În sfertul de secol de când Vladimir Putin se află la putere, „kremlinologii” au ajuns să-i cunoască stilul politic și birocratic până la cele mai mici detalii. Nu a mai rămas nicio intrigă în niciuna dintre deciziile sale politice, cu atât mai puțin în retorica sau politica sa de personal, scrie Alexandru Morozov în The Moscow Times.

Așadar, când Dmitri Kozak a demisionat din funcția de șef adjunct al administrației Putin, mulți s-au grăbit să speculeze asupra motivelor și implicațiilor acestei acțiuni. Această veste cu greu ar fi fost discutată pe larg dacă nu ar fi existat zvonul că Kozak dezaproba invazia Ucrainei din 2022.

Pentru a înțelege situația actuală a lui Kozak, trebuie să analizăm anturajul lui Putin.

Kozak a fost unul dintre cei mai capabili manageri din primii 15 ani de guvernare a lui Putin. Considerându-se mai degrabă un intermediar decât un politician public, a trecut prin cele mai puternice funcții administrative: șeful aparatului guvernamental (personalul cabinetului), funcții de conducere în administrația prezidențială și misiuni speciale care necesitau supravegherea directă a lui Putin.

De acolo, Putin l-a trimis să pună capăt celui de-al Doilea Război Cecen ca emisar în Districtul Federal de Sud, să conducă pregătirile pentru Jocurile Olimpice de la Soci, să ajute la gestionarea anexării Crimeei din 2014 și să reprezinte Moscova în discuțiile din Formatul Normandia privind războiul din Donbas.

Într-un sistem în care puțini supraviețuiesc mult timp în vârful birocrației, Kozak a rezistat două decenii și a câștigat o reputație de „ Cancelar de Fier ” al administrației.

Cei care nu și-au îndeplinit sarcinile s-au pensionat în liniște și cu onoare, precum Vladimir Iakunin, sau au primit funcții în mari corporații de stat, precum Vitali Mutko. Celor incompetenți sau instabili, dar care tânjeau după publicitate, precum Dmitri Mironov sau Dmitri Medvedev, li s-a dat mână liberă să devină bufoni de curte, deși ambii avuseseră cândva mari perspective (unul ca președinte al Consiliului Federației, celălalt ca președinte și prim-ministru).

Cercul inițial de apropiați ai lui Putin includea personalități care au acumulat vaste resurse și rețele de patronaj: German Gref, Igor Sechin, Alexei Miller și Yury Kovalchuk. Alții au intrat în roluri ceremoniale: Serghei Ivanov, fost ministru al Apărării și ulterior șef de cabinet, acum face parte în principal din Consiliul de Securitate; Boris Gryzlov și Dmitri Mezentsev erau repartizați în posturi diplomatice în Belarus.

Kozak era diferit. Spre deosebire de marii „patroni”, nu și-a construit niciodată o clientelă numeroasă de protejați sau rude. A funcționat ca un consilier personal – un executor și un intermediar care putea să se ocupe de diverse ministere sau să se coordoneze între ele atunci când Putin avea nevoie să facă ceva rapid și discret. În acest sens, semăna cu Alexei Kudrin (ministrul de finanțe de mult timp devenit consilier prezidențial) sau cu Nikolai Patrușev (fostul șef al FSB), cel puțin ca statut în cadrul primei echipe.

Kozak a ieșit efectiv din lumina reflectoarelor în 2020, când Kremlinul i-a creat o poziție specială de șef adjunct de cabinet, care nu avea un portofoliu clar. De atunci, a avut un rang înalt, dar puțină influență. Dacă acum pleacă oficial, următorul pas cel mai probabil îl reflectă pe cel al lui Kudrin: o mutare în sectorul privat sau în roluri cvasi-statale, departe de politica cotidiană.

Acest lucru nu ar trebui interpretat doar ca un triumf al rivalilor. Zvonuri conform cărora Serghei Kiriyenko l-a forțat să plece sau că Dmitri Kozak s-a opus deschis invaziei din 2022 au fost răspândite atât de publicațiile independente, cât și de mass-media pro-Kremlin.

Astfel de narațiuni sunt ușor de crezut, dar sunt și o simplificare excesivă. Kozak, la fel ca Kudrin și Anatoli Ciubais, l-a însoțit pe Putin prin multe cicluri de putere. Când modificările constituționale din 2020 i-au permis lui Putin să-și prelungească domnia mult în viitor, mulți dintre acești veterani au ales să se retragă în liniște, în loc să organizeze o confruntare.

Kozak, la fel ca Chubais și Kudrin, l-a însoțit pe Putin prin multe crize. Abia atunci când amendamentele constituționale din 2020 au consacrat capacitatea lui Putin de a se menține la putere, acești patricieni experimentați s-au retras, fără a intra în conflict cu împăratul. Putin îi ia în râs pe unii dintre acești oameni, precum Chubais. Pe alții, precum Kudrin, nu.

Între timp, Putin a cultivat o cohortă mai tânără de manageri tehnocrați, mulți dintre aceștia fiind promovați în timpul mandatului său de prim-ministru din 2008-2012: printre aceștia se numără Denis Manturov, Kirill Dmitriev și Maxim Oreshkin. Aceștia au acumulat experiență și au devenit loiali și se simt confortabil operând în modul de mobilizare în timp de război.

Încă nu este clar dacă îmbătrânitul Nero din Kremlin va decide să-și ardă Roma sau, așa cum îndeamnă patricianul Medvedev, să extindă războiul și să lovească dușmanii Rusiei.

Un lucru e sigur: Kozak pleacă fără reproșuri – fără clientelă personală, fără dosare penale precum cel al lui Serghei Șoigu, fără urme de delapidare din fonduri de stat. În sfertul de secol petrecut de Kozak la Kremlin alături de Putin, nu și-a construit niciodată propriile cercuri de putere. Cercuri care, în cele din urmă, l-ar fi putut doborî.

„Cancelarul de Fier” va trăi probabil următorul deceniu în liniște. Nu ar trebui să ne așteptăm ca Kozak să ofere un interviu revelator precum Alla Pugacheva. Îl așteaptă ani fericiți de grădinărit și „turism intern” în spațiile nesfârșite ale Rusiei.