Povestea pepenilor din Dăbuleni a început în anii ‘60, când aceste plante au fost adaptate solului nisipos din regiunea sudică a României, cunoscută și sub numele de Sahara Olteniei. Astăzi, pepenii dulci și zemoși, cu productivitate ridicată, se numără printre cele mai faimoase culturi din Oltenia.

Fluviul Dunărea străbate teritoriul României pe mai mult de 1.000 de kilometri, iar cea mai mare parte a traseului său marchează vasta Câmpie Română, cu ținuturile aride și secetoase de la „talpa țării” – așa cum își numesc unii localnici așezările din sud.

După ce părăsește defileul spectaculos de la Cazanele Dunării și trece de marile obstacole ridicate de om la Porțile de Fier I și II, fluviul se deschide larg spre sudul țării, îmbrățișând pentru câteva sute de kilometri câmpia arsă de soare în timpul verii.

De-a lungul traseului său prin România, de la Baziaș la Sulina, Dunărea leagă orașe și municipii cu povești aparte. Unele, precum Drobeta Turnu Severin și Orșova, sunt cunoscute încă din Antichitate, altele, ca Galați, Brăila, Giurgiu, Tulcea sau Turnu Măgurele, au fost atestate în epoca medievală. În secolul XX, orașe precum Moldova Nouă, Calafat, Bechet, Călărași, Zimnicea, Oltenița, Corabia și Cernavodă s-au dezvoltat odată cu industrializarea accelerată din perioada comunistă, însă astăzi păstrează urmele declinului economic care a urmat.

Printre orașele de câmpie de pe malul stâng al Dunării, la granița cu Bulgaria, se regăsesc și localități mai mici, care par uneori pierdute în mijlocul întinderilor de nisip ale ținutului cunoscut drept „Sahara Olteniei”. Cele mai multe dintre comunele așezate de-a lungul șoselei ce urmărește cursul Dunării, între Calafat și Galați, au însă o tradiție îndelungată în agricultură.

În unele locuri, precum Dăbuleni (județul Dolj), oamenii au reușit să valorifice solul nisipos, transformând pepenele, numit și lubeniță, într-un simbol local și într-o emblemă a comunității.

Pepenii de Dăbuleni

De la mijlocul secolului XX, comuna de pe malul Dunării, devenită oraș în 2004, și-a căutat identitatea prin culturile sale de pepeni, care au început să-și găsească tot mai mult loc printre vastele terenuri cu secară, viță-de-vie, tutun, mazăre și floarea-soarelui – plante menite să înfrunte dunele de nisip specifice zonei.

Stațiunea locală de cercetare a solurilor din Dăbuleni a încercat numeroase variante de transforma ținutul arid și sărac în nutrienți într-unul propice pentru culturile legumelor, iar în deceniile de studii și experimente a observat calitățile și adaptivitatea pepenilor la acest sol.

Solul din Dăbuleni este în mare parte nisipos, impropriu pentru cultura cerealelor, remarca presa anilor ‘60.

„Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor, dar moderat aprovizionate cu potasiu. Au o textură grosieră, cu un conținut de argilă coloidală sub 12% și un nivel redus de humus”, arată Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni.

În acei ani, sătenii au încercat însă să valorifice solul sărac, observând că dudul, vița-de-vie, tutunul și pepenii verzi sunt plantele care dau cele mai bune rezultate.

„Pepenii comestibili au căpătat tradiție la Dăbuleni. În ultimul an, cultura lor a ocupat 10 hectare și s-au recoltat de pe fiecare hectar câte 22.000 de kilograme de pepeni”, relata inginerul Dinel Ștefănescu, în 1966, când pepenii începeau să prindă rădăcini în tradiția locală.

În anii următori, la Dăbuleni a fost înființată Stațiunea Centrală de Cercetare pentru Ameliorarea Nisipurilor, unde au fost testate cu succes unele dintre cele mai productive soiuri de pepeni.

„La stațiunea din Dăbuleni te întâmpină un munte de pepeni mari, aproape cilindrici, cântărind fiecare mai mult de 10 kilograme. Cristian Olingher, inginerul-șef al fermei, spune că acești pepeni sunt rezultatul unor experiențe încununate de succes. Soiul se numește Charleston. Pe terenurile nisipoase, producția ajunge la 80 de tone la hectar, miezul are culoare roșie, ispititoare, iar gustul dulce depășește așteptările oricărui neavizat. Deocamdată, anul acesta, pepenii au fost cultivați pentru sămânță. Ea se recoltează cu grijă, fiecare kilogram valorând 400 de lei, iar optimismul cercetătorilor ne dă convingerea că, în anii următori, vom găsi Charlestonul din abundență pe piețe”, relata presa locală din Dolj, în 1978.

Pepenii de la Dăbuleni, cultivați pe fostele dune de nisip, erau recoltați în primele zile de august, iar fructele ajungeau să cântărească între 20 și 30 de kilograme fiecare.

Pepenele de Dăbuleni era un soi cerut în toată Europa, iar calitățile sale nu se opreau doar la aromă și la conținutul ridicat de zahăr, ci și la faptul că putea fi păstrat vreme îndelungată, după cum nota presa în anii ’80. Regimul comunist a impus cooperativelor agricole locale să mărească de la an la an suprafața alocată pentru cultura pepenilor.

Iar tot din anii '80 datează și atestarea primelor soiuri locale (Pepene de Dăbuleni și Dulce de Dăbuleni) a căror producție poate ajunge la circa 40 de tone la hectar. Plantarea răsadurilor are loc în aprilie, iar primele soiuri timpurii pot fi recoltate la mijlocul lunii iunie, potrivit horticultorilor.

În prezent, pepenii verzi și galbeni se cultivă în România pe circa 25.000 de hectare, cu precădere în zonele sudice și sud-estice ale țării, dar și în Banat, acolo unde condițiile de sol și climă sunt cele mai favorabile. În unele comune, cultura pepenilor este principala preocupare a agricultorilor.