De citit!/„Caracatița rețelei informative a Securității lui Ceaușescu e în funcțiune și sănătoasă, bine, mersi”

Cine se uită în Rapoartele de activitate ale CNSAS și în lista cu numele celor trimiși anual în instanță vede ”caracatița rețelei informative a Securității lui Ceaușescu, în funcțiune și sănătoasă, bine, mersi”. Lucrurile sunt la vedere, nu neapărat spectaculoase, dar ”grave, prin consecințele lor”, spune Germina Nagâț, membru al Colegiului.

Iată doar câteva dintre ideile importante subliniate de Germina Nagâț în interviul acordat SpotMedia.ro:
  • La fiecare ciclu electoral, local sau parlamentar, vedem candidând cu seninătate oameni care au fost colaboratori sau ofițeri de Securitate.
  • Statistic, cei mai mulți sunt figuri importante în plan local – candidați sau oameni din primării și consilii locale. Ăștia sunt ”baronii”, ”jupânii”, cei care au puterea și o folosesc cum știu ei mai bine.
  • Dacă un primar, un șef de consiliu local, un director de agenție națională are această mică „problemă” biografică, când o descoperi îți pui firesc întrebarea cine din trecutul lui l-a vizitat după Revoluție și ce i-a cerut să facă, din ce știe el mai bine?
  • Vă mai amintiți cazul fostului ministru de Justiție, Rodica Stănoiu? Un fost colaborator al Securității ajunge ministru al Justiției, într-o țară care se pregătește să intre în UE, și pune în fruntea serviciului secret al ministerului pe care îl conduce pe nimeni altul decât ofițerul de legătură care l-a racolat și căruia îi dădea note informative în anii ’80. Se poate mai cumplit de atât?!
  • Cazul Gheorghe Ursu este unul halucinant, e un proces cu o miză uriașă, păcat că opinia publică nu a sesizat încă lucrul ăsta.
  • În cazul ofițerilor activi în anii ’80, lucrurile sunt mai puțin vizibile, fiindcă au fost bine disimulate. S-au comis aceleași barbarii, dar sub acoperire.
  • Mai sunt părți din arhiva Securității pe care nu le-am preluat și sunt consistente. Mă refer în primul rând la arhiva Ministerului de Interne și la cea a fostei Direcții IV, contrainformații militare, dosare care au ajuns doar într-o măsură nesemnificativă la CNSAS.
  • Rețelele astea pot fi ”destructurate” împiedicându-i pe oamenii regimului comunist să aibă funcții publice, adică îndepărtându-i de la putere.
  • Eu visez să mai văd măcar o manifestație la care să se strige ”Jos Securitatea!”, cum auzeam în 1990.
  • Cei care s-au opus, după puterile lor, au fost mult mai mulți decât se știe și mai ales decât se recunoaște public. Consider că sunt suficient de mulți ca să nu merităm descrierea pe care uneori ne-o facem singuri, de popor laș, ușor manipulabil sau chiar de popor de turnători.
Când vi s-a întâmplat ultima oară să aflați despre un verdict în instanță favorabil unui fost colaborator sau informator al Securității și care v-a scandalizat?

Nu-mi vine în minte niciun caz recent și mai ales niciunul scandalos, în care instanța să fi respins acțiunea CNSAS în constatarea calității de colaborator. Asta dintr-un motiv foarte simplu: rata de succes a acțiunilor noastre este de peste 90%, respingerile definitive sunt foarte rare.

Totuși, dacă vă referiți la situații scandaloase în justiție, cu trimitere directă la fosta Securitate și la CNSAS, primul exemplu care-mi vine în minte este cel al torționarilor lui Gheorghe Ursu. Deși acum se derulează o acțiune penală deschisă de familia victimei, nu una în contencios administrativ, totuși instituția noastră a fost implicată direct în alcătuirea probatoriului și completarea rechizitoriului, care în opinia mea a fost impecabil făcut de Parchetul General.

Încă din 2015 Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, cei doi ofițeri acuzați de infracțiuni împotriva umanității, au primit decizii definitive, ca lucrători ai Securității, la finalul unor procese inițiate de CNSAS. Or, în cauza penală judecătoarea a ales să ignore cu totul aceste două sentințe definitive, prin care s-au constatat definitiv și irevocabil două lucruri esențiale: primul – că Gheorghe Ursu a fost urmărit și arestat din motive politice. Al doilea – că ofițerii de Securitate care l-au cercetat penal (Hodiș și Pârvulescu) au încălcat drepturile omului.

