La 26 iunie 2023 se împlinesc 175 de ani de când guvernul revoluţionar de la Bucureşti a decretat eliberarea robilor ţigani aparţinând boierilor. În anul 1856 au fost eliberați din robie ultimii țigani aflați în „proprietatea” boierilor din România.

Țiganii au schimbat stăpânii

Conform opiniei mai multor istorici referitor la vechimea robiei ţiganilor în spaţiul românesc românii ar fi preluat instituţia robiei de la vecinii lor din răsărit, tătarii. Aceştia obişnuiau să-şi transforme prinşii de război în robi.

Răscumpărarea din robia tătărească era însă posibilă. Pentru documentele moldovene din secolul al XV-lea există mai multe menţionări ale robilor tătari, prima dată într-un document din 1402 al lui Alexandru cel Bun prin care dăruieşte mănăstirii Moldoviţa patru case de tătari.

Prezentată astfel, iniţiativa transformării ţiganilor în sclavi nu a aparţinut românilor creştini, ci tătarilor păgâni. Mergându-se pe acelaşi raţionament, se opinează că ţiganii erau sclavi în Peninsula Balcanică, iar trecerea lor la nordul Dunării nu a făcut altceva decât să ducă la schimbarea stăpânilor.

Sclavia a existat la nord de Dunăre încă din perioada antică şi, probabil, s-a aflat la originea sclaviei medievale româneşti, conform lucrării Centrului Național de Cultură a Romilor „RROMII. SCLAVIE ȘI LIBERTATE Constituirea şi emanciparea unei noi categorii etnice şi sociale la nord de Dunăre 1370 – 1914“.

Cine erau țiganii boierești

Ţiganii boiereşti se împărțeau în „ţigani“ de curte şi „ţigani“ de ogor. Sclavii de ogor munceau moşiile boierilor, iar cei de curte aveau ocupaţii precum: slujnice sau feciori în casă, croitori, bucătari, servitori la masa stăpânului, spălătorese, cusătorese, pitari, sacagii, vizitii, birjari, cizmari, lăutari etc. O categorie aparte o formau argaţii, îngrijitorii şi crescătorii de animale: văcari, porcari, bivolari, herghelegii, găinărese etc.

Sclavii erau conduşi de către un vătaf rrom, care era răspunzător de faptele lor în fața stăpânului. Ei au locuit, până la jumătatea secolului XX în bordeie, în satele aflate în proprietatea aceluiași boier sau în apropierea conacului. O parte a sclavilor din casă şi de la curte locuiau în numeroasele dependințe, alături de ceilalţi slujitori, conform aceluiași document.

Dezrobirea țiganilor

În programul progresist al Revoluţiei din 1848 se cerea dezrobirea țiganilor. Mihail Kogălniceanu, în anul 1837, la numai 20 de ani, scria la Berlin, în limba germană şi franceză, prima lucrare despre țiganii din România, cerând dezrobirea lor.

La 20 februarie 1856 a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti“. Va fi desfiinţată robia ţiganilor particulari, dându-se drept despăgubire 10 galbeni pentru fiecare ţigan, din Casa fondului de despăgubire. Erau obligaţi să se statornicească, iar nomazii să se aşeze în satele unde doresc, cu obligaţia de a avea locuinţe şi gospodării proprii.

Aşadar, votarea celor două legi, în anul 1855 în Moldova şi în 1856 în Ţara Românească, va constitui practic cea din urmă etapă a dezrobirii ţiganilor, fiind prima mare reformă socială, când cetăţenii aceleaşi ţări aveau aceleaşi drepturi, fără nici o discriminare.

În Moldova, ţiganii sunt amintiţi prima dată în 1428, când Alexandru cel Bun dăruieşte Mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari. De asemenea, mai sunt amintiţi ţiganii mănăstirilor Visnevati (1429) şi Moldoviţa (1434).

În Transilvania, prima informaţie despre prezenţa ţiganilor se referă la Ţara Făgăraşului. În timpul lui Mircea cel Bătrân, boierul Costea stăpânea satele Viştea de Jos, Viştea de Sus şi jumătate din Arpaşul de Jos, precum şi 17 ţigani de cort.