De citit...
O analiză publicată de Foreign Policy, realizată de Paul Berman, afirmă că semnificaţia invaziei ruse în Ucraina este propria slăbiciune naţională a Rusiei.
"Este posibil ca Vladimir Putin să-şi fi ieşit din minţi, dar este, de asemenea, posibil ca el să fi privit pur şi simplu evenimentele printr-o lentilă rusească particulară şi istorică şi să fi acţionat în consecinţă. Să invadeze vecinii nu este, la urma urmei, un lucru inedit pentru un lider rus. Este un lucru obişnuit. Este un lucru 'de bun-simţ'. Este o tradiţie veche. Dar atunci când caută o retorică actuală capabilă să explice pentru sine sau pentru lume 'de ce' - urile tradiţiei vetuste, are dificultăţi în a găsi ceva", sustine autorul.
Potrivit acestuia, Putin se agaţă de retorica politică din vremuri demult apuse. Acestea se dezintegrează în mâinile sale. Ţine discursuri şi descoperă că este "fără cuvinte", sau aproape. Este posibil ca acesta să fi fost eşecul iniţial, cu mult înainte de eşecurile militare care i-au afectat armata. Nu este vorba, deci, de un eşec psihologic. Este un eşec filosofic. Un limbaj de analiză adecvat îi scapă; prin urmare, luciditatea îi scapă.
Problema pe care încearcă să o rezolve este eterna enigmă rusă, care ar fi - ce trebuie făcut în legătură cu un dezechilibru foarte ciudat şi periculos în viaţa Rusiei.
Dezechilibrul constă, pe de o parte, în măreţia civilizaţiei şi a geografiei Rusiei, care sunt puncte forte importante, şi, pe de altă parte, într-o ciudată şi persistentă incapacitate de a construi un stat rezistent şi fiabil, care este o slăbiciune masivă. De-a lungul secolelor, liderii ruşi au încercat să facă faţă dezechilibrului construind cele mai bătăioase tiranii, în speranţa că brutalitatea va compensa lipsa de rezilienţă. Şi au completat brutalitatea cu o politică externă neobişnuită, care nu seamănă cu a niciunei alte ţări, ceea ce a părut să dea roade.
Brutalitatea şi politica externă neobişnuită au ajutat statul rus să treacă prin secolul al XIX-lea fără să se prăbuşească, ceea ce a fost o realizare. Dar de două ori în secolul XX, statul s-a prăbuşit. Prima dată, în 1917, a dus la ascensiunea la putere a extremiştilor şi a nebunilor şi la unele dintre cele mai grave dezastre din istoria lumii. Nikita Hruşciov şi Leonid Brejnev au readus statul la o stare stabilă.
Apoi s-a prăbuşit din nou. A doua prăbuşire, în epoca lui Mihail Gorbaciov şi Boris Elţîn, nu a fost la fel de dezastruoasă. Şi totuşi, imperiul a dispărut, au izbucnit războaie de-a lungul graniţelor sudice ale Rusiei, economia s-a dezintegrat, speranţa de viaţă a scăzut. De data aceasta, Putin a condus redresarea. În Cecenia, a făcut-o cu un grad de hărnicie care îl califică singur, printre beligeranţii din războiul actual, pentru o acuzaţie de ceva asemănător cu genocidul.
Cu toate acestea, Putin nu a fost mai capabil decât Hruşciov şi Brejnev să obţină succesul final, care ar fi crearea unui stat rus suficient de robust şi de rezistent pentru a evita orice alte prăbuşiri. Acest lucru îl îngrijorează. Evident, intră în panică. Iar grijile sale l-au adus la o versiune a aceleiaşi viziuni fundamentale a problemei la care au ajuns unul după altul dintre predecesorii săi în trecut.
Acest punct de vedere reprezintă o specie de paranoia climatică. Este vorba de teama că principiile calde ale filozofiei liberale şi practicile republicane din Occident, care plutesc în derivă spre est, se vor ciocni cu norii îngheţaţi ai iernii ruseşti, iar furtuni violente vor izbucni şi nimic nu va supravieţui. Este, pe scurt, o convingere că pericolele la adresa statului rus sunt externe şi ideologice, în loc de interne şi structurale.
Prima astfel de coliziune, cea iniţială, a luat o formă foarte rudimentară şi nu a fost deloc caracteristică celor ulterioare. Dar a fost traumatizantă. Aceasta a fost invazia lui Napoleon în Rusia în 1812, care a prăbuşit Revoluţia Franceză, într-o formă degradată şi dictatorială, în medievalismul îngheţat al ţarilor. Coliziunea dintre Revoluţia Franceză şi ţari a adus armata franceză în vâltoarea Moscovei, iar armata ţaristă la Paris.
Invazia rusă în Ucraina trebuie întâmpinată nu doar cu rezistenţă, ci şi cu inspiraţie
Dar coliziunile caracteristice, cele care au avut loc în mod repetat de-a lungul secolelor, au fost întotdeauna filosofice, cu aspecte militare limitate la un răspuns rusesc. La un deceniu după intrarea armatei ţariste în Paris, un cerc de aristocraţi ruşi a adoptat idei liberale sub influenţa Revoluţiei franceze şi a Revoluţiei americane. Aceştia au conspirat împreună în numele unei Rusii noi şi liberale. Au fost arestaţi şi exilaţi, iar întreprinderea lor a fost zdrobită. Dar ţarul, care era Nicolae I, nu era deloc încrezător în victoria sa asupra lor. Şi a reacţionat prin adoptarea unei politici care să protejeze pentru totdeauna statul rus împotriva pericolului subversiv.
În 1830, a izbucnit o nouă revoluţie franceză, care a stârnit valuri de simpatie şi liberalism în Europa, în special în Polonia. Nicolae I a recunoscut că o recrudescenţă a liberalismului la graniţele propriei sale ţări era menită să reînvie conspiraţiile aristocraţilor liberali arestaţi şi exilaţi. El a răspuns prin invadarea Poloniei şi, ca măsură bună, a înghiţit statul polonez în imperiul ţarist.
Încă o altă revoluţie a izbucnit în Franţa în 1848, care a dus la revolte liberale şi republicane în şi mai multe părţi ale Europei - aproape o revoluţie continentală, indicând în mod clar că o nouă civilizaţie se străduia să apară în Europa, nu mai regalistă şi feudală, nu mai ascultătoare faţă de dictaturile oricărei biserici aflate la putere la nivel local, o nouă civilizaţie a drepturilor omului şi a gândirii raţionale.
Dar noua civilizaţie era tocmai de ceea ce se temea Nicolae I. El a răspuns prin invadarea Ungariei. Aceste două invazii ale sale - invaziile din Polonia şi Ungaria - au fost, din punctul de vedere al lui Nicolae I, războaie de apărare, care au luat forma unor războaie de agresiune. Erau "operaţiuni militare speciale" menite să inhibe răspândirea ideilor subversive în Rusia prin zdrobirea vecinilor revoluţionari, cu speranţa suplimentară de a stârpi inspiraţia revoluţionară şi în regiuni mai mari.
Războaiele au avut succes. Revoluţia continentală din 1848 a fost înfrântă la nivel continental, iar Nicolae I a avut mult de-a face cu aceasta. El a fost "jandarmul Europei". Iar statul ţarist a rezistat încă două sau trei generaţii, până când tot de ceea ce se temea el s-a întâmplat în cele din urmă, iar inspiraţiile social-democraţilor germani şi ale altor curente liberale şi revoluţionare din Occident au pătruns în mod fatal în propria sa ţară. Acest lucru s-a întâmplat în 1917. Strănepotul său, Nicolae al II-lea, era ţar.
A căzut fragilul stat rus. Acesta a reapărut sub forma unei dictaturi comuniste. Dar dinamica de bază a rămas aceeaşi. Părerea lui Stalin despre curentele liberale sau liberalizatoare din Occident era identică cu cea a lui Nicolae I, chiar dacă vocabularul lui Stalin pentru a-şi exprima îngrijorările nu era unul ţarist. Stalin şi-a propus să zdrobească inspiraţiile liberale sau liberalizatoare din Uniunea Sovietică. Dar şi-a propus să le zdrobească şi în Germania, ceea ce a fost un obiectiv timpuriu al politicii sale în Germania, care viza mai mult distrugerea social-democraţilor decât a naziştilor; şi în Spania, în timpul Războiului Civil de acolo, unde politica sa viza distrugerea necomuniştilor din stânga spaniolă la fel de mult sau mai mult decât a fasciştilor. Când cel de-al Doilea Război Mondial a luat sfârşit, Stalin s-a apucat să zdrobească aceleaşi inspiraţii în fiecare parte a Europei care a căzut sub controlul său.
Hruşciov, la rândul său, s-a dovedit a fi şi el un Nicolae I. În 1956, când Ungaria comunistă a decis să exploreze unele posibilităţi uşor liberale, Hruşciov a detectat un pericol mortal pentru statul rus şi a făcut ceea ce făcuse Nicolae I. A invadat Ungaria. Brejnev a venit la putere. S-a dovedit a fi la fel. Un impuls liberalizator a prins contur printre liderii comunişti din Cehoslovacia. Şi Brejnev a invadat.
Acestea au fost precedentele pentru invazia la scara redusă a lui Putin într-o Georgie nou liberală şi revoluţionară în 2008 şi invadarea Crimeei ce aparínea Ucrainei "revoluţionare" în 2014. Fiecare dintre aceste invazii din secolele al XIX-lea, al XX-lea şi al XXI-lea a avut ca scop conservarea statului rus prin împiedicarea unei brize pur filozofice de gânduri liberale şi experimente sociale să treacă graniţa. Şi acelaşi raţionament a dus la cea mai feroce invazie dintre toate - cea care are loc în prezent.
Doar că Putin s-a lovit de o problemă de limbaj sau de retorică, care nu i-a afectat pe niciunul dintre predecesorii săi.
Nicolae I, în anii 1830 şi '40, ştia exact cum să descrie propriile războaie împotriva ideilor şi mişcărilor liberale din Europa Centrală. Aceasta a fost prin invocarea principiilor unui regalism mistic şi ortodox. El ştia pentru ce era pentru şi împotriva a ceea ce era. Era campionul creştinismului adevărat şi al tradiţiei sacre, şi era duşmanul ateismului satanic, al ereziei şi al dezordinii revoluţionare.
Principiile sale au stârnit repulsie printre prietenii revoluţiilor franceză şi americană. Dar ele au stârnit respect şi admiraţie printre prietenii regalităţii şi ordinii, care, cu ajutorul lui însuşi, erau dominante în Europa. Principiile sale erau nobile, solemne, măreţe şi profunde. Erau principii universale de un fel care le făcea demne de măreţia care este Rusia - principii pentru întreaga omenire, cu monarhia rusă şi biserica ortodoxă în frunte. Erau principii vii, ancorate în realităţile epocii, chiar dacă ascunse în spatele fumului şi al tămâiei, şi îi puneau pe ţar şi pe consilierii săi în situaţia de a gândi lucid şi strategic.
Stalin, Hruşciov şi Brejnev au ştiut, de asemenea, cum să-şi descrie războaiele împotriva liberalilor şi a subversivilor. Aceasta a fost prin invocarea principiilor comunismului. Aceste principii, de asemenea, erau maiestuoase şi universale. Erau principii ale progresului uman, cu Rusia încă în frunte - principii pentru întreaga lume. Principiile au stârnit sprijin şi admiraţie în toate ţările în care partidele comuniste erau puternice şi, uneori, şi în rândul necomuniştilor, care acceptau argumentul că invaziile sovietice erau antifasciste. În acest fel, principiile comuniste erau, de asemenea, ancorate în realităţile propriei epoci, iar această ancorare i-a pus pe liderii comunişti în situaţia de a-şi face propriile calcule strategice cu un spor de luciditate şi încredere în sine.
Dar ce fel de doctrină filosofică poate pretinde Putin?
Teoreticienii pro-Putin ar fi trebuit să-i elaboreze una, ceva capabil să genereze un limbaj util pentru a gândi situaţia Rusiei în momentul nostru şi eterna enigmă a statului rus. Dar teoreticienii l-au dezamăgit. Poate că eşecul nu este chiar din vina lor. O doctrină filosofică nu poate fi elaborată după bunul plac, aşa cum scriitorii de discursuri elaborează discursuri. Doctrinele puternice există sau nu există. Aşa că Putin a trebuit să se mulţumească cu orice idee care pluteşte în jur, apucând o idee şi alta şi legându-le cu un nod.
El nu a tras aproape nimic din comunism, cu excepţia urii faţă de nazism care a rămas din al Doilea Război Mondial. A pus mult accent şi pe antinazismul său, iar accentul pe care l-a pus explică o bună parte din sprijinul pe care a reuşit să îl stârnească în rândul compatrioţilor săi ruşi. Dar antinazismul nu este, în alte privinţe, un punct forte al doctrinei sale. Rolul neonaziştilor în Ucraina în ultimii ani a fost unul vizibil, chiar dacă numai sub forma unor graffiti şi a unor demonstraţii de stradă ocazionale. Dar a fost un rol minuscul, ceea ce înseamnă că accentul pus de Putin pe neonaziştii ucraineni, care este util pentru popularitatea sa în Rusia, introduce, de asemenea, o distorsiune majoră în gândirea sa.
Iată una dintre sursele credinţei sale iluzorii că un număr mare de ucraineni, speriaţi de neonazişti, ar fi recunoscători să vadă tancurile ruseşti rulând pe străzi. Dar nimic altceva din comunism nu supravieţuieşte în gândirea sa. Dimpotrivă, el şi-a amintit cu regret că doctrinele oficiale comuniste din trecut încurajau autonomia Ucrainei în loc să încurajeze o supunere a Ucrainei în marea naţiune rusă. Poziţia lui Lenin cu privire la ceea ce se numea odinioară "chestiunea naţională" nu este propria sa poziţie.
Din regalitatea mistică a ţărilor a extras, în schimb, destul de mult. A extras un sentiment de tradiţie străveche, care îl determină să invoce rolul Kievului în fondarea naţiunii ruse în secolul al IX-lea şi războaiele religioase din secolul al XVII-lea dintre Biserica Ortodoxă (băieţii buni) şi Biserica Romano-Catolică (băieţii răi). Regalismul nu este un naţionalism, dar Putin a dat propriei sale lecturi a trecutului regal si religios o interpretare naţionalistă, astfel încât lupta ortodoxiei împotriva catolicismului apare ca o luptă naţională a ruşilor, care, în interpretarea sa, îi include şi pe ucraineni, împotriva polonezilor. El invocă eroica rebeliune cazacă din secolul al XVII-lea a Hetmanului Bohdan Hmelniţki, deşi alege discret să nu menţioneze rolul suplimentar al lui Hmelniţki ca lider al unora dintre cele mai grave pogromuri din istorie.
Dar nu există nimic măreţ sau nobil în lectura naţionalistă a trecutului făcută de Putin. Invocarea sa a istoriei bisericii implică măreţia spiritualităţii ortodoxe, dar nu pare să o reflecte, ca şi cum Ortodoxia ar fi, pentru el, doar un gând secundar sau un ornament.
Naţionalismul său se aseamănă doar în mod superficial cu diversele naţionalisme romantice din Europa secolului al XIX-lea şi din anii care au precedat Primului Război Mondial. Aceste naţionalisme, cele din trecut, tindeau să fie versiuni ale universalităţii în care fiecare naţionalism separat, răzvrătindu-se împotriva universalismului dictatorilor iacobini sau al imperiilor multietnice, pretindea o misiune specială pentru întreaga umanitate.
Dar naţionalismul lui Putin nu pretinde o astfel de misiune specială. Este un naţionalism mic în loc de unul grandios. Este un naţionalism pentru o ţară mică - un naţionalism cu o voce ciudat de mică, precum vocea naţionalismului sârb din anii 1990, care vocifera despre evenimentele din secolul al XIV-lea. Este, cu siguranţă, o voce furioasă, dar nu în maniera profundă şi tunătoare a comuniştilor. Este o voce a resentimentelor, îndreptată împotriva învingătorilor din Războiul Rece. Este vocea unui om a cărui demnitate a fost jignită. Împrejurările agresive ale unui NATO triumfător îl înfurie. El fierbe.
Dar şi resentimentul său este lipsit de măreţie. Îi lipseşte, în orice caz, o putere explicativă. Ţarii ar putea explica de ce Rusia a stârnit duşmănia revoluţionarilor liberali şi republicani: Era pentru că Rusia reprezenta adevărata credinţă, iar liberalii şi republicanii erau duşmanii lui Dumnezeu. Liderii comunişti puteau explica, de asemenea, de ce Uniunea Sovietică îşi stârnise propriii duşmani: pentru că duşmanii comunismului sovietic erau apărătorii clasei capitaliste, iar comunismul era distrugerea capitalismului.
