Ecaterina Varga, femeia care a intrat în legendele locuitorilor satelor din Munții Apuseni, era maghiară și a fost contemporană cu Avram Iancu. Povestea ei plină de controverse a avut un final tulburător.

Transapuseana (video), noua șosea montană care traversează Apusenii, legând zona Abrudului și Roșiei Montane de cea a Aiudului și Văii Mureșului, oferă ocazia unei călătorii printr-unul dintre ținuturile arhaice ale moților, înzestrat cu numeroase monumente ale naturii.

Munții Apuseni, locuri legendare

Detunatele și Cheile Râmețului sunt cele mai faimoase atracții turistice ale traseului, însă farmecul său este completat și de satele tradiționale ale Apusenilor.

Așezările pitorești au gospodării răsfirate pe culmi, cu case vechi acoperite cu paie, care împodobesc dealurile încadrate de stâncării ori de orizontul larg al văilor Mureșului și Abrudului. Șoseaua dintre Aiud și Bucium, intrată recent în circuitul turistic odată cu modernizarea sa, dezvăluie nu doar peisaje și așezări pitorești, ci și locuri încărcate de legende.

Unul dintre acestea este Bucium, o comună aflată în vecinătatea orașului Abrud, cu aproximativ 1.200 de locuitori și 30 de sate moțești – băștinași ai Apusenilor. Acestea sunt: Anghelești, Bisericani, Bucium, Bucium-Sat, Cerbu, Ciuculești, Coleșeni, Dogărești, Ferești, Florești, Gura Izbitei, Helești, Izbicioara, Izbita, Jurcuiești, Lupulești, Măgura, Muntari, Petreni, Poiana, Poieni, Stâlnișoara, Valea Abruzel, Valea Albă, Valea Cerbului, Valea Negrilesii, Valea Poienii, Valea Șesii, Văleni și Vâlcea.

Faimoasă pentru minele sale de aur, exploatate încă din Antichitate, comuna Bucium a fost și un reper al răscoalei iobagilor conduși de Horea, Cloșca și Crișan. În tradiția locului se spune că, în toamna târzie a anului 1784, aici, la Fericet (Bucium-Sat), ar fi fost trădat și capturat Horea, căpetenia răsculaților, care avea să sfârșească martiric la Alba Iulia.

Femeia care i-a cucerit pe moți

În satele comunei Bucium a slujit preotul greco-catolic Ion Agârbiceanu (1882–1963), cunoscut prin nuvelele sale care descriu realist viața moților în ținuturile aspre ale Apusenilor. Tot aici a fost învățător Ion Pop-Reteganul (1853–1905), publicist și folclorist care a redat cu sensibilitate viața și tradițiile moților.

Alături de Horea și Avram Iancu, personajul cel mai faimos în legendele din Bucium este Ecaterina Varga (1802–1852), supranumită și „doamna moților”, nobila stabilită aici din ținuturile Brașovului, devenită înainte de Revoluția din 1848 reprezentantă a comunităților din Apuseni la Curtea imperială de la Viena.

Ecaterina s-a stabilit în Bucium în jurul anului 1840, iar până la izbucnirea războiului civil din 1848 a fost omul care aduna petițiile și memoriile localnicilor pentru a le prezenta guvernului Transilvaniei și împăratului.

„Era o doamnă frumoasă, în puterea vârstei, cu privirea dreaptă și cinstită. În ziua următoare sosirii ei la Bucium, „doamna” străină, după slujba sfântă, a cuvântat în biserică. A spus poporului adunat acolo că ea cunoaște de mult soarta jalnică a moților, că a trăit în copilăria ei pe aceste locuri, iar apoi, măritându-se cu un avocat la Viena, unde petrecuse mai bine de douăzeci de ani, știe că acolo, la împărăție, moții sunt iubiți și că, într-adevăr, de sus s-au făcut legi mai bune pentru ei. Acolo dar, la Viena, la împărat, trebuia căutată și cerută dreptatea! Ea a venit acum în mijlocul poporului să-l îndrume: cum și în ce chip să ajungă la împărat”, relata publicistul Ion Rusu Abrudeanu.

