Tot mai mulți vârstnici din România își petrec zilele în tăcere, departe de familie și de prieteni. Singurătatea a devenit o vulnerabilitate majoră, care afectează sănătatea mintală, fizică și speranța de viață a unei generații tot mai izolate.

În multe apartamente din orașele mari ale țării, zilele trec fără să sune vreun telefon. Se aud doar zgomotele blocului și, uneori, radioul pornit pe același post de ani de zile. În România anului 2025, tot mai multe persoane în vârstă se confruntă cu o formă de izolare care depășește limitele obișnuitei singurătăți. Potrivit celui mai recent studiu realizat de Kantar pentru organizația „Niciodată Singur – Prietenii Vârstnicilor“, aproape 60% dintre persoanele peste 65 de ani trăiesc forme moderate sau severe de singurătate, iar una din șapte se află într-o izolare profundă.

Deși cifrele s-au îmbunătățit față de perioada pandemiei, pentru mulți seniori, viața de zi cu zi înseamnă absența dialogului, lipsa sprijinului emoțional și distanța tot mai mare față de familie. În urbanul românesc, șase din zece vârstnici locuiesc departe de copiii lor, iar aproximativ 300.000 își petrec sărbătorile complet singuri. Singurătatea devine o vulnerabilitate majoră, care afectează sănătatea mintală, fizică și chiar speranța de viață.

Despre cum se manifestă această realitate și ce soluții există pentru a o combate, „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Iuliana Loredana Cristea, director coordonare asistență socială în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială a Municipiului București (DGASMB), și cu Daniela Damian, psiholog și psihoterapeut cu peste zece ani de experiență în psihoterapia singurătății.

Vocea de la capătul liniei și obiceiul de a rămâne singur

Ceea ce în raport apare sub forma unui procent se traduce, în viața de zi cu zi, prin tăceri lungi, mese luate singur și zile care trec fără niciun dialog. Iuliana Loredana Cristea spune că această realitate se vede cel mai bine în gesturi mărunte: oameni care nu au cu cine vorbi cu zilele, seniori care nu mai ies din casă, persoane care caută pretexte să intre în vorbă: „Ne sună nu pentru o problemă administrativă, ci doar pentru că au nevoie să audă o voce, să stea cu cineva de vorbă“. În spatele acestor apeluri se ascunde, de multe ori, dorința simplă de a fi auzit, o nevoie de conexiune și teama de a cere ajutor: „Cel mai greu este faptul că ei nu cer ajutor – de rușine, de teamă să nu devină o povară. Mulți s-au obișnuit cu lipsa afectivă și au devenit, într-un fel, invizibili. Aici intervine munca noastră: să îi găsim pe acești seniori înainte ca izolarea să devină o suferință pentru ei“.

Daniela Damian, psiholog și psihoterapeut, spune că sentimentul de singurătate la vârsta a treia se hrănește din pierderea sensului și a legăturilor care dădeau coerență vieții: „Odată cu înaintarea în vârstă, oamenii ies din activitate, copiii sunt plecați, apar probleme de sănătate și o lipsă de sens. Prietenii apropiați dispar, legăturile se răresc, iar sentimentul de apartenență se diminuează“. Ea explică faptul că singurătatea vârstnicilor are mai multe forme: emoțională, socială sau existențială – o stare prelungită, care devine tot mai greu de rupt atunci când e dublată de senzația că nu mai aparții nimănui.

Iuliana Loredana Cristea spune că, în realitate, pentru mulți dintre ei, izolarea trăită acum patru-cinci ani s-a transformat într-un mod de viață. „Este o retragere pe termen lung – și-au pierdut ritmul social, prieteniile, chiar și încrederea unii în alții, pentru că o parte s-au vaccinat, o parte nu s-au vaccinat, o parte au fost bolnavi, dintre ei au și decedat, din păcate, și încrederea asta a dispărut oarecum“. Iar o parte dintre cei care, înainte de pandemie, frecventau centrele sau activitățile comunitare, au încetat să mai iasă din casă: „Acum ies din casă doar pentru strictul necesar. Iar această singurătate, odată instalată, devine, din păcate, un obicei cam greu de rupt“.

Daniela Damian explică faptul că izolarea prelungită, atunci când depășește doi ani, poate transforma singurătatea într-o stare permanentă, cunoscută drept singurătate cronică. „Ea debutează ca o singurătate care se prelungește pe o perioadă mai îndelungată, unde putem găsi și această perioadă de singurătate tranzitorie, contextuală. Dar dacă durează mai mult de doi ani, asociată cu alte situații personale sau de sănătate, poate deveni o formă cronică“.

Pe măsură ce anii trec, această izolare aduce cu sine o tristețe greu de depășit, o lipsă de motivație și senzația că legătura cu ceilalți se estompează. „Pe măsură ce rolurile sociale și relațiile se schimbă, vârstnicii experimentează singurătatea într-o măsură mult mai mare decât persoanele tinere. Se pot simți triști, dezamăgiți de propria persoană, chiar și rușinați față de ceilalți. Stima de sine poate să scadă considerabil“.

Când lipsa de contact devine suferință

Izolarea îndelungată nu rămâne fără urmări. În timp, corpul și mintea încep să resimtă absența interacțiunii umane. Iuliana Loredana Cristea spune că, mai ales în marile orașe, se observă clar efectele acestei rupturi. Oamenii singuri mult timp își pierd treptat motivația, apetitul și energia de a trăi. Apar anxietatea, depresia, problemele de memorie, iar riscul de boli cardiovasculare crește. Consecințele izolării nu sunt doar emoționale. Daniela Damian arată că singurătatea afectează și sănătatea fizică. „Sunt foarte conectate. Când oamenii trăiesc în singurătate, sistemul imunitar scade. Am găsit studii care vorbesc despre problemele de inimă corelate cu singurătatea. Oamenii singuri, și mai ales vârstnicii, care au o fragilitate crescută, sunt mult mai predispuși ca aceste stări să se agraveze atunci când rămân singuri“.

În perioadele încărcate emoțional, precum sărbătorile, contrastul dintre lumea care celebrează și cel care rămâne singur devine și mai dureros. Daniela Damian explică faptul că lipsa acestui sentiment de apartenență amplifică senzația de neputință: „Ne întoarcem la sentimentul de a aparține, de a fi important pentru cineva, de a conta pentru cineva. Relațiile sociale apropiate au fost și rămân esențiale, mai ales în cazul vârstnicilor. Ei tind să prioritizeze aceste legături emoționale, iar când acestea lipsesc, putem trăi foarte multe stări – inclusiv cea de a fi o povară pentru ceilalți“. Ea observă că, în astfel de momente, presiunea socială poate adânci tristețea celor singuri: „Oamenii care au relații sociale apropiate și de familie raportează mai puține conflicte și mult mai multe satisfacții. Iar cei care rămân singuri, mai ales în aceste momente, pot simți o tensiune suplimentară“.

Chiar și un gest mărunt poate rupe cercul acestei tăceri. O conversație scurtă, un telefon sau o întrebare pe hol pot face diferența: „Atunci când știm că avem pe cineva lângă noi, când menținem o obișnuință în a avea contact, în a putea să-l ajutăm pe celălalt, chiar dacă îl ascultăm, în a ști că cuiva îi pasă de noi, contează foarte mult – chiar și acel telefon de cinci minute“. Astfel de interacțiuni, spune psihoterapeuta, pot funcționa ca o formă de echilibru interior. Daniela Damian povestește că vârstnicii investesc foarte mult timp în relațiile apropiate și sunt poate mai puțin preocupați de reciprocitatea strictă. „Percep conflictele cu partenerii lor sociali ca fiind mai puțin negative, pentru că au nevoie de această apropiere“. Acest mod de a regla relațiile contribuie foarte mult la menținerea unui nivel ridicat de satisfacție socială, mai explică ea.

Distanța care rupe: familia plecată, sărbători în tăcere

Pentru mulți vârstnici, distanța nu înseamnă doar kilometri. Este o despărțire care se adâncește în timp și se transformă, treptat, în tăcere. Copiii plecați în alte orașe sau țări sună tot mai rar, iar pentru unii părinți, așteptarea unui telefon devine lunară – sau chiar anuală. „Distanța fizică devine rapid și distanță emoțională. În intervențiile noastre vedem seniori care așteaptă luni întregi un telefon care nu mai vine“, spune Iuliana Loredana Cristea. Absența familiei amplifică orice problemă: de la boală la o factură neplătită. „Seniorii din București nu au o bătrânețe lipsită de griji“, adaugă Cristea.

Dar nu doar distanța geografică rupe conexiunile. În blocurile marilor orașe, în spatele ușilor închise, trăiesc vârstnici care nu cer ajutor, deși au nevoie de el. Cristea spune că, adesea, apropierea începe prin gesturi cât se poate de simple. „Noi, adulții tineri, putem fi inventivi: să batem la ușă, să rugăm un vecin să ne preia un colet, doar ca să intrăm în contact. Fără contactul acesta regulat nu îi putem scoate pe vârstnici din izolare“. Relația se clădește lent, din gesturi repetate. „Poate prima dată se uită urât, a doua oară puțin mai morocănos, dar a treia oară o să răspundă cu bucurie. De acolo începe încrederea“, explică ea. Apoi, o conversație pe hol poate deveni o obișnuință, un drum comun la magazin – o formă de grijă. „Uitați, mă duc la supermarket, aveți nevoie de ceva?“ – iar din astfel de gesturi se poate reconstrui sentimentul de apartenență. În viziunea ei, un oraș sănătos este acela în care bătrânețea rămâne o parte firească a vieții, trăită cu demnitate și sprijin: „Un oraș în care vârstnicii nu sunt o povară, ci oameni care se bucură de fiecare zi, știind că nu sunt singuri. Așa ar trebui să privim bătrânețea – ca pe o etapă care merită trăită frumos“.

„Chiar și de la mii de kilometri distanță, poți simți că cineva îți este aproape“

Pentru o generație crescută fără ecrane, tehnologia a devenit, treptat, o cale neașteptată de a rămâne aproape de cei dragi. După ani în care distanța și izolarea au amplificat singurătatea, tot mai mulți vârstnici descoperă acum posibilitățile lumii digitale – de la apelurile video cu copiii plecați în străinătate până la conversațiile zilnice purtate pe WhatsApp sau Facebook. „E important ca cineva să le arate cum funcționează și care sunt riscurile. Seniorii învață destul de repede partea aceasta cu digitalizarea, dar mulți dintre ei nu știu să se ferească de tentativele de înșelătorie. Ajung uneori să cumpere produse inutile sau chiar să-și piardă o parte din pensie“, explică Iuliana Loredana Cristea. Tocmai de aceea, Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București a început să organizeze cursuri de digitalizare pentru vârstnici. Scopul este ca aceștia să învețe să folosească smartphone-uri și aplicații de comunicare video pentru a putea păstra legătura cu familia. „Am terminat prima grupă cu 180 de absolvenți. Mulți aveau telefoane cu butoane, și acum, pentru prima dată, pot vorbi cu copiii aflați în străinătate. Pentru ei, este o bucurie uriașă“.

Ea spune că beneficiile sunt vizibile: cei care folosesc telefonul sau internetul par mai activi, mai încrezători, mai dornici de socializare. În centrele DGASMB, atelierele de digitalizare au devenit parte dintr-un program mai amplu de reconectare. „Avem zilnic activități, evenimente culturale, întâlniri între tineri și voluntari. Oamenii își recapătă încrederea, încep să vorbească, să zâmbească. Faptul că simt că fac parte dintr-un grup îi face să-și dorească să revină, să se implice, unii chiar devin voluntari. Este o dovadă că aceste servicii funcționează“. Unii seniori au mers mai departe și și-au rugat copiii să le cumpere un calculator sau un laptop, doar pentru a putea deschide camera video și a-i privi în ochi pe cei de acasă. „Mulți dintre ei sunt foarte încântați, mai ales cei care au nepoți. Pentru ei, aceste cursuri de digitalizare sunt o bucurie și o ocazie de a ține pasul cu lumea în care trăiesc copiii și nepoții lor“.

