În urmă cu 150 de ani, la 8 ianuarie 1873, se năștea Iuliu Maniu, luptător pentru drepturile românilor transilvăneni, făuritor al Marii Uniri din 1918, părinte fondator al Partidului Național Țărănesc și de trei ori prim-ministru.

Iuliu Maniu (8 ianuarie 1873, Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj – 5 februarie 1953, Sighet), supranumit „Sfinxul de la Bădăcin“, a dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc, împotriva dominaţiei lui Ionel Brătianu în viaţa politică şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste.

Replica memorabilă: „Oamenii politici sunt adversari, iar nu canibali”

Iuliu Maniu a rămas în conştiinţa publică drept liderul permanent al opoziţiei, teren pe care nu a putut fi egalat.

Deşi, la început, din ambiţie politică, s-a numărat printre susţinătorii principelui Carol şi a revenirii acestuia pe tron, când noul rege a manifestat tendinţe autoritare împotriva principiilor democratice, nu a ezitat să se angajeze într-o nouă luptă de opoziţie.

Pentru a ilustra crezul politic a lui Iuliu Maniu este semnificativ un episod din 1946, din timpul procesului întocmit de autorităţile comuniste împotriva lui Ion Antonescu. Adversari de idei, Maniu nu a ezitat să îi ia apărarea mareşalului în faţa completului de judecată, motiv pentru care se insinua că i-ar fi sprijinit politica dictatorială. La acestea, Iuliu Maniu a dat o replică memorabilă: „Oamenii politici sunt adversari, iar nu canibali”.

După ce comuniştii au venit la putere a început prigoana împotriva liderilor marcanţi ai partidelor de opoziţie.

Cu Iuliu Maniu în frunte, un întreg lot de oameni de frunte ai României, printre care Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, Radu Niculescu-Buzeşti, Ion Mocsony Stârcea, cel care a trădat, au fost trimişi în judecată de către Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă la 22 octombrie 1947. Sentinţa era deja dată: „Avem onoarea a vă trimite sub stare de arest pe următorii implicaţi în complotul contra Statului Român, organizat de conducerea Partidului Naţional Ţărănesc“.

Scânteia care a declanşat sistemul opresiv a fost arestarea unor fruntaşi ţărănişti pe aeroportul Tămădău, la 14 iulie 1947, eveniment rămas în istorie sub numele de „Înscenarea de la Tămădău“. Iată cum au fost descrise evenimentele din prisma Siguranţei: „Organele de Siguranţă fiind informate că în dimineaţa de 14 iulie 1947 se pregăteşte o plecare clandestină a unor avioane militare de pe aeroportul Ajutător Tămădău, jud. Ialomiţa, am procedat la supravegherea zisului aerodrom. Informaţiile s-au dovedit exacte şi au fost arestaţi în momentul în care se pregăteau să decoleze, printre alţii: Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr, toţi patru făcând parte din organele de conducere ale Partidului Naţional Ţărănesc“. Cercetările întreprinse au stabilit că iniţiativa şi organizarea plecării celor patru fruntaşi a aparţinut lui Iuliu Maniu.

Conform itinerariului stabilit, avioanele trebuia să aterizeze la San Stefano, Turcia.

De altfel, Maniu reuşise să-i trimită peste graniţă, în mod clandestin, pe Grigore Niculescu-Buzeşti şi Ioana Bujoiu, conform înţelegerii cu americanii, care sprijineau mişcarea de rezistenţă din România şi din sud-estul Europei. Numai pilotul principal ştia de existenţa lor la bord. Cei doi fugari au fost ascunşi cu două nopţi înainte de plecare în casa pilotului principal care locuia în strada Dumbrava Roşie şi au fost urcaţi în avion travestiţi în militari americani. Ajunşi pe aeroportul zonei americane de lângă Viena, cei doi au trebuit să rămână în coada avionului până în noaptea următoare, unde au fost internaţi singuri, sub pază, într-o vilă până la plecarea în zona americană din Germania, care a avut loc după o lună.

În documentele Siguranţei se arătă că fuga, care a fost organizată de Iuliu Maniu era doar o „verigă“ dintr-un „lanţ întreg de acţiuni criminale şi trădătoare pe care PNŢ şi Iuliu Maniu l-au făurit în scopul de a răsturna prin violenţă regimul democratic, declanşând războiul civil şi de a aduce prin trădare ajutând la împingerea la războiu, ocupaţiunea străină“.

Procesul: condamnarea era stabilită la Moscova

A urmat un simulacru de proces politic care a început la 29 octombrie 1947 şi s-a încheiat la 11 noiembrie 1947. Procesul s-a judecat în sediul „Şcoalei Superioare de Războiu“, amânat cu cinci zile pentru a fi securizat. La intrarea în cămin au fost postaţi câte un ofiţer de serviciu „care să controleze şi să interzică accesul oricărei persoane streine, pentru a nu tulbura modul în care urmau să fie executaţi membrii PNŢ“.

Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă. În timpul procesului, nu a avut acces la probe şi nu a fost lăsat să vorbească. La un moment dat, el recunoaşte: „Ideea de a pleca dl. Mihalache şi câţiva prieteni în străinătate era mai veche şi într-un moment dat mă hotărâsem să plec eu, dacă dl. Mihalache nu admitea să plece el. A venit la mine dl. Vlad Haţieganu şi mi-a spus «Dle, aud că dumneata vrei să trimiţi câţiva prieteni în străinătate şi aş avea o bună ocazie să vă ofer. Am doi aviatori cari au un avion la dispoziţie cu trei-patru locuri, fiindcă ei au să plece în misiune oficială militară spre Istanbul». El mi-a spus că aceşti aviatori sunt ofiţeri. A fost o informaţie greşită, pentru că pe urmă am aflat că aparţin gradelor inferioare. Într-adevăr, domnule preşedinte, răspunderea morală şi politică pentru această plecare a dlui Mihalache şi a prietenilor noştri este a mea. Cu ce scop plecau? Eu am vrut să vă arăt dumneavoastră întregul mers de idei al acţiunei noastre politice. Acum nu ne interesează aceasta. Scopul desemnat de mine era ca, mergând în străinătate, să informeze străinătatea despre situaţia din România, un lucru pe care, în calitatea mea de preşedinte de partid, l-am făcut întotdeauna, în toate epocile“.

Tot Iuliu Maniu spunea, în faţa instanţei, că nu intenţiona să formeze un guvern în străinătate pentru că a văzut ce soartă au avut guvernele de rezistenţă. A recunoscut în faţa completului de judecată că dorea ca guvernul Groza să fie înlăturat, dar că era un scop pur politic. „Eu am dus şi duc o luptă categorică şi hotărâtă în contra acestui Guvern. Este dreptul meu“, spunea Maniu.

Sentinţa de condamnare a fost pronunţată la 11 noiembrie 1947. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi la temniţă grea pe viaţă. Iniţial, Iuliu Maniu a fost trimis la închisoarea din Galaţi, după care a fost transportat la penitenciarul din Sighet. Din cauza condiţiilor grele din detenţie, la 8 ianuarie 1953, marele om politic a murit.

Nicolae Carandino, arestat ca urmare a înscenării de la Tămădău, care l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viaţă, a fost martor la agonia şi moartea sa. „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă“, a relatat el sfârşitul marelui om politic în memoriile sale.

În căutarea osemintelor lui Iuliu Maniu

Cercetătorul Marius Oprea spune că mormântul lui Iuliu Maniu a fost căutat în şase campanii succesive începând din 2006 până în 2010. „Existau mai multe informaţii, unele din ele contradictorii, care spuneau că nu a fost îngropat alături de ceilalţi deţinuţi în cimitirul săracilor de la Sighet, ci pe malul Tisei. L-am căutat în locaţii indicate de urmaşii unor deţinuţi, însă nu am dat de el“, spune Marius Oprea.

Istoricul precizează faptul că singura persoană care ar fi putut să spună unde a fost aruncat cadavrul marelui om politic a fost Vasile Ciolpan, fostul comandant al Penitenciarului Sighet, care însă a dus secretul cu el în mormânt. Din păcate, niciun procuror nu l-a interogat pe Ciolpan în timpul vieţii cerându-i date în legătură cu locurile de înhumare ale deţinuţilor morţi la Sighet.

„Opinia mea este că Maniu nu a fost îngropat în cimitir, ci pe malul Tisei, cât mai aproape de mal, ceea ce a făcut ca mormântul său să dispară în timp prin modificarea cursului râului. Personal nu cred că osemintele mai pot fi găsite vreodată“.

Marius Oprea a discutat în tipul campaniei de căutare a osemintelor cu un fost lucrător la Penitenciarul de drept comun, care era lângă Gară. Omul avea o căruţă şi la vremea aceea era pus să care morţii. „Mi-a indicat pădurile, acolo fiind duşi mai mulţi deţinuţi politic. Într-adevăr, am găsit acolo oseminte îngropate în simple lăzi, dar niciunul nu avea semnalmentele lui Iuliu Maniu. Dacă l-am fi găsit, l-am fi identificat uşor, întrucât avea o tijă la picior, când a fost rănit în primul Război Mondial şi a suferit o intervenţie chirurgicală“.

