Cum au fost strivite în chinuri revoltele studenților care au sfidat comunismul
Manifestație în perioada comunistă, pro-socialistă Foto: Fototeca online a comunismului românesc
Timp de decenii, aparatul de propagandă al Partidului Comunist Român a inundat canalele media cu o realitate paralelă, construită pentru a manipula populația. Această proiecție idealistă înfățișa o țară a păcii și a bunăstării absolute: muncitori zâmbitori felicitați prietenește de ingineri și șefi, țărani care încărcau voioși camioane cu recolte bogate, familii împlinite și tineri care studiau cu dedicare. Efectele acestei îndoctrinări susținute între 1947 și 1989 se resimt chiar și în prezent, mulți români păstrând convingerea că viața în acea epocă era una fericită.
Documentele istorice, fotografiile de arhivă și mărturiile supraviețuitorilor demontează însă această percepție, dezvăluind o deformare profundă a unei lumi întunecate. Pentru intelectuali, țăranii gospodari sau micii întreprinzători de dinainte de 1947, instaurarea noului regim a însemnat un veritabil calvar. Deși autoritățile au încercat să îngroape în uitare orice formă de opoziție, revoltele studențești rămân dovada vie a nemulțumirii profunde față de dictatura „tovarășilor”.Mânați de spiritul critic și de un idealism care îi făcea să ignore riscurile imense, tinerii au înfruntat direct aparatul represiv, atrăgând persecuții cumplite asupra lor și a familiilor lor.
Scânteia din blocul estic și primele semne de revoltă
Impus în 1947 prin alegeri falsificate, agenți instruiți la Moscova și sub presiunea directă a Armatei Roșii, regimul comunist din România a fost unul ilegitim, asemenea celorlalte guverne instalate în spatele Cortinei de Fier. Dacă în țară rezistența s-a manifestat inițial prin lupta partizanilor din munți, majoritatea cetățenilor au cedat sub teroarea anilor ’50, supunându-se noilor conducători. În același timp, o parte a societății a profitat de noul context politic pentru a se răzbuna pe vechii inamici sau pentru a pune mâna pe averile acestora.
În alte state din blocul sovietic, revolta populară a izbucnit însă rapid. Polonezii au reușit să înlăture liderii impuși de URSS și să își instaleze propriul conducător. Acest succes i-a inspirat pe studenții din Ungaria, care, pe 16 octombrie 1956, au părăsit Uniunea Studenților Comuniști și au înființat o organizație proprie. Acțiunea lor a declanșat o revoluție la scară largă, cu sute de mii de maghiari ieșiți în stradă în marile orașe pentru a cere demisia guvernului. Mișcarea a fost însă zdrobită brutal prin intervenția Armatei Roșii, sub umbrela Tratatului de la Varșovia, creat în 1955.
Evenimentele din Polonia și Ungaria au avut un ecou puternic în rândul tinerilor din România, care au început să își exprime deschis nemulțumirile încă din primăvara anului 1956. O notă informativă a Securității din acea vreme consemna un astfel de incident: „La Universitatea C.I. Parhon a fost prins studentul Mustață Constantin, din anul I al Facultății de Științe Juridice, cursul fără frecvență, scriind pe perete o inscripție instigatoare cu următorul conținut: »Studenții cehoslovaci sunt în grevă împotriva comunismului, studenții români ce așteaptă?«”.
Speriate de amploarea revoltei maghiare, autoritățile de la București au înăsprit supravegherea centrelor universitare, încercând simultan să cumpere liniștea tinerilor prin promisiuni privind modernizarea căminelor, îmbunătățirea condițiilor de studiu și organizarea de activități sportive și culturale. Strategia a eșuat, iar la întoarcerea din vacanță, solidaritatea studenților a atins cote alarmante pentru regim.
„Începând cu luna septembrie, s-au desfășurat mai multe adunări în facultăți unde studenții și-au exprimat în mod deschis nemulțumirile. (...) Într-o informare a Ministerului Afacerilor Interne către Biroul Politic al CC al PMR, din octombrie 1956, erau semnalate mai multe cazuri de studenți bucureșteni care »făceau agitație«, iar într-un alt raport erau menționate cazurile altor studenți bucureșteni care își îndemnau colegii la solidarizare cu studenții polonezi și cehi, dar și la acțiuni care să ducă la schimbarea guvernului” - Raportul Tismăneanu
Timișoara anului 1956: curajul de a striga împotriva Moscovei
Inițial, tinerii au testat reacția regimului abordând subiecte aparent diverse, menite să deruteze vigilența autorităților: de la lipsa peștelui din piețe, importul de vin artificial din Bulgaria și raționalizarea pâinii pe cartelă într-o țară eminamente agricolă, până la problema spinoasă a neretrocedării Basarabiei.
Punctul culminant a fost atins pe 27 octombrie 1956, la Timișoara — orașul care, peste decenii, avea să declanșeze și Revoluția din 1989. Mobilizați de colegii lor de la Politehnică, tinerii au ieșit în stradă. Trei zile mai târziu, pe 30 octombrie, peste 3.000 de studenți s-au adunat în cantina Politehnicii pentru a negocia cu emisarii guvernului comunist, Ilie Verdeț și Petre Lupu. Într-o perioadă de maximă represiune, studenții au avut curajul să ceară retragerea trupelor sovietice din România, eliminarea limbii ruse și a marxismului din programa universitară, stoparea colectivizării forțate, oprirea sărăcirii populației și interzicerea muncii silnice pentru deținuții politici. Întâlnirea s-a încheiat cu scandări la unison: „Vrem libertate” și „Afară cu rușii din țară”.
Copleșiți de numărul mare de protestatari, Verdeț și Lupu au promis că vor transmite revendicările direct secretarului general Gheorghe Gheorghiu-Dej. În ciuda eforturilor activiștilor de partid de a bloca informațiile, vestea s-a propagat rapid, declanșând proteste similare în Cluj, Târgu Mureș, Iași și București. În Capitală, la începutul lunii noiembrie, Piața Universității a devenit locul de mobilizare pentru studenții de la Drept, Medicină, Politehnică, Filologie, Arhitectură și Teatru.
Tensiunea era amplificată și de apariția, pe 28 octombrie 1956, a unui post de radio clandestin numit „România viitoare. Vocea rezistenței”, despre care se bănuia că emite din Iugoslavia, fiind operat de dizidenți refugiați peste Dunăre. Postul cerea eliminarea staliniștilor de la putere și recuperarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Contextul era cu atât mai sfidător pentru regim cu cât octombrie era declarată luna „prieteniei sovieto-române”, iar pe străzile marilor orașe, unde unii cetățeni începeau să se alăture tinerilor, se scanda deschis împotriva rușilor.
Represiunea feroce: lagăre, bătăi și destine frânte
Fără sprijinul masiv al unei populații paralizate de frica epurărilor din anii ’50 sau complice cu sistemul, studenții au rămas izolați, mai ales la București, devenind ținte sigure pentru aparatul represiv. Răzbunarea regimului a fost nemiloasă: liderii au fost identificați și arestați rapid, iar la Timișoara protestatarii au fost încărcați în camioane, duși în afara orașului și supuși unor anchete brutale. Au urmat bătăi, exmatriculări în masă și condamnări grele la închisoare, care au distrus destine și cariere, printre victime numărându-se și personalități precum Paul Goma sau Nicolae Labiș.
„Oficialitățile prezente le-au promis studenților că vor transmite la București toate cerințele lor și că le vor da un răspuns, însă în momentul încheierii adunării, participanții au fost reținuți de către forțele militare care înconjuraseră între timp campusul și au fost transportați la o unitate militară de lângă Timișoara, la Becicherecul Mic, unde au fost încarcerați pentru câteva zile. Circa 900 dintre cei 2.000 de studenți arestați au fost supuși anchetelor Securității. Organele represive au trecut la o triere a studenților pentru depistarea celor care se evidențiaseră în timpul discuțiilor, restul fiind eliberați după câteva zile. Liderii protestului au fost duși direct la sediul Securității din Timișoara și supuși anchetelor” - Raportul Tismăneanu
Printre cei mai zeloși coordonatori ai acestor represalii s-a numărat Nicolae Ceaușescu. Conform aceluiași Raport Tismăneanu, retorica oficială a regimului a fost extrem de agresivă:
„Studenții au fost etichetați ca »elemente reacționare, fii ai foștilor exploatatori și membri ai partidelor burghezo-moșierești, avocați, comercianți, foști ofițeri și preoți« care au trecut la »acțiuni contrarevoluționare intenționând ca prin acte de teroare și crime... să creeze dezordine și să lovească în statul nostru democrat popular«” - Raportul Tismăneanu
De la „colinda” reprimată de Ion Iliescu la revolta foamei și a frigului
Deși mișcarea din 1956 a fost cea mai amplă, spiritul de frondă al tinerilor a răbufnit din nou în 1968, într-un an marcat la nivel global de protestele studențești din Franța, Belgia, Mexic și SUA, dar și de invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice. La București, scânteia a fost aprinsă de decizia autorităților de a transforma Crăciunul într-o zi lucrătoare obișnuită, anulând vacanța de sărbători și obligându-i pe tineri să meargă la cursuri.
Studenții din căminele Institutului Politehnic au ieșit în număr mare pe străzi, sub pretextul că merg cu colindul, îndreptându-se însă spre Ambasada Americană și scandând „Libertate” și „Libertate pentru studenți”. Regimul a catalogat imediat manifestația drept o acțiune „huliganică” dirijată de „agenturi străine”. De această dată, rolul principal în coordonarea represaliilor — pe care îl avusese Ceaușescu cu un deceniu în urmă — a fost preluat de Ion Iliescu, viitorul fondator al partidului care avea să devină PSD. Într-o manieră tipică aparatului opresiv din care făcea parte, Iliescu a recunoscut ulterior că numeroși tineri au fost sechestrați în camerele de cămin pentru a fi împiedicați să protesteze, în timp ce restul au fost blocați pe traseu de forțele Securității.
Ultima mare ridicare a studenților înainte de prăbușirea regimului s-a produs în 1987, la Iași, prefigurând sfârșitul dictaturii din 1989. Pe fondul unei exasperări generale cauzate de cozile interminabile și de raționalizarea drastică a apei, curentului electric și a căldurii, populația ajunsese la capătul răbdării, nemaiținând cont de consecințe.
Revolta a pornit spontan în campusul Pușkin, unde studentele din trei cămine, întoarse de acasă, au găsit clădirile cufundate în beznă, frig și fără apă caldă. Fetele au ieșit în stradă, fiind urmate rapid de băieți, iar protestul s-a transformat într-un marș la care au participat peste 800 de tineri. Aceștia s-au îndreptat spre sediul Județenei de Partid, scandând pe străzi: „Vrem lumină să-nvățăm și apă să ne spălăm”. De teamă ca restul populației, deja sătulă de privațiuni, să nu se alăture studenților, autoritățile comuniste au cedat temporar, furnizând apă caldă și căldură în cămine pentru câteva zile, doar cât să dezamorseze tensiunea.
Explorează subiectele:
