Cum riscă supraproducția din China să declanșeze o criză ca în 2008
Foto: Shutterstock
O analiză recentă publicată de Foreign Affairs scoate la iveală dimensiunea fără precedent a dominației comerciale a Beijingului. În ultimele două decenii, statul asiatic a acumulat cel mai mare excedent comercial din istorie. Doar în 2025, acest indicator a atins aproape 1.200 de miliarde de dolari, înregistrând un ritm de creștere de trei ori mai mare decât cel al comerțului global cu mărfuri.
Raportat la Produsul Intern Brut mondial, excedentul Chinei pe segmentul bunurilor manufacturate depășește nivelurile cumulate atinse de Germania și Japonia în orice moment al anilor 1980. Mai mult, conform unui raport al Organizației Națiunilor Unite din 2024, China generează în prezent circa 30% din producția industrială globală, procent care ar urma să urce la 45% până în anul 2030. O asemenea concentrare a capacității industriale nu a mai fost întâlnită în istorie, singura excepție fiind economia Statelor Unite imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Deși pe termen scurt această strategie i-a oferit Chinei avantaje strategice majore și a ajutat la temperarea inflației la nivel global prin livrarea de produse ieftine, modelul a devenit nesustenabil din punct de vedere politic și structural. Economia chineză este astăzi atât de mare încât cererea globală pur și simplu nu mai are capacitatea de a absorbi acest volum masiv de exporturi, generând un risc sistemic încă insuficient conștientizat.
Cercul vicios al „involuției” și ezitările Beijingului
la baza acestei supracapacități industriale stau politicile economice ale Beijingului: subvenții uriașe, credite direcționate către sectoare considerate prioritare și menținerea monedei naționale (renminbi) la o valoare subevaluată. Aceste mecanisme le permit firmelor chineze să vândă mărfuri cu până la 30% mai ieftin față de concurența externă, stimulând însă investiții excesive și o competiție internă feroce.
Pentru a câștiga cotă de piață, numeroase companii își asumă pierderi financiare. Datele arată că aproape 30% dintre întreprinderile industriale din China operează în pierdere, rata urcând la 34% în sectoarele cu investiții accelerate. Cu toate acestea, companiile neviabile nu sunt lăsate să falimenteze. Pentru a proteja locurile de muncă și veniturile fiscale, băncile de stat și autoritățile locale le mențin în viață artificial. Acest fenomen, denumit neijuan („involuție”), întreține o spirală toxică a supraproducției și a prăbușirii prețurilor, afectând atât piața internă, cât și competitorii străini. În absența unei cereri capabile să țină pasul cu producția, excedentul comercial riscă să se prăbușească sub propria greutate.
Deși liderii de la Beijing au admis parțial problema supracapacității și au anunțat inițiative pentru stimularea consumului intern, o schimbare fundamentală a modelului economic întârzie să apară. Ceea ce odinioară era o opțiune avantajoasă a devenit o necesitate critică, însă tranziția este blocată de factori politici și fiscali. Administrațiile locale depind financiar de vânzarea terenurilor, de creditele bancare și de subvențiile destinate fabricilor și parcurilor industriale, iar oficialii sunt recompensați în funcție de cifrele de creștere economică. Orientarea spre consum ar însemna reformarea acestui aparat, pierderi de venituri la nivel local și gestionarea unor concedieri masive.
În plus, actuala paradigmă reprezintă un pilon central în strategia politică a președintelui Xi Jinping. Beijingul urmărește să domine simultan atât sectoarele cu valoare adăugată redusă, cât și industriile de vârf, precum vehiculele electrice și inteligența artificială. Astfel, după declanșarea crizei imobiliare din 2021, autoritățile au pariat din nou pe industrie – în special pe panouri solare, baterii, semiconductori și mașini electrice –, ajungându-se ca în 2025 exporturile nete să genereze circa 30% din creșterea PIB-ului Chinei. Alternativele interne sunt însă extrem de limitate: sectorul imobiliar este în scădere, eficiența investițiilor în infrastructură scade, producția internă depășește deja nevoile populației, iar sectorul serviciilor este subdezvoltat pe fondul unui consum casnic slab.
Europa și Germania, lovite în plin de ofensiva chineză
Presiunea exercitată de mărfurile chinezești în sectoarele cu valoare adăugată mare lovește direct în economiile care susțineau tradițional liberul schimb, Germania fiind un exemplu elocvent. În 2025, exporturile germane către piața chineză au atins minimul ultimului deceniu, în timp ce fluxul de importuri dinspre China a crescut constant.
Industria auto germană este cea mai grav afectată: în intervalul 2022–2025, exporturile de mașini germane către China s-au prăbușit cu 66%, în timp ce exporturile auto chinezești s-au dublat. Impactul se traduce prin restructurări dureroase, riscul închiderii unor uzine și concedieri pe scară largă. Grupul Volkswagen ia în calcul desființarea a până la 100.000 de locuri de muncă, iar giganții BMW și Mercedes-Benz pregătesc, la rândul lor, măsuri similare.
Acest context a forțat Berlinul să ia în considerare susținerea unor politici comerciale mai agresive la nivelul Uniunii Europene, inclusiv impunerea de tarife vamale pentru a contracara excedentul chinez și pentru a presa aprecierea yuanului. De altfel, întreaga Uniune Europeană – mult timp mai atașată de multilateralism și comerț liber decât SUA – a început, deși cu întârziere și fără entuziasm, să urmeze linia Washingtonului. După ani de echilibristică între SUA și China, blocul comunitar și alte economii majore ridică bariere comerciale: taxe vamale, condiții privind producția locală, restricții bazate pe securitatea națională și eforturi de reducere a dependenței de tehnologiile strategice și mineralele critice din China.
Confruntat cu închiderea piețelor externe și cu reticența altor state față de propria dezindustrializare, Beijingul ar putea încerca să forțeze menținerea exporturilor și a strategiei „dublei circulații”. Printre măsurile posibile se numără devalorizarea yuanului, extinderea subvențiilor (care au înghițit deja trilioane) și asaltul asupra unor noi domenii pe care încă nu le domină, cum ar fi componentele hardware pentru inteligența artificială și aviația comercială.
Spectrul unui șoc global și miza summitului G20
Dacă acest model se blochează, undele de șoc vor lovi în primul rând China, dar se vor propaga rapid în întreaga lume, inclusiv în Statele Unite. Spre deosebire de criza din 2008–2009, când Beijingul a compensat scăderea cererii externe prin investiții masive în construcții și infrastructură – o rețetă care a funcționat atunci datorită urbanizării, creșterii populației active și extinderii clasei de mijloc –, condițiile actuale sunt radical diferite. Populația Chinei este în scădere începând din 2022, datoriile sunt uriașe, iar perspectivele economice sunt mult mai sumbre.
Un șoc economic intern ar împinge spre faliment numeroase firme care operează deja cu marje minime de profit, forțând băncile de stat să își asume pierderile masive acumulate prin finanțarea companiilor neviabile. China riscă astfel o stagnare prelungită, ale cărei efecte ar putea fi chiar mai severe decât „deceniul pierdut” cu care s-a confruntat Japonia.
La nivel internațional, o contracție a Chinei ar prăbuși cererea și prețurile pentru resursele naturale, lovind puternic economiile exportatoare de materii prime din Asia, Africa și America Latină. Totodată, reducerea investițiilor și a creditelor chinezești externe ar putea declanșa noi crize ale datoriilor suverane în statele în curs de dezvoltare, compromițând relațiile Beijingului cu acestea și ambiția sa de a deveni lider economic mondial. Situația este cu atât mai periculoasă cu cât economiile dezvoltate au deja datorii publice foarte mari, ceea ce limitează sever capacitatea guvernelor de a interveni într-o criză similară celei din 2008–2009.
Într-un asemenea scenariu de criză, sarcina coordonării unui răspuns global ar reveni probabil Statelor Unite, întrucât China nu a demonstrat că poate juca acest rol. Totuși, cooperarea internațională este astăzi mult mai fragilă decât în 2008, pe fondul erodării instituțiilor și al scăderii încrederii în Washington. În prezent, deși frustrată de refuzul Beijingului de a-și reechilibra economia, administrația Trump preferă acordurile comerciale punctuale în locul presiunilor pentru reforme structurale, o abordare cu impact limitat asupra riscurilor generate de un excedent comercial de ordinul trilionului de dolari.
Experții subliniază că singura cale de a evita dezastrul este o reechilibrare treptată și coordonată a economiei chineze, care să includă aprecierea graduală a renminbiului, tăierea subvențiilor industriale, consolidarea protecției sociale și reformarea sistemului hukou, concomitent cu ajustarea măsurilor comerciale de către partenerii externi. O oportunitate majoră în acest sens este summitul G20 programat în decembrie la Miami, unde Washingtonul ar putea construi o coaliție internațională care să pună pe primul loc corectarea dezechilibrelor comerciale ale Chinei, înainte ca amânarea reformelor să facă inevitabilă o nouă criză mondială.
Explorează subiectele:
