21 decembrie este considerată cea mai scurtă zi din anul 2025 și reprezintă, totodată, una dintre cele mai vechi sărbători ale omenirii, celebrată încă din preistorie. Solstițiul de iarnă are o tradiție îndelungată și pe actualul teritoriu al României.

În 21 decembrie, la ora 17:03, Soarele va atinge punctul său cel mai sudic pe bolta cerească. Momentul marchează solstițiul de iarnă, adică începutul iernii astronomice în emisfera nordică.

Soarele atinge cel mai sudic punct

Deși cei mai mulți oameni consideră întreaga zi drept solstițiul din decembrie, în realitate acesta are loc într-un moment precis, atunci când Soarele se află exact deasupra Tropicului Capricornului, o linie imaginară de latitudine, situată la aproximativ 23,5 grade sud de Ecuator, limita sudică până la care Soarele poate ajunge direct deasupra capului (la zenit), arată oamenii de știință.

În schimb, la solstițiul de vară, care va fi în 21 iunie 2026, în jurul orei 08:24, soarele ajunge la cel mai nordic punct al său pe cer și se află la zenit deasupra Tropicului Racului (aproximativ 23,5 grade latitudine nordică)

Solstițiul de iarnă este legat de mișcarea anuală aparentă a Soarelui pe sfera cerească, fenomen care reprezintă consecința mișcării reale a Pământului în jurul Soarelui, explică specialiștii de la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”.

„La data solstițiului de iarnă, Soarele răsare la 23 de grade și 27 de minute la sud de punctul cardinal est și apune cu același unghi spre sud față de punctul cardinal vest. La momentul amiezii, el «urcă» — ținând cont de latitudinea medie a țării noastre, de 45 de grade — la numai 21 de grade față de orizont. În consecință, la această dată, durata zilei are valoarea minimă din an, de 8 ore și 50 de minute, iar durata nopții are valoarea maximă, de 15 ore și 10 minute (pentru București). Evident, în emisfera sudică a Pământului fenomenul are loc invers, acest moment marcând începutul verii astronomice”, arată Observatorul Astronomic.

Ziua când soarele „stă pe loc”

Termenul solstițiu provine din latină, din cuvintele sol („soare”) și sistere („a sta pe loc”), și face referire la faptul că, în această perioadă, poziția aparentă a Soarelui pe cer se modifică foarte puțin de la o zi la alta.

„Există o a doua mișcare a Soarelui, diferită de cea a cerului, care se desfășoară de la bruma („ziua de iarnă”) la solstitium („solstițiu”). Bruma este numită astfel pentru că atunci ziua este cea mai scurtă, iar solstițiul pentru că Soarele pare să se oprească, fiind atunci cel mai aproape de noi”, informa Marcus Terentius Varro (116 î.Hr. – 27 î.Hr.), unul dintre marii savanți romani ai epocii sale, în lucrarea De lingua Latina.

Momentul solstițiului de iarnă, adică al începutului iernii astronomice, are loc în fiecare an în jurul datei de 21 decembrie.

Ziua solstițiului de iarnă este, cel mai frecvent, 21 sau 22 decembrie, însă momentul poate avea loc și pe 20 sau 23 decembrie. Ultimul solstițiu din 23 decembrie a avut loc în 1903, iar următorul va fi în 2303. Un solstițiu pe 20 decembrie este, de asemenea, rar, următorul fiind în anul 2080, arată Time and Date.

Începe iarna astronomică, dar zilele devin mai lungi

Începând de la solstițiul de iarnă și până la 21 iunie, durata zilelor va crește continuu, iar cea a nopților va scădea.

„Cea mai scurtă zi a anului este asociată, de obicei, cu cel mai târziu răsărit și cel mai timpuriu apus al Soarelui. Totuși, în majoritatea locurilor, cel mai timpuriu apus are loc cu câteva zile înainte de solstițiu, iar cel mai târziu răsărit are loc la câteva zile după acesta, deoarece, pe lângă influența asupra momentului amiezii solare, variația duratei unei zile solare aparente afectează și orele de răsărit și apus”, notează astrofizicianul Graham Jones, într-un articol publicat pe site-ul de știință Time and Date.

Potrivit omului de știință, în această perioadă a anului, durata unei zile solare este mai mare de 24 de ore. Astfel, la fel cum momentul amiezii solare se decalează tot mai târziu de la o zi la alta, la fel se întâmplă și cu orele de răsărit și apus.

„Prin urmare, cel mai târziu răsărit are loc după solstițiul de iarnă, iar cel mai timpuriu apus are loc înaintea acestuia”, arată astrofizicianul Graham Jones.

În lunile care preced solstițiul de iarnă, poziția răsăritului și a apusului se deplasează treptat spre sud. În jurul solstițiului de iarnă, Soarele atinge la răsărit și apus cele mai sudice poziții, după care zilele încep treptat să crească, iar nopțile să se scurteze.

„În emisfera nordică, ritmul de creștere a duratei zilei depinde de latitudinea locului. La latitudini mai nordice, se observă o creștere mai rapidă a numărului de ore de lumină, comparativ cu zonele situate mai spre sud”, arată specialiștii publicației de știință.

În timpul iernii din emisfera nordică, la câteva săptămâni după solstițiu, Pământul se află cel mai aproape de Soare. Anotimpurile nu sunt determinate de distanța Pământului față de Soare, amintesc oamenii de știință.

„Anotimpurile apar deoarece Pământul orbitează Soarele înclinat, cu o înclinare a axei de aproximativ 23,4 grade. Din această cauză, cantități diferite de lumină solară ajung în emisfera nordică și în cea sudică, ceea ce provoacă variații de temperatură și de tipare meteorologice de-a lungul anului”, arată Time and Date.

Solstițiul de iarnă, celebrat din cele mai vechi timpuri

Solstițiul de iarnă este celebrat din cele mai vechi timpuri de numeroase civilizații, iar rămășițe ale cultului legat de acest moment au fost păstrate de mii de ani. Monumente preistorice faimoase ca Stonehenge din Marea Britanie și Newgrange din Irlanda au fost construite cu alinieri astronomice, astfel încât lumina Soarelui la solstițiu să pătrundă în interiorul lor, marcând simbolic acest moment, potrivit arheologilor. Unele piramide au fost și ele asociate cu orientarea și mișcările astrelor.

În România, unii oameni de știință au arătat că alinierea unor sanctuare din Sarmizegetusa Regia ar avea legătură cu observațiile cerești pe care le-ar fi făcut anticii. Unul dintre edificiile indicate a fost Marele sanctuar circular din capitala dacilor. Datorită așezării ritmice a stâlpilor săi, acesta presupunea efectuarea unor observaţii cereşti, mai naturale în cadrul cultelor solare decât în cel al adorării de divinităţi subpământene, nota istoricul Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii.

„Rostul acestui sanctuar n-a putut fi încă desluşit, dar nu încape îndoială că şi în construcţia lui se oglindesc anumite observaţii astronomice. Legătura dintre calendarul dacic şi religia dacilor e evidentă. O subliniază însăşi prezenţa calendarului de piatră în incinta sacră, alături de alte sanctuare, o subliniază spusele lui Iordanes despre rolul hotărâtor al lui Deceneu în dezvoltarea preocupărilor astronomice la daci. Natural, astronomi erau preoţii. Prin cunoştinţele lor despre mişcarea corpurilor cereşti, prin reglementarea calendarului, atât de necesară agriculturii de exemplu, ei îşi sporeau autoritatea asupra maselor, apărând în faţa acestora nu ca nişte simpli cărturari, ci ca posesori ai unor puteri misterioase şi supranaturale”, adăuga Hadrian Daicoviciu.

Omul de știință Ioan Glodariu, fost coordonator al şantierului arheologic al cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, asocia „Soarele de Andezit” din vecinătatea marelui sanctuar cu un posibil cadran solar, un aparat astronomic (astrolab) construit de elitele dacilor, care putea măsura trecerea timpului cu ajutorul „razei de piatră”. Pe el se pot determina poziţiile oricărui punct solstiţial, de răsărit sau de apus, ale soarelui sau lunii, afirma arheologul Ioan Glodariu.