În decembrie 1849, un grup de coloniști în căutarea norocului a dat peste această vale inospitalieră. Cei câțiva care au reușit să scape cu viață au atribuit supranumele înfiorător.

În timp ce valul de căldură continuă să acopere emisfera nordică, turiștii fac pelerinaje în cel mai fierbinte loc de pe Pământ - Death Valley, California - în speranța de a experimenta un nou record mondial de temperatură. Valea deține deja recordul pentru cea mai ridicată temperatură a aerului înregistrată vreodată, o temperatură uriașă de 56,6 grade Celsius în 1913, scrie nationalgeographic.com.

Dar dacă ei cred că valea a fost numită după temperaturile toride din timpul verii, se înșeală - de fapt, și-a primit numele de la un dezastru de iarnă. Iată cum și-a primit numele Valea Morții și de ce continuă să atragă vizitatorii cu vremea sa extremă și peisajul său arid.

În interiorul unui deșert pustiu

Situată în sud-estul Californiei, în apropiere de granița cu Nevada, Valea Morții se află în nordul deșertului Mojave, între patru lanțuri muntoase: Panamint Range la vest, Amargosa Range la est, Grapevine Mountains la nord și Owlshead Mountains la sud.

Primii locuitori ai zonei, Timbisha Shoshone, au trăit în armonie cu valea timp de milenii. Dar atunci când coloniștii europeni au întâlnit-o în timpul migrației lor spre vest, au fost bulversați de peisaj. Deși este înconjurată de lanțuri muntoase, valea este situată la cea mai joasă altitudine din Statele Unite. Solul deșertului alcalin este uscat ca osul și lipsit de vegetație, în timp ce munții din jur captează căldura reflectată de solul deșertic rarefiat - ceea ce face ca vara să fie orbitor de cald și inospitalier chiar și iarna.

Chiar înainte de descoperirea aurului în 1849, California a atras coloniști albi în căutarea unei vieți noi, plină de bogății naturale. Mulți dintre acești emigranți erau complet nepregătiți pentru călătoria dificilă atât prin munți, cât și prin deșert - iar unii au căzut victime ale unor persoane care pretindeau în mod fals că știu cele mai sigure și mai rapide rute.

Într-un caz deosebit de faimos, în 1846, un grup de pionieri cunoscut sub numele de Donner Party a rămas înzăpezit după ce a urmat o scurtătură pe care o anunțase un promotor pe nume Lansford Hastings. Blocați în Sierra Nevadas, unii dintre acești pionieri au recurs în cele din urmă la canibalism și au pierdut aproape jumătate din grupul lor din cauza foametei și a expunerii.

Pe drumul spre Valea Morții

În ciuda dezastrului de la Donner Party - și a faptului că nu cunoșteau bine terenul -, cărăușii și conducătorii de caravane au încercat totuși să găsească scurtături în călătoriile lor spre California, mai ales după ce s-a descoperit aur acolo.

În octombrie 1849, membrii convoiului de căruțe al liderului de traseu Jefferson Hunt din cadrul Mojave San Joaquin Company au devenit nerăbdători cu ritmul lui Hunt și cu traseul său preferat, cunoscut sub numele de Old Spanish Trail. Unii erau îngrijorați că vor rămâne blocați în munți în timpul iernii, la fel ca și Donner Party, dacă nu se vor mișca mai repede. L-au convins pentru scurt timp pe Hunt să încerce un traseu alternativ, dar Hunt s-a întors dintr-o misiune de recunoaștere aproape mort de sete și le-a spus că va rămâne pe Old Spanish Trail.

Cu toate acestea, o parte a grupului încă mai credea că ar putea găsi o cale spre vest prin Deșertul Mojave - și când s-au întâlnit cu un alt grup mai mic pe traseu, li s-a arătat o hartă desenată de mână a unei rute care, după cum li s-a spus, a fost aprobată de unii dintre cei mai experimentați vânători și alpiniști din regiune. După ce Hunt a refuzat să o ia pe scurtătură, care ar fi redus cu 500 de mile și, eventual, cu câteva luni călătoria, o mare parte din grup s-a despărțit pentru a încerca traseul presupus superior.