Mahalagismele naţionaliste ale lui Putin sunt destul de lipsite de sens, cu excepţia plângerii privind NATO şi agresiunile sale, care este considerată a nu fi ideologică. Această singură parte ar trebui să atragă întreaga noastră atenţie.
Dar oare chiar ar trebui să o facă? Oamenii care iau în serios plângerea despre NATO tratează întotdeauna pericolul pentru Rusia ca pe ceva atât de evident încât nu are nevoie de explicaţii. Putin însuşi arată cu degetul spre avansarea NATO spre est, bate cu pumnul în masă şi lasă lucrurile aşa, fără să expună baza obiecţiei sale. Ar trebui să deducem că expansiunea NATO reprezintă un pericol pentru Rusia, deoarece într-o zi, din senin, armatele NATO ar putea să treacă graniţa pe teritoriul rusesc, la fel cum, în 1812, armata lui Napoleon a trecut graniţa.
Dacă ar fi să limităm analiza la fapte concrete, am putea aminti că, în cei peste 70 de ani de existenţă, NATO nu a dat niciun indiciu că ar fi altceva decât o alianţă defensivă. Nu există niciun motiv să presupunem că într-o zi, din senin, NATO, care este anti-napoleoniană în principiu, va deveni napoleoniană în practică. Scopul NATO în extinderea spre est a fost, în schimb, de a stabiliza Europa şi de a pune capăt disputelor de frontieră, ceea ce ar trebui să fie şi în interesul Rusiei.
Cu toate acestea, este incontestabil faptul că expansiunea NATO l-a înfuriat, chiar şi aşa, pe Putin şi l-a speriat. Numai că, de ce? Cred că răspunsul este evident. Şi este evident şi de ce nimeni nu vrea să-l spună cu voce tare. Revoluţiile europene care l-au înspăimântat pe Nicolae I au avut loc în cele din urmă, în ciuda tuturor eforturilor sale. S-au ridicat republicile liberale. Iar în 1949, republicile liberale s-au unit ca şi cum ar fi crezut cu tărie că principiile liberale şi republicane fac o nouă civilizaţie. Şi şi-au protejat civilizaţia cu o alianţă militară, care a fost NATO. În acest fel, republicile liberale au produs o alianţă militară care conţinea în ea o idee spirituală, care era frumuseţea proiectului liberal şi republican. Iată revoluţia de la 1848, în sfârşit reuşită şi protejată de un scut formidabil. Iar Putin vede problema.
De ce, în final, Putin a invadat Ucraina? Nu din cauza agresiunii NATO. Şi nici din cauza evenimentelor din Kievul secolului al IX-lea şi a războaielor dintre ortodocşi şi catolici din secolul al XVII-lea. Nu este pentru că Ucraina, sub conducerea preşedintelui Volodimir Zelenski, a devenit nazistă. Putin a invadat din cauza revoluţiei Maidan din 2014. Revoluţia de pe Maidan a fost tocmai revoluţia de la 1848 - o revoltă europeană clasică, animată de aceleaşi idei liberale şi republicane ca la 1848, cu acelaşi idealism studenţesc şi aceleaşi înflorituri romantice şi chiar cu aceleaşi baricade stradale, doar că făcute din cauciucuri în loc de lemn.
Am văzut revolte revoluţionare în mod repetat pe diferite continente - şi am văzut revoluţia de pe Maidan, cu o întârziere de trei luni. Am simţit electricitatea revoluţionară în aer, la fel şi Putin, de la distanţă. Revoluţia de pe Maidan a fost tot la ceea ce Nicolae I şi-a propus să se opună în 1848-1849. A fost dinamică, pasională, capabilă să trezească simpatia unui număr mare de oameni. În cele din urmă, Revoluţia de pe Maidan a fost superioară revoluţiilor din 1848. Nu a dus la izbucniri de utopii nebuneşti, nici la demagogie, nici la programe de exterminare, nici la haos.
A fost o revoluţie moderată în favoarea unei Ucraine moderate - o revoluţie care a oferit un viitor viabil pentru Ucraina şi, în acest fel, a oferit noi posibilităţi şi vecinilor Ucrainei. Şi nu a eşuat, spre deosebire de revoluţiile de la 1848. Aşa că Putin a fost îngrozit. El a reacţionat anexând Crimeea şi stârnind războaiele sale în provinciile separatiste din estul Ucrainei, în speranţa că ar putea provoca câteva lovituri succesului revoluţionar.