Daniela Damian observă că mediul online poate deveni un instrument real de sprijin emoțional. „Nu poate compensa lipsa unei prezențe fizice, dar ajută foarte mult să rămână conectați. Oamenii în vârstă au învățat să folosească aceste instrumente pentru a menține legătura cu cei apropiați, mai ales cu cei plecați din țară. Este un lucru foarte benefic“. Ea spune că, pentru unii, aceste obiceiuri online creează chiar o formă de apartenență. „Am întâlnit vârstnici care se uită pe YouTube la oameni care taie lemne sau gătesc într-un sat din alt colț al țării. Poate părea banal, dar pentru ei e un mod de a simți că fac parte dintr-o lume familiară. Le oferă sentimentul acela de a aparține“.

Totuși, psihoterapeuta atrage atenția asupra unei limite: „Depinde cum sunt folosite aceste rețele. Când vorbim despre familie, nu este o conectare iluzorie, ci o formă reală de apropiere – de a ști ce se întâmplă cu cei dragi și de a împărtăși, la rândul tău, din viața ta. Chiar și de la mii de kilometri distanță, poți simți că cineva îți este aproape“.

O comunitate care nu-i lasă singuri

Singurătatea se vindecă prin prezență umană. În București, Direcția Generală de Asistență Socială încearcă să refacă legăturile dintre oameni prin activități dedicate vârstnicilor – ateliere, mese comune, întâlniri care aduc din nou viață în spațiile de cartier.

Iuliana Loredana Cristea vorbește despre perioada sărbătorilor ca despre momentul în care contrastul dintre cei înconjurați de familie și cei rămași singuri devine cel mai vizibil. Pentru unii, este agitația obișnuită – cumpărături, mese festive, colinde –, dar pentru vârstnici, perioada aceasta aduce mai degrabă tăcere și absență. „Este doar un gol imens. Este momentul în care absența familiei se simte cel mai tare“, spune Cristea. În fiecare decembrie, instituția organizează „săptămâna magică“ – zile dedicate socializării, cu mese festive, vizite și ateliere menite să-i scoată pe seniori din izolare. Uneori, adaugă ea, un colind, o prăjitură sau o conversație de câteva minute pot însemna mai mult decât un ajutor material.

Cristea spune că, în preajma sărbătorilor, mulți oameni se grăbesc să doneze pachete pentru vârstnici, dar ceea ce lipsește cu adevărat este timpul petrecut împreună. „Deși cadourile sunt primite cu bucurie, nu-i ajută la fel cum ar trebui să o facă o vorbă bună, petrecut timp cu cineva – nu mult, dar 10-15 minute în care să le auzi povestea, să îi întrebi de sănătate, ce au mai făcut. Pentru ei, sunt mult mai valoroase aceste forme de ajutor decât ajutorul material. De aceea, organizăm aceste prânzuri festive pentru seniori, tocmai pentru a se simți ca în familie“.

Participarea la aceste programe nu este, însă, ușoară pentru toți. Mulți ezită să se apropie, de teamă sau din neîncredere. La început, numărul de participanți nu trecea de zece, însă acum, Cristea numără aproape 150 de persoane implicate. „Totul s-a întâmplat natural, prin recomandări între prieteni sau vecini, care și-au spus unii altora că există un loc unde pot socializa, unde primesc o masă caldă și pot participa la ateliere. Așa s-a creat încrederea – din vorbă în vorbă“. Cheia este, observă directoarea de coordonare de la DGASMB, rețeaua locală de sprijin – vecini, ONG-uri, medici de familie și voluntari –, care poate identifica rapid cazurile de vulnerabilitate. „Asta ar însemna ca Bucureștiul să funcționeze ca o comunitate reală: să avem centre de zi accesibile în fiecare sector – centre micuțe, aproape de oameni, nu clădiri mari în care vârstnicul din sectorul 1 trebuie să meargă până în sectorul 5. Să existe programe intergeneraționale constante, servicii mobile pentru cei izolați, îngrijiri la domiciliu și sprijin social. Seniorii au nevoie nu doar de ajutor practic, ci și de socializare, de cineva care să-i asculte“.