Cum a încercat Securitatea să păcălească familia lui Maniu

La începutul anilor ’70, Securitatea a încercat să-i păcălească pe urmaşii lui Iuliu Maniu şi i-a informat despre faptul că s-au găsit osemintele lui din Cimitirul săracilor şi urmează să fie reînhumate în satul natal, povesteşte Matei Boilă, unul dintre strănepoţii Sfinxului de la Bădăcin.

Măsura a venit după un demers la nivel înalt al Clarei Boilă, nepoata lui Maniu, care i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare în care îi cerea să i se indice locul în care a fost îngropat Iuliu Maniu „pentru a putea îngriji mormântul“, cerând permisiunea să-l îngroape la Bădăcin, alături de părinţii săi.

Numai că nimeni din familie nu a fost lăsat să participe la exhumare, iar când delegatul le-a spus cum a fost identificat, urmaşii şi-au dat seama că totul este o minciună. Întrebat cum a fost identificat, cel care s-a prezenta că este colonel în serviciul de protocol al Ministerului de Interne a răspuns că după o fotografie, apoi minciunile au curs culminând cu întocmirea unui certificat medico-legal fals. Familiei i s-a spus că Iuliu Maniu a fost îngropat în sicriu, ori deţinuţii politic erau aruncaţi direct în groapă, fără sicriu, că în momentul în care au săpat avea mâinile încrucişate pe piept, ceea ce, ţinând seama că era vorba de oseminte cu totul descarnate, după trecerea a douăzeci de ani de la înmormântare, era de-a dreptul imposibil. Totodată, se enumerau ce dinţi şi măsele s-au găsit, ori, la data morţii, el nu mai avea nici un dinte. O altă mare greşeală a celor ce au întocmit certificatul medico-legal a fost faptul că au trecut faptul că decedatul prezenta o fractură la cubitus, în condiţiile în care Iuliu Maniu avea o fractură la tibie, din timpul Primului Război Mondial. Pus în faţa acestor fapte, delegatul care a venit cu vestea la familia Boilă şi-a cerut scuze şi a promis că va reveni cu oasele lui Iuliu Maniu. Ceea nu s-a mai întâmplat niciodată.

Foştii ţărănişti n-au crezut nicio clipă că s-au găsit osemintele lui Maniu

Evident, vestea că s-au găsit osemintele lui Iuliu Maniu a făcut vâlvă printre foştii membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, care acum, în anii ’70, erau în libertate, după ce, la rândul lor, au făcut ani grei de închisoare. Corneliu Coposu, care coresponda cu Ilie Lazăr, considerat a fi „copilul de suflet al lui Iuliu Maniu “, au atins şi acest subiect. Ion Andrei Gherasim, nepotul lui Ilie Lazăr, şi fostul şef de cabinet al lui Corneliu Coposu, ne-a pus la dispoziţie un fragment din scrisoarea datată 7 iulie 1971, Cluj, trimisă de bunicul său lui Coposu. Iată fragmentul din scrisoare în care se vorbeşte despre deshumarea osemintelor lui Iuliu Maniu: „Dragă Puiule, în altă ordine de idei, cred că te-au informat rudele de sânge a martirului nostru ŞEF despre aşa-zisa exhumare, la care eu, ca singurul ardelean în proces cu el, şi ca şef al Maramureşului unde a murit, aş fi dorit să asist, dar familia mi-a comunicat că «Nici ei nu pot lua parte şi că rămăşiţele se vor preda acolo unde doreşte familia». Eu, înainte cu vreo două luni, am fost chemat la Securitate şi între altele întrebat dacă nu ştiu unde este înmormântat Iuliu Maniu. Le-am spus că acest răspuns îl poate da fostul director al închisorii din Sighet, care este directorul administrativ al fostului liceu Dragoş Vodă şi care este ţăranul din Vişeul de Jos, Ciolpan Vasile. Ei au fost curioşi ce ştiu eu. Pentru tine personal comunic că nu cred în certitudinea că ce li s-a predat familiei într-o cutie sunt oasele bătrânului şi cred că greşit s-a făcut o astfel de exhumare“. Numai că Vasile Ciolpan a murit în 2004 şi a dus secretul cu sine în mormânt.