A avut şi el câteva victorii, iar ucrainenii i s-au alăturat, poate că i-au provocat şi ei câteva lovituri. Dar a văzut că, chiar şi aşa, spiritul revoluţionar a continuat să se răspândească. A văzut popularitatea în Rusia a lui Boris Nemţov, propriul său adversar. A găsit-o terifiantă. Nemţov a fost asasinat în mod corespunzător în 2015 pe un pod din Moscova. Putin l-a văzut pe Alexei Navalnîi făcând un pas înainte pentru a oferi şi mai multă opoziţie. El a văzut că şi Navalnîi s-a dovedit a fi popular, ca şi cum nu ar fi existat un sfârşit pentru aceşti zeloţi reformatori şi pentru atracţia lor populară. Putin l-a otrăvit pe Navalnîi şi l-a întemniţat.
Chiar şi aşa, o nouă revoluţie Maidan a izbucnit, de data aceasta în Bielorusia. Tot mai mulţi lideri revoluţionari au ieşit în faţă. Unul dintre ei a fost Svetlana Tihanovskaia din Minsk, care a candidat la preşedinţie în 2020 împotriva lui Alexander Lukaşenko, bătăuşul de modă veche. Ea a câştigat!- deşi Lukaşenko a reuşit o manevră şi s-a declarat câştigător. Putin a acumulat o nouă victorie în contrarevoluţia sa nesfârşită, la scara mică. Succesul Svetlanei Tihanovskaia la urne l-a îngrozit, totuşi.
Iar Putin a fost îngrozit de apariţia lui Zelenski, care ar fi putut părea, la prima vedere, o nulitate, un simplu comediant de televiziune, un politician cu un program liniştitor de acomodare. Dar Putin a citit transcrierea convorbirii telefonice a lui Zelenski cu preşedintele de atunci, Donald Trump, care a arătat că Zelenski nu era, de fapt, un fricos. Putin a văzut că Zelenski pleda pentru arme. Transcrierea acelei convorbiri telefonice ar fi putut chiar să-i dea senzaţia că Zelenski era încă o figură eroică în tiparul oamenilor pe care deja îi asasinase, otrăvise, întemniţase sau răsturnase - cineva de neclintit, deci periculos.
A concluzionat că revoluţia Maidanului era destinată să se extindă la Moscova şi Sankt Petersburg, dacă nu anul acesta, atunci anul viitor. Aşa că s-a consultat cu fantomele lui Brejnev, Hruşciov şi Stalin, care l-au trimis la maestrul gânditor, care este Nicolae I. Iar Nicolae I i-a spus lui Putin că, dacă nu reuşeşte să invadeze Ucraina, statul rus se va prăbuşi. Era o chestiune de viaţă şi de moarte.
Putin ar fi putut răspunde la acest sfat venind cu un proiect care să ducă Rusia într-o direcţie democratică şi să păstreze stabilitatea Rusiei în acelaşi timp. El ar fi putut alege să vadă în Ucraina dovada că poporul rus este, de fapt, capabil să creeze o republică liberală - având în vedere că el crede că ucrainenii sunt un subansamblu al poporului rus. El ar fi putut lua Ucraina drept un model, în loc de un inamic - un model pentru modul de a construi statul rezistent de care Rusia a avut întotdeauna nevoie.
Dar îi lipsesc categoriile de analiză care i-ar putea permite să gândească în acest sens. Doctrina sa naţionalistă nu priveşte în viitor, decât pentru a vedea dezastrele care se prefigurează. Doctrina sa se uită în trecut. Aşa că a privit în secolul al XIX-lea şi a cedat „farmecului” acestuia, aşa cum cineva ar putea ceda farmecului sticlei sau al mormântului. S-a scufundat în cele mai sălbatice adâncuri ale reacţiei ţariste. Calamitatea care a avut loc a fost, aşadar, o calamitate intelectuală înainte de toate. Este un eşec monstruos al imaginaţiei ruseşti. Iar eşecul monstruos a adus chiar prăbuşirea în barbarie şi pericolul pentru statul rus mereu fragil, pe care Putin credea că încearcă să îl evite. SURSA: epochtimes-romania