Faptul că, la 4 ani de la pronunțarea a două decizii civile definitive, ne trezim cu o sentință penală în care Gheorghe Ursu e descris cu cinism ca un profitor al regimului comunist, iar cei doi securiști ca niște apărători ai drepturilor omului și ai Constituției este pur și simplu halucinant. Și scandalos, ca să folosesc termenul din întrebarea dumneavoastră!

E un proces cu o miză uriașă, păcat că opinia publică nu a sesizat încă lucrul ăsta. E vorba despre șansa – târzie! – de a-i sancționa în justiție pe cei care au comis abuzuri îngrozitoare în ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, adică pe torționarii care mai sunt în viață și încasează pensii uriașe din bani publici.

În general, când vorbim despre torționari, ne gândim la securiștii din primii ani ai regimului, când violențele au fost nu doar foarte frecvente, ci și în văzul lumii. Or, vinovații pentru acele fapte nu mai sunt în viață, cu minuscule excepții (Vișinescu și Ficior rămân, până acum, niște excepții).

În cazul ofițerilor activi în anii ’80, lucrurile sunt mai puțin vizibile, fiindcă au fost bine disimulate. S-au comis aceleași barbarii, dar sub acoperire. ”Acoperite” sau nu, totuși faptele nu sunt mai puțin grave!

Gândiți-vă că în anii ’80 existau deținuți politici la Aiud, unde se aplicau aceleași metode ca pe timpul lui Gheorghe Crăciun – bătăile, izolatorul, înfometarea, lipsa medicamentelor etc. Dumitru Iuga a stat 1 an întreg la izolare, la Aiud, în 1985. Gândiți-vă ce înseamnă să petreci ”5 ani, 7 luni și 13 zile” într-un spațiu de 2-3 metri pătrați, în ”regim de minimă suprafață”, cum scria el într-un memoriu. Și asta s-a întâmplat într-o țară care asumase toate tratatele internaționale de respectare a drepturilor omului.

Dacă justiția noastră va decide definitiv că omorârea lui Gheorghe Ursu în bătaie, în timpul unei anchete politice a Securității, nu este o infracțiune împotriva umanității, atunci înseamnă că statul român, membru în UE și în NATO, își asumă ororile care s-au comis în ultimii ani ai regimului comunist. Și le legitimează! Ba chiar îi lasă pe vinovați să-și trăiască liniștiți bătrânețile, cu pensiile lor scandaloase.

Văd că în alte țări se iese în stradă pentru abuzurile Poliției. Eu visez să mai văd măcar o manifestație la care să se strige ”Jos Securitatea!”, cum auzeam în 1990…

Cât de puternici mai sunt oamenii fostei Securități, rețelele create de ei și urmașii acestora (în economie, politică, justiție, poliție, presă etc)? În ce zonă ați constatat că acționează cu predilecție? Dvs observați anumite jocuri care se fac în continuare, dar pe care noi, cetățenii, nu le putem descifra corect pentru că nu avem informațiile necesare? Continuă să se facă racolări pentru aceste rețele nevăzute publicului larg?

În privința puterii pe care încă o mai au oamenii fostei Securități, lucrurile sunt la vedere, chiar dacă nu neapărat spectaculoase. Dar cu siguranță sunt grave, prin consecințele lor.

Dacă aruncați o privire în Rapoartele de activitate ale CNSAS, în lista cu numele celor trimiși anual în instanță ca lucrători sau colaboratori, vedeți caracatița rețelei informative a Securității lui Ceaușescu, în funcțiune și sănătoasă, bine, mersi. Puteți alege dumneavoastră ce nume doriți, din ce raport doriți.

Statistic, cei mai mulți sunt figuri importante în plan local – candidați sau oameni din primării și consilii locale. Numele nu sunt sonore, poate nu spun nimic atunci când citim lista, dar să nu uităm că oamenii ăștia au acces la banii din bugete, la funcții publice, la fondurile și proiectele europene, adică la tot ce contează pentru o comunitate, mai ales una săracă, așa cum sunt multe comunități în România.

Ăștia sunt ”baronii”, ”jupânii”, cei care au puterea și o folosesc cum știu ei mai bine. Faptul că la fiecare ciclu electoral, local sau parlamentar, vedem candidând cu seninătate oameni care au fost colaboratori sau ofițeri de Securitate, semnând la depunerea candidaturii câte o declarație în fals, cum că nu au fost nici una, nici alta, spune totul despre cum stau lucrurile.

Dacă un primar, un șef de consiliu local, un director de agenție națională are această mică „problemă” biografică, când o descoperi îți pui firesc întrebarea cine din trecutul lui l-a vizitat după Revoluție și ce i-a cerut să facă, din ce știe el mai bine?

Să ne amintim ce revelații am avut la momentul ”marii predări”, cum îi spunem noi, adică în 2006, când CNSAS a preluat masiv din arhiva Securității – iar asta s-a întâmplat după 16 ani de la Revoluție.

Vă mai amintiți cazul fostului ministru de Justiție, Rodica Stănoiu? Păi, doamna aceasta, care a condus justiția română în perioada de preaderare la UE, l-a pus șef la SIPA pe fostul ei ofițer de legătură, Marian Ureche.

Să traduc, pentru cei mai tineri, care nu-și amintesc momentul. Un fost colaborator al Securității ajunge ministru al Justiției, într-o țară care se pregătește să intre în UE, și pune în fruntea serviciului secret al ministerului pe care îl conduce pe nimeni altul decât ofițerul de legătură care l-a racolat și căruia îi dădea note informative în anii ’80. Se poate mai cumplit de atât?!

Când vedem azi, de pildă, fișe de cartotecă pe care s-a completat după Revoluție, prin ’90 și chiar prin ’91, câte o mențiune de genul ”refuză colaborarea” sau ”nu mai are posibilități”, nu-ți poți reprima întrebarea câți n-au refuzat colaborarea cu ofițerii de Securitate, reșapați, și câți mai aveau încă posibilități după Revoluție și le-au folosit?

Întrebarea nu e retorică, dar răspunsul nu e în arhiva CNSAS. O să-l descopere istoricii când se vor declasifica alte arhive, peste niște ani. Însă deducțiile pe care le facem acum, la timpul prezent, sunt cât se poate de firești și de întemeiate.

Cum ar putea fi destructurate aceste rețele, cum ar putea fi asanată societatea românească?

Asanare e chiar cuvântul potrivit, fiindcă în urma comunismului a rămas o mlaștină infectă, fetidă, care otrăvește viața publică din România. Rețelele astea pot fi ”destructurate”, cum spuneți, împiedicându-i pe oamenii regimului comunist să aibă funcții publice, adică îndepărtându-i de la putere. Ăsta ar fi fost primul pas.

Dacă legea lustrației n-a avut nicio șansă, în sensul că interzicerea candidaturii unui fost ofițer sau colaborator a fost considerată o măsură nedemocratică, s-ar fi putut face un lucru de bun simț, și anume decizia definitivă a instanței să ducă la pierderea mandatului sau a funcției, mai ales dacă se constată falsul în declarația de necolaborare sau de neapartenență la Securitate.

O asemenea măsură ar fi fost și morală, și legală pentru că ambele calități vizate de lege, și cea de ofițer, și cea de colaborator, au în centrul definiției încălcarea drepturilor omului. Va să zică, o persoană despre care o instanță ne spune că a încălcat drepturile omului și a sprijinit un regim dictatorial nu ar mai trebui să rămână într-o funcție publică, într-un stat democratic.

Culmea e că acest criteriu există în legislația română de ani de zile, însă doar în legea funcționarului public. Adică în România doar funcționarii publici sunt lustrabili, își pierd serviciul dacă instanța constată că au încălcat drepturile omului în regimul comunist, dar politicienii și alte personaje marcante ale vieții publice, aflați în aceeași situație, sunt imuni. Și intangibili. Asta e, chipurile, o situație mai compatibilă cu democrația, decât ar fi fost o lege a lustrației….

Mai sunt arhive la care Colegiul nu a avut și nu are nici astăzi acces? Din ce cauză, care sunt interesele?