La început, se părea că au făcut alegerea corectă: călătoria a fost ușoară și au ajuns în timp util. Dar, în curând, au întâlnit un teren din ce în ce mai inospitalier și dispute tot mai mari cu privire la modul de a continua. Un grup s-a îndreptat spre un munte din apropiere în speranța că va găsi apă.

Celălalt, un grup de bărbați mai tineri, necăsătoriți, care se numeau "Jayhawkers", s-a despărțit în propriul grup și a încercat să se îndrepte spre vest pentru a găsi traseul anunțat de alpiniști - un traseu care, se pare, nu exista cu adevărat.

Pe măsură ce ambele grupuri călătoreau, apa devenea tot mai greu de găsit, iar mulți s-au întors în căutarea lui Hunt, mai degrabă decât să înfrunte iarna care urma să vină în Sierra mortală. "Iarba acolo este rară, lemnul nu există", a scris Jayhawker Sheldon Young despre peisaj. "Este o țară cu aspect dubios."

Dezastrul lovește

Slăbite și epuizate, în decembrie 1849, ambele grupuri au intrat în cele din urmă într-o vale masivă plină de saline și înconjurată de munți din toate părțile. Apa era rară în valea deșertică; au reușit să localizeze doar surse de apă puternic alcalină.

Jayhawkerii au sacrificat mulți dintre boii lor pentru a mânca și au traversat pe jos valea, găsind în cele din urmă un amerindian care i-a ghidat spre siguranță. Cealaltă parte a încercat să meargă în direcția opusă. În timp ce ei continuau să meargă mai departe, de data aceasta un alt grup de bărbați a decis să pornească pe cont propriu și, în cele din urmă, vor muri din cauza expunerii de-a lungul traseului lor preferat.

În pragul deshidratării, membrii rămași ai grupului inițial au fost salvați pentru scurt timp de o furtună de zăpadă. Dar, în timp, boii au căzut morți din cauza setei și a epuizării, iar mai mulți bărbați au murit. În cele din urmă, toți bărbații, cu excepția câtorva, s-au despărțit găsindu-și drumul peste munți. Ceilalți au așteptat răbdători la fundul văii.

După mai bine de o lună, membrii rămași ai grupului - majoritatea femei și copii mici - au fost salvați de doi tineri pe care îi trimiseseră să facă rost de provizii. În timp ce făceau ultima traversare a Munților Panamint, se spune că unul dintre membrii grupului s-ar fi întors spre vale și ar fi spus "La revedere, Valea Morții". În total, căutătorilor de scurtături le-a luat mai mult de patru luni pentru a găsi drumul spre partea din California pe care o căutau.

Cea mai mare temperatură înregistrată pe Pământ?

Numele a rămas - și astăzi, valea este încă cunoscută ca fiind unul dintre cele mai aride și periculoase locuri din Statele Unite. În 1913, se pare că temperatura aerului ambiant a ajuns la 56,6 grade Celsius, încă recordul mondial de temperatură a aerului. (Temperaturile de suprafață sunt o cu totul altă categorie).

Meteorologii din zilele noastre contestă această lectură, subliniind că temperatura nu era în concordanță cu cea din alte locuri din apropiere și că nici măcar ciudatele "puncte fierbinți" din vale nu pot explica aceste variații.

"Este posibil s ă se demonstreze că o temperatură de 56,6 grade Celsius în Valea Morții pe 10 iulie 1913 nu a fost, în esență, posibilă din punct de vedere meteorologic", a scris meteorologul Christopher C. Burt într-o analiză din 2016. Cu toate acestea, Organizația Meteorologică Mondială, care validează recordurile mondiale de temperatură, consideră în continuare această citire un record mondial.

Grupul "este întotdeauna dispus să investigheze orice record extrem din trecut atunci când sunt prezentate noi dovezi credibile", a scris OMM într-un comunicat din 2020, dar până în prezent analiza nu a fost niciodată invalidată oficial.

Între timp, pe măsură ce se apropie o potențială nouă extremă, organizația spune că este pregătită să examineze și să valideze orice nou record. Este posibil ca Death Valley să nu-și fi primit numele de la o zi toridă de vară. Dar, la 174 de ani de când a fost numită, valea aridă și sărată este la fel de inospitalieră ca în 1849.