Europa în corzi? Ce anunță blocajul de la București și crizele politice de la Londra și Madrid

O suprapunere periculoasă de crize politice zguduie marile capitale europene. Politologul Sorina Soare descifrează tensiunile și avertizează: Europa e sub asediu.

România trece printr-o gravă criză politică după ce Guvernul Bolojan a fost demis, iar tentativele președintelui Nicușor Dan de a numi un nou guvern au eșuat. Nici în alte părți nu e prea multă liniște. În Marea Britanie, premierul Keir Starmer și-a pierdut postul, iar în Spania prim-ministrul Pedro Sánchez e în corzi, după ce aliații săi au fost condamnați pentru corupție, iar soția sa trebuie să facă față unor acuzații grave. Nici la Paris nu e liniște, pentru că președintele Emmanuel Macron a ajuns la cea mai de jos cotă a popularității, iar extrema dreaptă și extrema stângă conduc în preferințele electoratului. În Germania, cancelarul Friedrich Merz e cel mai detestat politician și are o cotă de popularitate minusculă, in timp ce AfD, formațiune de extremă dreaptă, e prima în preferințele germanilor.

Politologul Sorina Soare este profesor și cercetător la Università degli Studi di Firenze, Italia, iar expertiza ei se concentrează pe partide politice și sisteme de partide, populism și democrație, diaspora și forme de participare politică, și mobilizare socială. Într-un interviu pentru „Adevărul”, românca explică ce ar putea să anunță toate aceste crize europene și dacă și ce forțe politice profită de acest lucru.

Valul de anxietate socială din Europa

Adevărul: Vedem în acest moment o suprapunere de crize politice majore în marile capitale europene: București, Londra, Madrid, dar problemele nu ocolesc nici Parisul și Berlinul. Dacă privim această imagine de ansamblu, credeți că aceste crize anunță ceva mai profund la nivelul întregului continent?

Sorina Soare: Dacă ne uităm pe termen scurt, suntem cu siguranță în timpuri de nesiguranță, de uncertainty. Contextul general nu este neapărat uniform, ci este unul destul de nuanțat și, mai ales, caracterizat de o capacitate de schimbare foarte rapidă. Dincolo de specificul fiecărui stat, ceea ce alegătorii ne spun în acest moment prin comportamentul lor electoral este că există o tensiune și o formă de anxietate socială foarte importantă. Marea problemă este că partidele tradiționale nu mai reușesc să calmeze această anxietate și nu mai sunt capabile să ofere scenarii viitoare care să fie simultan credibile și pozitive.

În plus, o mare dificultate generală care va pune presiune pe toate aceste țări, inclusiv pe Marea Britanie, este necesitatea de a găsi o soluție din punctul de vedere al apărării continentului. O eventuală retragere masivă a trupelor și infrastructurii americane din Europa va forța guvernele să crească cheltuielile din bugetele naționale. Aceste costuri, cumulate cu ajutoarele europene, vor fi greu de susținut fără a opera tăieri masive tocmai din sectoarele care sunt deja sub stres: partea socială, învățământul și tot ceea ce ține de viața de zi cu zi a cetățenilor. Când pui împreună instabilitatea politică, criza economică legată de costurile energiei și această dimensiune internațională, devine evident că ne aflăm într-o fază extrem de complicată.

Modelele politice din Olanda și Ungaria

Dacă privim spre alte modele din proximitate ce lecții ne oferă ele despre volatilitatea electoratului și rezistența guvernelor?

Cazul Olandei și cel al Ungariei ne arată foarte clar că există întotdeauna potențial pentru schimbare, dar și limite ale acestor curente. În Olanda, de exemplu, Geert Wilders nu a performat așa cum se aștepta după succesul inițial; fiind într-o coaliție, politicile dure legate de migrație nu au putut fi implementate până la capăt, iar în alegerile anticipate care au urmat, Partidul Progresist a reușit să câștige. Însă și acest lucru este crucial, acest partid progresist olandez a câștigat tocmai pentru că a aplicat principiul de responsiveness: a ascultat inputul alegătorilor și a preluat în propria agendă nevoia de a reforma politicile de migrație, deși Olanda este istoric una dintre cele mai primitoare țări.

Ungaria ne învață o lecție complementară, concentrată pe dimensiunea economică, ce rămâne baza comportamentului electoral. Viktor Orbán a reușit să monopolizeze puterea atâta timp cât a putut garanta o anumită bunăstare economică. În momentul în care criza internațională și blocarea resurselor europene i-au slăbit capitalul din care putea distribui recompense rețelelor sale, s-a putut ridica o figură precum Péter Magyar. Interesant este că Magyar nu a apărut ca o alternativă de stânga, diametral opusă, ci ca un candidat provenit chiar din universul politic al lui Orbán, fiind astfel mult mai puțin de temut pentru baza tradițională de alegători a Fidesz.