Da, din păcate mai sunt părți din arhiva Securității pe care nu le-am preluat și sunt consistente. Mă refer în primul rând la arhiva Ministerului de Interne și la cea a fostei Direcții IV, contrainformații militare, dosare care au ajuns doar într-o măsură nesemnificativă la CNSAS.

Direcția IV, de pildă, a produs atât dosare de rețea pentru militarii pe care îi recruta, cât și dosare de urmărire pentru soldați în termen, pentru personalul muncitor civil și pentru cadrele proprii. Faptul că denumirea unității conține termenul ”militar” nu înseamnă că ea ținea de armată – era parte a organigramei Securității.

Or, acest fond arhivistic prezintă mare interes atât pentru verificările de interes public, cât și pentru accesul persoanelor la dosar. Asta ca să dau doar un exemplu.

Cred că mai avem mult de lucru în privința completării fondului arhivistic al fostei Securități. E trist că trebuie să constat asta după 20 de ani de la înființarea CNSAS, dar așa stau lucrurile. 

Au trecut 30 de ani de la prăbușirea regimului Ceaușescu și încă mai descoperim foști colaboratori ai Securității, chiar foști turnători. De ce nu s-a încheiat până acum această operațiune masivă de deconspirare? Cine a avut interesul să se tergiverseze totul?

Dacă recapitulăm puțin, devine limpede ce s-a întâmplat. Primul deceniu după Revoluție aproape nimeni din clasa politică, nici chiar unii membri ai partidelor istorice n-au vrut să audă de accesul la dosarele Securității. Domnul Ticu Dumitrescu și deținuții politici s-au chinuit zece ani să treacă legea prin Parlament, ba chiar dânsul a fost și exclus din partidul pentru care luptase în tinerețe și pentru care făcuse pușcărie.

Cu chiu, cu vai, în 1999 a ieșit o lege amputată, care pe alocuri suna bombastic, ca o proclamație, dar nu prevedea sancțiuni clare pentru nepredarea dosarelor. CNSAS trebuia să primească un sediu – nu l-a primit. Șase ani, adică primul mandat din existența instituției, am stat cu chirie într-un clădire privată, închiriată pe bani grei, iar dosarele pe care le-am primit încăpeau în garaj, atât de ”multe” erau. Până în 2006, deci în primul mandat, Consiliul a preluat și a lucrat mai puțin de 1% din arhiva Securității.

Pe urmă, un alt aspect esențial este că nu am avut – și nu avem nici acum! – sistemele de evidență create de Securitate. Când am primit muntele de dosare n-am primit și instrumentele de regăsire a informației.

Lucrăm și în prezent doar cu cartoteca de hârtie (utilă, dar insuficientă) și cu niște baze de date pe care le-am creat cu resurse proprii, printr-o operațiune de prelucrare ”filă cu filă”.

Vă amintiți de expresia ”ăia care ling dosare la CNSAS”, folosită ca trimitere la angajații noștri de un fost prim-ministru, prin anul 2001? La asta se referă, la selectarea informației filă cu filă, ca să suplinim lipsa evidențelor Securității. Sunt 28 de km de dosare și doar 50 de angajați care fac asta, pe lângă alte activități.

Mă întrebați cine a avut interesul să tergiverseze totul? Păi, în primul rând, ofițerii de Securitate, cei care ar fi trebuit să dea socoteală pentru faptele lor imediat după Revoluție. Să ne gândim cum ar fi stat lucrurile dacă dosarele lui Gheorghe Ursu, mai ales cel care conține ancheta penală făcută de Pârvulescu și Hodiș, ar fi ajuns în justiție în anii ’90, nu în 2015.

Gândiți-vă că la momentul acela nu se împliniseră termenele de prescripție a faptelor, deci amândoi ar fi putut răspunde penal, conform legislației de la vremea respectivă. Acum, după mai mult de trei decenii de la crimă, procurorii au fost siliți să încadreze fapta la infracțiuni împotriva umanității, mult mai dificil de argumentat și de dovedit. Mai ales că multe dintre probe au dispărut, unii martori au murit între timp, dosarele sunt descompletate și tot așa.

Deci interesul direct și major de a împiedica accesul la dosare a fost în primul rând al făptașilor. Și pe urmă, al complicilor, adică al colaboratorilor și nu în ultimul rând al celor cu putere de decizie din rândul Partidului Comunist.

