu au fost deschise în 1953 de Sovrom - Kvartit (Sovrom Uraniu), sub autoritatea sovietică, și au funcționat intens până în 1960, când au trecut în administrarea statului român. În scurt timp, în valea Jitinului, au prins contur primele blocuri ale Șantierului - așa cum era numită colonia Ciudanovița -, proiectate după modelul sovietic, regăsit în numeroase centru muncitorești din România acelor timpuri.

Blocurile din colonia Ciudanovița au fost destinate muncitorilor români „liberi”, dar în primul rând personalului administrativ, sovietic, al noilor mine de uraniu. După plecarea sovieticilor, aici aveau să fie mutați de la mijlocul anilor ’50 muncitorii transferați de la alte mine din România, mineri atrași de veniturile uriașe pe care le puteau obține muncind în fronturile din adâncuri și chiar și săteni din Ciudanovița și Jitin.

„Au venit mulți, cum am venit și eu. Mi-am zis că stau un an la Ciudanovița. Dar când dai de bani, căci erau foarte bine plătiți minerii, uiți de plecare. Așa am stat și eu: în primul an mi-am zis că nu am făcut câți bani voiam. Și tot așa, am rămas 15 ani, din ‘78 până în ‘93, când am ieșit la pensie, și nu am mai plecat de aici”, relata Daniel, un fost sondor la mina de uraniu Ciudanovița.

În anii ‘60 - ‘70, orășelul Ciudanovița ajunsese la 10.000 de locuitori, mulți localnici fiind înghesuiți în blocurile muncitorești ridicate în vremea sovieticilor.

După 1990, minele au intrat într-un declin profund, în ciuda planurilor ambițioase anunțate imediat după Revoluția din 1989 de șefii companiei miniere EM Banat Oravița cu privire la extinderea exploatării.

Minele de uraniu au mai funcționat câțiva ani, timp în care cele mai multe dintre galerii și puțuri au fost închise treptat. Cei rămași în Ciudanovița au putut locui aproape gratuit în blocurile ridicate în vremea sovieticilor, plătind chirii modice companiei miniere. În Ciudanovița și Jitin, mai locuiesc în prezent vreo 400 de oameni.

Sovromurile, companiile care au secat resursele României

Povestea sovromurilor a început imediat după Al Doilea Război Mondial. În urma acordului româno-sovietic din 8 mai 1945 au fost înfiinţate: Sovromtransport, Sovromcuarţit, Sovrompetrol, Sovromfilm, Sovrombanc, Sovromlemn, Sovrommetal, Sovromgaz, Sovromchim, Sovromconstrucţia, Sovromnaval, Sovrom Metale Neferoase, Sovromcărbune, Sovromasigurare, Sovromtractor, Sovromutilajpetrolier, TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice), iar la începutul anilor ‘50, odată cu înfiinţarea Societăţii româno-sovietice „Sovrom Kvartit“, România se angaja să exploateze pentru prima dată zăcămintele sale de de uraniu, conturate atunci în Apuseni și în Munții Banatului.

Notele secrete ale Agenției Centrale de Informații a Statelor Unite ale Americii (CIA) , din anii ‘50, dezvăluiau cum, sub pretextul ajutorului oferit de Uniunea Sovietică, aceste companii au preluat practic resursele și bogățiile țării, sărăcind economia românească. Deși, oficial, controlul sovromurilor era împărțit în mod egal între români și sovietici, în realitate sovieticii luau toate deciziile importante. Românii aveau roluri de fațadă în conducerea acestor societăți, iar puterea reală se afla la directorii sovietici, care primeau instrucțiuni direct de la Moscova.

„Oficialii români au doar un rol consultativ în managementul economic al Sovromurilor”, arăta un raport al CIA, din 1953, păstrat în arhivele digitalizate ale instituției.

Sovromurile acopereau domenii-cheie precum petrolul, transporturile, exploatarea lemnului și a oțelului și exploatarea resurselor de metale prețioase, gaze și uraniu. Statul român suporta costurile de explorare și dezvoltare, însă materiile prime și profiturile ajungeau aproape exclusiv la sovietici, care își asiguraseră un monopol aproape total asupra economiei românești.