Doamna moților, păzită de localnici

Ecaterina Varga a locuit într-o căsuță din Bucium-Izbita și a câștigat rapid aprecierea localnicilor. A învățat poporul să aibă răbdare, să nu disperzeze, căci dreptatea va răsări ca lumina soarelui, nota istoricul Ion Rusu Abrudeanu.

„A pornit apoi prin satele din munți să cerceteze și să adune documente despre situația fiecăruia: ce pământuri, pășuni, mine și păduri au fost luate de la săteni de slujbașii statului – nemți și unguri hrăpăreți. Unde a întâlnit un om prea năcăjit, l-a ajutat: a intrat în coliba lui, i-a mângâiat copiii, pe cei bolnavi i-a vindecat, pe cei goi i-a îmbrăcat, iar pe mamele lor le-a învățat cum să le poarte de grijă, cum să-i vindece de boale prin curățenie și hrană potrivită. Căci medicamentul ei era în apa de izvor și în aerul munților”, o descria în mod plastic publicistul care a trăit în Abrud.

Ecaterina a reușit să obțină audiențe la împăratul habsburg Ferdinand I al Austriei, în care i-a expus acestuia necazurile moților și drepturile solicitate de localnici asupra pământurilor, pășunilor, pădurilor și minelor. S-a întors în Apuseni cu promisiuni, care însă nu au mai fost respectate de Curtea de la Viena. Totuși, demersurile sale au transformat-o într-o autoritate prețuită de localnici.

„Femeia aceasta extraordinară a exercitat o putere fermecătoare asupra populației din Bucium. Poporul de aici, deși avea preoți, învățători și alți oameni înțelepți, ieșiți din sânul lui, totuși nu asculta de povețele niciunuia dintre conducători, ci numai de Varga Caterina. Această personalitate era privită ca singura binefăcătoare și ocrotitoare a intereselor locuitorilor, trimisă aici, în mijlocul lor, de providența divină”, nota Ion Rusu Abrudeanu.

Casa în care locuia era păzită de localnici, iar oamenii îi ofereau protecție în fața dușmanilor pe care și-i făcuse reprezentând interesele moților.

„Era o femeie de 40 de ani, de statură mijlocie; fața îi era roșiatică-brună. Își schimba îmbrăcămintea adeseori, purtându-se când domnește, când în haine țărănești, călătorind fie pe jos, fie călare. În jurul locuinței avea mereu spioni care, de îndată ce zăreau vreun om suspect, îi dădeau de știre și o ascundeau în văgăunile codrilor, unde era păzită de oameni înarmați. Atât de mult o iubeau, încât erau în stare să-și jertfească viața pentru apărarea ei”, o descria scriitorul ungar Iakab Elek (1820–1897).

Răpită din Apuseni

În 1844, autoritățile transilvane au decis arestarea „doamnei moților”, însă demersurile lor au fost oprite de opoziția localnicilor. Între timp, Ecaterina a continuat să călătorească la Viena pentru a-i reprezenta pe moți. În cele din urmă, printr-un șiretlic, nobila a putut fi arestată.

În 6 ianuarie 1847, preotul Andrei Șaguna, vicarul ortodox al Sibiului, și George Pogány, subprefectul județului Alba Inferioară, au ajuns la Bucium-Izbita, unde comunitatea sărbătorea Boboteaza, în biserica satului. După oficierea slujbei, Andrei Șaguna a invitat-o pe Ecaterina la o plimbare în sania trasă de patru cai.

„Populația i-a urmat de la distanță, pentru ca vicarul să poată vorbi în liniște cu „Doamna Munților”. Poporul se bucura văzând-o pe Caterina Varga învrednicită de atâta cinste, mai ales că se știa că autoritățile căutau să o prindă. Sosiți la sanie, episcopul a poftit-o să ia loc, spunând că urma să fie și ea la masa pregătită de preotul Suciu. Femeia, neputând bănui nimic, s-a urcat în sanie, iar caii au pornit. După un timp însă, caii au urmat drumul către Abrud, și nu către locuința preotului. Poporul și-a dat seama de cursă și a început să se agite. Caterina Varga a încercat să scape, să sară din sanie. Zadarnic. Disperată, a început să strige: „Copiii mei, nu mă lăsați!”. Caii în goană nebună străbăteau drumul către Abrud și apoi către Zlatna. Buciumanii, călărind pe călușeii lor sprinteni, încercau să-i iasă înainte. Toate strădaniile au fost zadarnice: Caterina Varga era pierdută pentru totdeauna”, informa istoricul Ion Rusu Abrudeanu.

