Din sărăcie lucie, în legendă. Viața lui Mircea Lucescu: de la un colț de pâine împărțit la cinci, la recunoaștere internațională

După mai bine de o săptămână chinuitoare pentru fotbalul românesc, Mircea Lucescu a plecat să antreneze îngerii. Legendarul tehnician rămâne un model pentru toți, viața sa fiind un exemplu atât pentru generațiile de fotbaliști, cât și pentru ceilalți conaționali.

Copilăria grea, dominată de neajunsuri, l-a determinat pe Mircea Lucescu să-și dorească mereu mai mult și mai mult. A rezultat o carieră fabuloasă, atât ca fotbalist, cât și ca antrenor. În perioada în care a activat la Șahtior Donețk, antrenorul a făcut dezvăluiri senzaționale pentru revista clubului ucrainean. „M-am născut după război, erau nişte vremuri foarte grele. Nu aveam ce mânca şi părinţii se chinuiau cu noi. Eram cinci fraţi şi nu aveam unde să stăm”, a povestit acesta.

Familia sa trăia undeva pe Şoseaua Berceni, unde astăzi este cartierul Apărătorii Patriei. În anii '50 zona era populată de case, care de care mai sărăcăcioase. Lucescu merge mai departe cu mărturisirile: „Am locuit mult timp într-o baracă, apoi ne-am mutat la un spital, unde părinţii mei munceau. Tata era brancardier şi mama făcea curat acolo. Eram foarte, foarte săraci. Atunci am învăţat o lecţie preţioasă de viaţă! Am învăţat ce înseamnă să împarţi. Împărţeam un colţ de pâine la cinci…”.

Tatăl, analfabet, i-a dat o educație extraordinară

Mircea Lucescu s-a născut într-o familie cu 5 copii, pe 29 iulie 1945. După sora Stela, frații Moțu și Nelu și înaintea lui Gelu, cel mai mic dintre ei. „Tata era foarte sever, dar nu ne-a bătut niciodată. Și, chiar dacă era analfabet, ne-a dat o educație extraordinară. Mai târziu el a făcut câteva clase, cât să scrie și să citească, să se descurce în lume. De la el am învățat că orice realizare cere muncă și că orice satisfacție se obține greu.

Copilăria a fost frumoasă, fiindcă eram 4 băieți de vârste relativ apropiate, jucam împreună tot felul de jocuri. Alergam după tramvaie, săream coarda, ne cățăram prin pomi și, fiind patru frați, puteam juca fotbal doi la doi. Fotbal jucam peste tot, în curte, pe prispa casei, inclusiv în casă, în spațiul dintre paturi. Jucam de cele mai multe ori desculți, aveam una sau două perechi de teniși pentru toți și, de multe ori, făceam lecțiile celorlalți ca să-mi câștig dreptul de a purta eu tenișii și atunci când nu-mi venea rândul”, a povestit emoționat Mircea Lucescu.

Mâncau carne o dată la două săptămâni

Marele antrenor a copilărit în anii grei de după Al doilea Război Mondial. Iar copilăria a fost la fel de grea: „Până prin clasa a șasea sau a șaptea mergeam la școală desculț atunci când era cald, îmi amintesc cum toamna, în primele zile ale unui nou an școlar, se dădea pe parchet cu motorină, iar eu mergând desculț și prin școală și prin praful străzii, veneam acasă ca vai de mine. În fiecare an tata avea grijă să umple pivnița cu cartofi și varză murată. Plus lemne pentru iarnă. Cum mama era de multe ori plecată să mai muncească la vecini, el ne făcea o oală de 10 kilograme de ciorbă de cartofi sau de zarzavat, care ne ajungea câteva zile. Carne cred că vedeam o dată la două săptămâni. Pesemne că acea copilărie dificilă m-a călit pentru viață și m-a învățat să nu cedez în fața momentelor dificile”.

Debut la Dinamo la 18 ani

Fotbalul a fost marea șansă a lui Mircea Lucescu. Dinamovist convins, el a scris istorie în tricoul alb-roșu. A fost legitimat la Dinamo în 1963, la 18 ani, și a debutat în Divizia A pe 21 mai 1964, într-un Dinamo – Rapid 5-2. Au urmat cei mai frumoși ani ca fotbalist, până în 1977 în Divizia A, cu o întrerupere de doi ani, 1965 – 1967, în Divizia B, la Știința București.

Mircea Lucescu a fost legitimat la Corvinul. Peste doi ani, în 1979, a fost numit antrenor și jucător. La 34 de ani neîmpliniți, Lucescu începea să pună la punct ceea ce lumea fotbalului avea să numească „Fenomenul Hunedoara”. A luat o trupă de copii, cu Gabor, Rednic, Andone, la care s-au adăugat „veterani” ca Radu Nunweiller și Dumitrache și a dus-o până în Cupa UEFA, într-un campionat dominat de Craiova Maxima, Dinamo, Steaua ori FC Argeș.

„Oricum mă duc, hai să mor în ale mele, să fiu măreț!”. Dialog cutremurător cu Mircea Lucescu, înainte ca tehnicianul să intre în comă

A creat fenomentul Corvinul

Spre finalul carierei de jucător - care a culminat cu participarea, în calitate de căpitan, la Cupa Mondială din Mexic 1970 - Il Luce a ales să plece la Corvinul Hunedoara, club care în mandatul său a devenit izvor de talente pentru fotbalul românesc, dar a și performat intern și internațional. Mutarea s-a produs în 1977, când Bucureștiul a fost lovit de acel cutremur cumplit, care a afectat grev și apartamentul de pe strada Știrbei Vodă, în care locuia familia Lucescu - el, alături de soția sa Neli și de fiul Răzvan. Așa că cei trei au luat drumul Hunedoarei. Nea Mircea a ajuns la Hunedoara în 1977 și a rămas acolo până în 1982, fiind plătit cu un salariu de 4.500 de lei lunar, acolo inventând postul de antrenor-jucător. Din mâna sa au apărut în fotbalul mare mai mulți jucători importanți pentru România: Ioan Andone, Mircea Rednic, Mișa Klein, Dorin Mateuț sau Romulus Gabor.

Naționala României, primul mandat: calificare la Euro 1984

În 1981, la 36 de ani, Mircea Lucescu a fost numit antrenorul naționalei României, o echipă în derivă după ratarea calificării la Campionatul Mondial din Spania 1982. Peste alți doi ani, Lucescu învingea la Bucureșticampiona mondială Italia, în neuitata noapte cu 80.000 de torțe de pe fostul „23 August”. Victoria contra Italiei și calificarea la Campionatul European din 1984 l-au propulsat în atenția fotbalului european și în acelui italian, mai ales. A fost demis de la națională în 1986, după un 4-0 contra Austriei, cea mai mare nedreptate a carierei sale.

Mircea Lucescu a luat-o de la capăt. A preluat pe Dinamo, care orbecăia la mijlocul clasamentului și l-a dus până în semifinalele Cupei Cupelor. Tot cu trupă de puști crescuți cu grija de la Hunedoara: Stelea, Lupescu, Sabău, Lupu, Răducioiu...

7 ani în Italia, în cel mai bun fotbal al acelor vremuri

După Revoluție, pentru antrenorul român s-au deschis porțile străinătății. A ajuns în cel mai puternic campionat din lume la acea vreme, unde avea să antreneze timp de 7 ani, la Pisa, Brescia și Reggiana. În 1997 s-a întors în România, la Rapid, ademenit de investițiile și ambițiile lui George Copos. A luat, după zeci de ani de așteptare giuleșteană, campionatul și Cupa României, după care a urmat un intermezzo la Inter Milano. Au urmat 4 ani în Turcia, câte doi la Galatasaray și Beșiktaș, după care a venit marea provocare: Șahtior Donețk. A făcut din formația ucrainenaă nu doar o forță internă (8 campionate și 6 Cupe), ci și a Europei, „minerii” din Donețk, cucerind în 2009 Cupa UEFA. Zenit Sankt Petersburg, naționala Turciei, Dinamo Kiev și, ultima pe listă, naționala României, completează o carieră pur și simplu excepțională a unui copil sărac plecat să cucerească lumea.

Mircea Lucescu, în rugăciunile tuturor. Mihai Stoichiță l-a vizitat: „E în stare indusă, conectat la aparate. Să-i dea Dumnezeu zile!”

Mircea Lucescu figurează în topul celor mai buni 50 antrenori din istoria fotbalului, alcătuit de France Football. Românul e pe locul 41, la două ”lungimi” în fața altui mare și regretat tehnician de-al nostru, Ştefan Kovacs.

Mircea Lucescu a fost unul dintre puținii antrenori din sportul românesc care a primit și alte medalii în afara celor obținute pe teren. În mai 2009, Lucescu a fost decorat de Traian Băsescu cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, „în semn de înaltă apreciere a întregii activități fotbalistice și a performanțelor obținute ca antrenor, încununate prin câștigarea Cupei UEFA 2009, în finala de la Istanbul”. La scurt timp după acest moment, pentru Mircea Lucescu a urmat o nouă întâlnire la nivel înalt. Președintele Ucrainei, Viktor Iușcenko, îl decora cu Ordinul de Merit clasa a II-a pentru câștigarea Cupei UEFA.

CV-ul lui Mircea Lucescu

Cariera de jucător: Dinamo (1963 – 1965), Știința Bucureși (1965 – 1967), Dinamo (1967 – 1977), Corvinul (1977 – 1982)

Cariera de antrenor: Corvinul (1979 – 1982), națioala României (1981 – 1986), Dinamo (1985 – 1990), Pisa (1990 – 1991), Brescia (1991 – 1996), Reggiana (1996 ), Rapid (1997 – 2000), Inter Milano (1999), Galatasaray (2000 – 2002), Beșiktaș (2002 – 2004), Șahtior Donețk (2004 – 2016), Zenit (2016 – 2017), naționala Turciei (2017 – 2019), Dinamo Kiev (2020 – 2023), naționala României (2024-2026)

36 de trofee în întreaga carieră a câștigat Mircea Lucescu

Au contribuit: Daniel Nanu, Daniel Contescu