Dictatura regală instituită de Carol al II-lea la 10 februarie 1938 a durat doar doi ani. A fost cea mai scurtă din istoria modernă a României, însă a avut repercusiuni fatale asupra destinului țării, destabilizând democrația și deschizând drumul totalitiarismului.

Pe data de 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea dădea o lovitură de stat prin care a demis guvernul naționalist-conservator condus de Octavian Goga și a proclamat dictatura regală. Era prima dictatură din istoria modernă a României și cea care va provoca indirect o expansiune a totalitarismului în țara noastră. Abia după mai bine de o jumătate de secol România va reveni la regimul democratic. A fost una dintre cele mai întunecate momente din istoria României, mai ales prin moștenirea sinistră pe care a lăsat-o.

Carol Caraiman, aventurierul care a sabotat România

Domnia lui Carol al II-lea, penultimul rege al României, a marcat a doua jumătate a perioadei interbelice româneşti. Fiu al lui Ferdinand I și al reginei Maria, Carol a rămas în istorie ca un rege controversat. Perioada domniei sale este considerată de numeroși istorici drept cea mai slabă şi nefastă din întreaga istorie a monarhiei româneşti. Este considerat responsabil de prăbușirea democrației românești interbelice și deschiderea drumului către cei 52 de ani de dictatură și totalitarism care au nenorocit țara pe termen lung. Carol al II-lea a dat semne de slăbiciune și că reprezenta de fapt un pericol pentru stabilitatea și viitorul țării încă din tinerețe. În mod iresponsabil, a dezertat, în Primul Război Mondial, pentru o femeie. Mai precis, îmbrăcat în uniformă de ofiţer rus, a fugit la Odessa, unde, pe 31 august, s-a căsătorit cu Ioana Maria Valentina Lambrino, fiica generalului român Constantin Lambrino.

Căsătoria contravenea statutului casei regale, care prevedea căsătoria prinţului moştenitor doar cu o membră a unei case regale. Mai gravă a fost dezertarea, inacceptabilă pentru un prinț moștenitor într-un moment foarte dificil pentru statul român. După ce a fost „pedepsit” și părea că mergea pe drumul cel bun, căsătorindu-se cu principesa Elena a Greciei, Carol a recidivat. Începuse o relaţie extra-conjugală cu Elena Lupescu, fiica unui farmacist evreu. În 1925, Carol profită de o înmormântare în Marea Britanie, la care reprezenta Casa Regală, şi fuge cu Elena Lupescu. Renunţă inclusiv la tron şi trăieşte cu amanta sa sub numele de Carol Caraiman, la Paris. Cu aceeași iresponsabilitate, a creat o criză dinastică în România. În 1927, Ferdinand I, tatăl său moare. Odată cu monarhul se stinge şi marele om politic Ion I.C. Brătianu.

România intra într-o criză politică. Succesorul este Mihai I, fiul lui Carol al II-lea cu principesa Elena a Greciei. La aceea dată era un copil, iar regenţa era asigurată de patriarhul Miron Cristea, prinţul Nicolae, fratele lui Carol, şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Criza politică și dinastică au minat imaginea monarhiei constituționale și a democrației în ochii românilor, ajutând și mai multe formațiunile de extremă dreapta, foarte la modă în Europa interbelică, să prindă teren în România. Culmea, Carol Caraiman complică și mai mult lucrurile. În 1928 se răzgândește și vrea să fie din nou rege. Reușește să tragă sforile în țară și în străinătate. În acest scop s-a bănuit, conform ziariștilor britanici de la ”The Morning Post” sau ”Times”, că le-ar fi promis ungurilor, în schimbul sprijinului, revizuirea tratatului de la Trianon.

În 1930, Carol reuşeşte să negocieze însă cu ţărăniştii lui Iuliu Maniu sprijinul pentru reîntoarcerea sa pe tronul României. De altfel, toate partidele parlamentare au discutat această variantă. Aceste negocieri au stârnit revolta liberalilor. Aceştia au refuzat restauraţia lui Carol al II-lea ”Mai bine îmi tai mâna dreaptă decât să colaborez cu acest aventurier!”, preciza I.G. Duca, lider al liberalilor la aceea vreme. Cu toate acestea, Carol a reuşit să convingă toate celelalte facţiuni politice, mai ales cu promisiunea unor favoruri, inclusiv pe aripa tânără a liberalilor condusă de Gheorghe Brătianu. Aşa că la 8 iunie 1930, Carol al II-lea devenea din nou rege al României.

Compromiterea partidelor politice și a democrației Românești

Încă de la început, Carol al II -ea a început compromiterea democrației românești. În primul rând prin numirea ca prim-miniștrii a unor personalități ilustre, dar fără soluții concrete și eficiente, într-o perioadă dezastruoasă pentru economia României, marcată de criza economică. Cel mai bun exemplu este Guvernul Iorga-Argetoianu, din 18 aprilie 1931-5 iunie 1932. Acest guvern a trebuit să conducă țara și să găsească soluții în cea mai grea perioadă a crizei economice a anilor '30. Acest guvern de tehnocrați, de „uniune națională”, situat în afara sferei partidelor politice, a fost unul prin care Carol al II-lea testa opinia publică și era o etapă premergătoare a instituirii regimului personal. Măsurile noului guvern au fost extrem de nepopulare.

Au fost adevărate „curbe de sacrificiu” prin care populația deja sărăcită de criza economică a fost efectiv pusă la pământ. Guvernul a redus salariile și pensiile cu aproximativ 30%. Puteau fi pensionați forțat sau concediați peste 30% dintre muncitorii și funcționarii din intreprinderile statului. S-a ajuns la situația în care intelectualii și funcționarii din sistemul de stat nu și-au primit salariile cu lunile. „Învățătorii nu și-au primit salariile din mai, iar preoții din februarie același an. Învățătorii care sunt salariați destul de modest și nu pot avea alte venituri, intră azi în a treia lună fără să-și primească aceste salarii”, se preciza pe 1 iulie 1931 în Adunarea Deputaților.

În plus, jumătate din salariile profesorilor au fost lăsate pe seama bugetelor comunelor și județelor. Măsura a stârnit o adevărată revoltă, mai ales că unitățile administrativ teritoriale abia își ducea zilele din punct de vedere financiar. „Primăriile nu pot face față nici micilor nevoi de gospodărire locală, nu-și pot achita nici micile salarii ale funcționarilor comunali, necum să mai suporte și plata corpului didactic”, se arată într-un memoriu de la aceea vreme. Consecințele au fost multiple. În primul rând, a reprezentat compromiterea regimului democractic. Țara fierbea, țăranii erau tot mai săraci. Era terenul propice pentru instaurarea dictaturii. Ceea ce-și dorea și Carol al II lea.

„90% din țărănime nu mai are nici un ban, nici sămânță, nici nutreț. O nemulțumire fără seamăn mocnește în țară împotriva Domnilor și a orășenilor împotriva stăpânirii”, arată rapoartele vremii. Armata, la rândul ei, a fost sărăcită în mod sistematic. „Soldații vor fi obligați să umble într-o singură cămașă. S-au suprimat medicamentele fără să-și dea seama de consecințele pe care le are asupra viitorului țării această suprimare a medicamentelor și neîngrijirii soldaților”, arată sursele vremii. Asta în condițiile în care nori negrii se adunau deasupra Europei, mai ales prin instaurarea regimurilor de extremă dreapta în Germania, Italia, Ungaria, Spania.

Lovitura de grație dată democrației românești

Compromiterea partidelor politice și a democrației românești urma să folosească din plin lui Carol al II-lea, care urmǎresa instaurarea dictaturii personale. Singurele piedici în calea dorinţelor camarilei regale şi a regelui erau partidele politice şi presa liberă care denunţa afacerile dubioase ale prietenilor regelui. Numai că pe fondul decredibilizării democrației și a partidelor politice, cel mai mult a avut de câștigat Mișcarea Legionară. Carismaticul Corneliu Zelea Codreanu i-a luat fața regelui. În decembrie 1937, la alegeri, formațiunea politică a Mișcării Legionare numită „Totul pentru țară” devenea cea de-a treia putere politică la nivel național, cu peste 15%. În aceste condiții, Carol al IIlea trebuia să acționeze repede pentru a nu scăpa și mai tare situația din mână. Prima dată numește un guvern antisemit, care a compromis și mai tare pluripartitismul prin măsurile sale nepopulare. Era cea de-a doua etapă în instaurarea regimului de dictatură personală.

„Demisia guvernului condus de către Gheorghe Tătărăscu de la 28 decembrie 1937 încă dinaintea publicării rezultatului alegerilor în Monitorul Oficial şi eşuarea liberalilor de a reinterpreta legea electorală ca urmare a neîndeplinirii pragului de 40% necesar câştigării alegerilor (deşi a ocupat prima poziție în alegeri a obținut doar 35,92%) i-a oferit lui Carol al II-lea prilejul impunerii unui regim de autoritate personală după ce în prealabil testase guvernul de tehnocrați Iorga-Argetoianu din 1931-19321. În pofida faptului că o astfel de decizie era anticonstituțională şi încontra parlamentarismului, Carol al II-lea s-a orientat spre extrema dreaptă conservatoare respectiv PNC, formațiune politică clasată pe poziția pe locul al patrulea în urma alegerilor generale din decembrie 1937 cu 9,15 % ca o ultimă soluție . Motivația aducerii tandemului format din Octavian Goga şi AC Cuza era simplă întrucât reprezenta o formulă politică manevrabilă în contextul în care o colaborare cu Maniu era exclusă iar Corneliu Zelea Codreanu reprezenta un pericol pentru ordinea socială existentă şi tradiționala politică externă apropiată de interesele geopolitice ale Franței şi Marii Britanii”, preciza Sebastian Radu, în „Guvernul Goga-Cuza și pregătirea alegerilor din martie 1938”.

După ce această etapă, Carol al II lea a trecut direct la fapte. Pe 10 februarie 1938 dădea o lovitură de stat și demitea Guvernul Goga-Cuza. Imediat, a constituit un guvern loial condus de patriarhul Miron Cristea. Pe 20 februarie 1938, regele Carol II-lea a semnat decretul de promulgare a unei noi Constituţii a României, care instituia dictatura regală. Partidele politice erau desfințate și au fost organizate grupări și organizații dictatoriale. Tot în 1938 a fost înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale, singurul partid acceptat şi controlat de rege şi camarila sa. Scopul acestuia era „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consolidare a statului”. Ulterior, a fost adoptată şi o nouă lege electorală.

A fost organizat şi un simulacru de alegeri, în iunie 1939, atunci când au candidat doar reprezentanți ai Frontului Renaşterii Naţionale. În vara lui 1940, Frontul Renaşterii Naţionale a devenit Partidul Naţiunii, declarat ”unic şi totalitar". Ziarele independente au fost închise, iar radioul şi presa scrisă a fost aservită noului regim. Culmea, mari oameni politici ai vremii, au acceptat compromisul lui Carol al II=lea şi al camarilei. În 1939, Carol al II-lea decapitase și Mișcarea Legionară, ordonând uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu.

Dictatura care a făcut loc și altor dictaturi

Dictatura personală a lui Carol al II lea a durat doar doi ani. A fost prima din istoria modernă a României, cu o constituție inspirată din cea poloneză a anului 1935. Deși nu pare să fi însemnat mare lucru, în realitate a avut consecințe devastatoare asupra țării noastre. În primul rând, a compromis total regimul monarhic. Frontul Renaşterii Naţionale și toate organizațiile de tineret carliste nu au avut niciun impact asupra populației. În plus, camarila regală a compromis total monarhia constituțională românească în perioada interbelică. În jurul regelui s-a format o adevărată ”camarilă” de profitori şi amatori de afaceri dubioase. Unul dintre aceştia a fost Felix Wieder, un fost iubit al Elenei Lupescu ajuns brusc în preajma regelui.

Mai erau afaceriştii Aristide Blank, un bancher, şi Nicolae Malaxa, un inginer obscur ajuns inclusiv prin afaceri ilegale un bogat industriaş care obişnuia să-i răsfeţe cu daruri excentrice şi exorbitante pe membrii camarilei. Erau apoi ”lacheii regelui”, oameni cu trecut obscur, dar care obţineau funcţii prin linguşire şi obedienţă. Era vorba despre Nicolae Tabacovici, director la banca lui Aristide Blank, Puiu Dumitrescu şi Alexandru Mavrodi. Tabacovici, cunoscut ca om fără scrupule, ajunge preşedintele consiliului de administraţie al căilor ferate, iar Mavrodi şef al poliţiei secrete. Un alt membru al grupului din jurul regelui a fost magnatul de origine evreiască Max Auschnitt, patronul companiei de fier şi oţel de la Reşiţa.

Toți acești oameni, prin afacerile lor oneroase, au scandalizat opinia publică. Nu mai vorbim de faptul că armata română, mai ales după criza din anii '30, era total nepregătită deși un nou război bătea la ușă. Incapacitatea oamenilor lui Carol al II-lea și chiar a regelui de a anticipa evenimentele din Europa, dar și inerția diplomatică au dus inclusiv la dezastrul din vara lui 1940. Moștenirea regimului dictatorial al lui Carol al II-lea a fost efectiv decredibilizarea totală a democrației și monarhiei românești și pierderea României Mari.