Ziarele vremii din 1847 relatau despre arestarea ei.

„Catrina Varga, care încă prin anul 1840 se arătă în satul Bucium, din comitatul Albei de Jos, a declarat că fusese doica M. S. Împăratului, apoi fusese trimisă spre a ușura pe locuitorii satului de sarcina dărilor. Prin uneltirile ei, ea se făcu un fel de tribun al poporului, și se pomeni că atrase toată simpatia satului către sine, încât îi depărtă pe oameni de la îndatoririle lor către proprietari și trăsese de partea sa chiar și pe preoțime. Ea ajunsese la un asemenea grai și putere, încât toată împrejurimea îi era cu respect supusă, iar iscălitura ei — „Catrina Varga” sau chiar „tot Buciumul” — avea mai mare tărie decât porunca dregătoriilor”, nota ziarul Albina românească, în 1947.

Autorii articolului adăugau că văzându-se apoi că influența ei ar putea fi vătămătoare liniștii publice, mai ales într-o epocă în care se vorbea aprins despre îndatoririle țăranilor către proprietari, și presupunând că arestarea acestei femei în public ar putea aduce chiar și o tulburare, s-a născocit o cale, printr-o stratagemă, de a o prinde. „Astfel, ea fu dusă la închisoarea din Alba, unde aștepta hotărârea soartei sale”, adăuga ziarul.

Ecaterina a fost trimisă în închisoarea din Alba Iulia, apoi la cea din Aiud, unde timp a fost ținută fără a fi judecată. Unii autori susțineau că a fost eliberată în noiembrie 1849 și obligată să se întoarcă la locul său natal satul Hălmeag, din județul Brașov, și să nu mai calce prin Apuseni.

Ecaterina Varga, destin necunoscut după eliberare

Alți istorici susțin că rămăsese întemnițată până în 1951. Între timp, izbucnise Revoluția din 1848, care avea să facă mii de victime în Transilvania.

„Pârcălabii uitară de ea. Cine să mai gândească în viforul unor asemenea zile, la o roabă pierdută în rugăciune. Poate că ar fi uitat-o cu totul, dacă după liniștirea zilelor sângeroase autoritățile n-ar fi avut nevoie de fiecare colț al temnițelor. Fortăreața era plină de arestanți maghiari și români și pârcălabii nu aveau unde să-i mai înghesuiască, își amintiră de Catarina Varga și nu știau ce să facă cu ea. Nenorocita încă nu era condamnată...”, informa istoricul maghiar Victor Aradi (1883–1937).

Potrivit acestuia, documentele i se pierduseră și numai după lungi cercetări autoritățile au putut afla pentru ce fusese arestată.

„Se începu o corespondență lungă între comandamentul trupelor, comandamentul fortăreței, Șaguna și judecătoria provizorie din Alba Iulia. Comandamentul fortăreței dispuse să se elibereze și să se puie sub pază polițienească femeia, care nu mai prezenta nici un pericol. Dar la sfârșitul anului 1850 se găsi o parte din documente și judecătoria provizorie din Alba Iulia o condamnă pentru „agitație dârză și înșelare“ la trei luni de închisoare. La 10 februarie 1851, Curtea de Apel aprobă hotărârea”, informa istoricul maghiar Victor Aradi (1883–1937).

După eliberarea din închisoare, nu se cunoaște soarta Ecaterinei Varga.

„Scriitorul ungur Aradi Victor, care dă cele mai emoționante pagini despre suferințele martirei în închisoare, susține că ea ar fi trăit mai bine de șase ani întemnițată. Mintea i-a fost rătăcită, în cele din urmă, și că, eliberată din închisoare, ar fi mai trăit câțiva ani ascunsă în casa temnicerului, de teamă dușmanilor ei”, nota Ion Rusu Abrudeanu.

Alți autori arătau că s-ar fi întors în satul său natal, Hălmeag, din județul Brașov, unde ar mai fi trăit până în 1858.