De citit...
Și de data aceasta, Mircea Cărtărescu, veșnicul candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, a pierdut la mustață. Deși aparatul de propagandă via SIE/ICR/MAE/Ministerul Culturii de peste douăzeci de ani pompează sume colosale în imaginea de scriitor progresist-tezist și veșnic candidat la un premiu pe care se pare că nu-l va câștiga niciodată. Plin de infatuare, frustrări și mândrie, Mircea Cărtărescu, perenul nominalizat, a postat pe Facebook o opinie halucinantă în care se compară cu James Joyce, adică el și marele scriitor irlandez nu au luat Premiul Nobel. Lipsa de modestie a lui Cărtărescu este arhicunoscută, iar lipsa talentului autentic de prozator i-a fost devoalată acum câțiva ani buni de Nicolae Manolescu, care a făcut referire la scrierile sale epice ca un fel de pseudo-jurnale subiective intime și intimiste, care nu dețin tehnica romanului. De fapt, să-l traduc pe Nicolae Manolescu: candidatului tele-nobelist promovat pe banii publici foarte mulți nu știe să scrie romane, adică operele lui de proză nu au început, cuprins și nicio finalitate. Sunt doar vise onirice de adolescent rebel. A te compara cu Joyce este ca și cum l-ai compara pe Dan Deșliu cu Mihai Eminescu. Până la urmă, totuși, Cărtărescu nu ar trebui să fie foarte ofuscat. Premiile Nobel se dau cam mereu pe baze politico-ideologice și de interes geopolitic. A trecut vremea când Camus, Marquez sau Llosa luau pe bune Nobelul. Acest premiu al inventatorului suedez al dinamitei Nobel, muniție infernală care seamănă moartea în lume, este alocat pe principii ideologice și geo-politice, neavând prea mare legătură cu literatura de calitate și valoare, la fel ca Eurovisionul din ultimii ani. Până la urmă, a câștigat un scriitor maghiar, László Krasznahorkai, care are doar calitatea de a fi opozant politic al lui Viktor Orbán, care strică jocurile Bruxelles-ului. Acum câțiva ani, tot un scriitor maghiar a câștigat Nobelul, ca reprezentant ales.
Deși păstrează o casă în Ungaria natală, László Krasznahorkai a petrecut ultimii ani trăind în exil autoimpus la Berlin și Trieste și nu și-a ascuns disprețul față de politicile prim-ministrului Viktor Orbán. În romanul său „Baron Wenckheim’s Homecoming”, publicat și în română, apare un personaj „malefic, bolnav și atotputernic”, dar fără nume, care străbate orașul într-un convoi de mașini negre și pe care unii critici l-au identificat ca fiind o aluzie la premierul autoritar care guvernează Ungaria din 2010. În timpul mandatului său, partidul Fidesz al lui Orbán a aliniat în mod sistematic universitățile, teatrele, agențiile de știri independente și industria cărții la modelul său de „democrație iliberală”. În ceea ce privește războiul din Ucraina vecină, Ungaria a încercat să adopte o poziție neutră, condamnând războiul, dar și blamând Ucraina și aliații săi occidentali, rămânând în același timp una dintre puținele țări europene care nu au acordat ajutor militar. Într-un interviu acordat publicației Yale Review în februarie anul acesta, Krasznahorkai a declarat că învestirea lui Donald Trump l-a umplut de „groază” și a descris eșecul lui Orbán de a-l condamna pe Putin ca fiind rezultatul unei mentalități „psihiatrice”. „Ungaria este o țară vecină cu Ucraina, iar regimul Orbán adoptă o poziție fără precedent – aproape fără egal în istoria Ungariei”, a afirmat el. „Nu mi-aș fi imaginat niciodată că liderii politici maghiari vor vorbi despre așa-zisa neutralitate în această chestiune! Cum poate o țară să fie neutră atunci când rușii invadează o țară vecină?” Opoziția la Orban a fost un atuu suficient ca maghiarul să ia Nobelul – curat-murdar literar.
Deci, antirusismul său și lupta contra lui Orbán reprezintă, de fapt, una dintre calitățile de a câștiga Premiul Nobel. Pe aceste ”principii” se acordă mai nou Nobelul! De asemenea, scriitorul maghiar are și o dublă descendență multiculturală. După mamă este cu numele Haiduc, posibil cu origini românești, din Ardeal, și după tată este un evreu dintr-o familie prigonită în vremea Holocaustului. Numele său este, de fapt, Korin, care a fost schimbat în László Krasznahorkai, adică de bunic de frica lui Horthy. Romanele sale scrise într-o manieră apocaliptică, specifică timpului frisonant ca prizonier al noii lumi ideologice – un climax din matrix. Din opera lui trebuie să reținem doar romanul „Az ellenállás melankóliája” (1989), că trama se desfășoară într-o vale a Munților Carpați, parcă undeva la marginea lumii. Eu, în locul lui Cărtărescu, nu aș fi așa frustrat. Până la urmă, faptul că poezia și-a secat izvorul liric în 1989 odată cu „Levantul” mi se pare mult mai tragic pentru scriitorul român. Ca o consolare, Cărtărescu, care este campionul tezismului brut și al ideologiei fruste în literatura actuală, ar trebui să fie fericit că un scriitor maghiar progresist i-a luat Nobelul din portofel, doar pentru că este opozant virulent al lui Viktor Orbán și expert în ode semantice dedicate Bruxelles-ului. Până la urmă, timpul nu e pierdut pentru Cărtărescu. Poate între timp va accelera scrierea de jurnale denumite romane, despre cele mai înalte culmi ale progresului și, dacă își va mai descoperi și un bunic din neamul lui Krasznahorkai, are toate șansele să câștige Premiul Nobel. Timpul încă nu-i e pierdut. Scrieți, băieți, doar scrieți despre noile „fabrici și uzine” ideologice ale Europei în cel mai pur stil al ascuțitei lupte de gen! Nu va rămâne mai nimic în urma voastră în literatura universală, doar lozinci frumos ambalate?
Ionuț Țene/ napocanews.ro