Este folosit dosarul din arhive sau de la CNSAS ca armă politică/ șantaj public în ziua de azi?

Nu pot face afirmații pentru care nu am probe sau dovezi. Îmi plac deducțiile, dar le țin pentru mine, fiindcă la CNSAS nu ajung astfel de informații, și chiar dacă ar ajunge, nu pot fi verificate. În privința asta, presa poate face mult mai mult și pe căi mai sigure.

În ce proporție au fost pedepsiți cei vinovați de atrocitățile comise de fosta Securitate în timpul comunismului?

În proporție de zero la sută, dacă putem forța o astfel de exprimare. Adică n-au fost pedepsiți deloc.

Cum i-ați caracteriza pe cei care au rezistat și s-au opus atunci, chiar și în închisoare, deși frica domnea peste toată țara?  Au fost mulți sau puțini, la scara istoriei?

Cei care s-au opus, după puterile lor, au fost mult mai mulți decât se știe și mai ales decât se recunoaște public. Sunt greu de numărat pentru că arhiva nu e studiată suficient – nici nu avea cum să fie, de vreme ce s-a deschis atât de târziu și de incomplet.

În ce mă privește, consider că sunt suficient de mulți ca să nu merităm descrierea pe care uneori ne-o facem singuri, de popor laș, ușor manipulabil sau chiar de popor de turnători. Am auzit și grozăvia asta. Milioanele de volume din arhiva CNSAS spun altceva, trebuie doar să vrem să le citim.

Am spus la o conferință prin 2014 că, dacă s-ar putea, eu aș ”exporta” dosarele de urmărire ale românilor. Generalul Vasile Mălureanu, care era în public, părea scandalizat. Dar până la ”export”, n-ar strica mai mult interes din partea istoricilor și chiar a presei. Deci mă bucur că m-ați întrebat asta.

Cele mai proaspete cazuri de oameni rezistenți și de opozanți ai dictaturii comuniste, pe care le am în minte, sunt cele din expoziția CNSAS, ”Eroi fără glorie”, care e acum în carantină la Teatrul Național, din cauza pandemiei.

 
Sursa: Radio Europa Liberă România , ianuarie 2020

Sunt acolo zeci de nume de anonimi care au făcut manifeste, au scris scrisori de protest, au înființat sindicate clandestine în ultimul deceniu al dictaturii lui Ceaușescu. Oameni despre care opinia publică nu știe mai nimic, fiindcă presa, cu mici excepții, are alte priorități și mai ales alte curiozități.

Câți mai știu azi cine a fost Dumitru Iuga, despre care am pomenit mai devreme? Despre Iulius Filip mulți au aflat abia după ce presa a scris despre fostul procuror general Augustin Lazăr. Despre autorii de manifeste din București, Cluj, Iași, Arad și atâtea alte locuri vorbim prea puțin sau deloc. Sau despre cei internați în azile psihiatrice, pentru genul ăsta de fapte.

Gândiți-vă că ei nu se bucură nici măcar de puținul pe care l-au primit foștii deținuți politici, pentru simplul motiv că mulți nici n-au ajuns în detenție, sau dacă au ajuns, li s-a pus eticheta de ”drept comun”, cum s-a întâmplat în cazul Ursu.

La ei mă gândesc, în fața întrebării dumneavoastră. La rezistenții anonimi, mulți și nerăsplătiți vreodată, care au dat coloană vertebrală acestei comunități. Nu-mi pot imagina cum ar fi arătat România astăzi fără ei.

 

Galerie foto și documente



Trimite pe WhatsApp

Citește și:

populare
astăzi

1 Surse / Firea a încercat un scenariu lacrimogen cu ambulanța pe motiv de dosar la DNA privind spitalul Gomoiu

2 Birchall / Daţi share, să se ştie cine apără Secţia Specială moşită de Iordache, Toader și Savonea

3 În ce țară trăim? Priviți, acestea sunt imagini din „Carrefour”, la Târgu-Mureș! / Produsele românești parcă ni…

4 „Cadou” de la PSD / Românii care s-au împrumutat în lei după ce politicienii au înlocuit ROBOR din calculul dobâ…

5 Mafia PSD / România a pierdut miliarde din cauza Agenției conduse de interpusul baronului PSD Arsene. Guvernul a…