Capcana copierii mesajelor radicale

În acest context, mai poate reprezenta stânga europeană o barieră viabilă în fața unei drepte radicale? Se vorbește des despre modelul social-democrat din Danemarca, dar și despre guvernul lui Pedro Sánchez din Spania.

Cazul Danemarcei și al social-democraților de acolo a fost într-adevăr intens citat în literatura de specialitate ca fiind soluția salvatoare pentru partidele de stânga care vor să supraviețuiască într-un mediu în care migrația este puternic politizată. Liderul de stânga danez a ales să privilegieze interesele propriilor cetățeni pe baza unui principiu popular: stânga îi apără pe cei slabi, iar în Danemarca, „cei slabi” în acest moment sunt cei care contribuie direct la sistemul de bunăstare. A fost o orientare evidentă spre dreapta pe teme culturale, un fel de „welfare doar pentru ai noștri”. Totuși, pe termen lung, acest experiment nu garantează un succes stabil, partidul înregistrând pierderi la ultimele alegeri.

Nici măcar un român printre noii ambasadori UE? Adevărul dur rostit de un expert în negocieri europene

Este teribil de greu pentru un partid mainstream să copieze mesajele dreptei radicale și să-și păstreze credibilitatea. În știința politică vorbim despre issue ownership (proprietatea asupra unei teme). Partidele de dreapta radicală dețin această proprietate istorică, ceea ce le face mult mai credibile decât orice partid tradițional care își ajustează oportunist discursul din mers. Am văzut acest eșec în trecut în Franța, cu Nicolas Sarkozy sau Lionel Jospin, când au încercat să preia retorica de securitizare a lui Jean-Marie Le Pen.

Pe de altă parte, cazul lui Sánchez în Spania a fost și el adesea citat ca fiind o soluție alternativă progresistă a stângii, capabilă să rămână deschisă cultural și cu politici economice clare de stânga. În același timp însă, vedem cum interferențe majore legate de credibilitatea partidului, cum sunt cazurile de corupție care privesc anumiți membri din familia lui Sánchez și cazul lui Zapatero, îi slăbesc profund rezistența și credibilitatea în fața publicului.

Ascensiunea unei „culturi a fricii”

În ce măsură tot acest val de nemulțumire pregătește terenul pentru o venire iminentă la putere a suveraniștilor sau a curentelor de extremă dreaptă? Ce se întâmplă în Franța?

Nu aș spune neapărat că asistăm la pregătirea unei veniri iminente a suveraniștilor în Europa. Mai degrabă vorbim despre o dinamică de schimbare politică al cărei rezultat depinde foarte mult de contextul local. De exemplu, în Franța nu vedem doar un pericol de dreapta prin ascensiunea Adunării Naționale (RN). Acolo există și o alternativă relevantă, o soluție foarte credibilă în universul de stânga radicală reprezentat de La France Insoumise. În plus, în spațiul care gravitează în jurul fostului Partid Socialist, cu toți sateliții săi, există o opțiune democratică de succes; Raphaël Glucksmann a avut un rezultat bun în 2024, iar candidatura lui rămâne încă în discuție, deși nu neapărat într-o formă consensuală.

Apoi, trebuie să înțelegem că însăși această dreaptă radicală s-a schimbat față de formula anilor '90, când motorul ei era liberalismul economic. Astăzi, asistăm la fenomene de hibridizare. Multe dintre aceste partide au migrat puternic pe teme economice specifice stângii, propovăduind cheltuieli sociale importante destinate strict propriilor cetățeni. În mod similar, am văzut în Germania proiectul Sahrei Wagenknecht sau în Cehia partide de matrice comunistă care integrează o retorică anti-imigrație.

Prin urmare, marea problemă nu este doar eticheta de „suveranism”, ci ascensiunea unei veritabile culturi a fricii. Frica poate fi instrumentalizată și de dreapta, și de stânga. Iar frica, așa cum ne amintea Raymond Aron, este proprie culturilor autoritare și totalitare, nu celei democratice, deoarece ea distruge din fașă spațiul de încredere și posibilitatea de a genera un compromis.

De ce atrag partidele anti-sistem

De ce par aceste partide considerate „anti-sistem” sau neortodoxe mult mai atractive în ochii electoratului în momentele de criză guvernamentală?

Explicația principală ține de o logică destul de simplă a comportamentului electoral: atunci când partidele tradiționale guvernează împreună sau alternează la putere sub formă de cartel, devine imposibil pentru cetățean să identifice un responsabil clar pentru politicile care eșuează. În acel moment, singura opțiune anticriză pentru un alegător dezorientat este să voteze cu o formațiune care nu a fost încă testată la guvernare.

Partidele aflate în opoziție au un avantaj strategic enorm: ele pot promite „soarele și luna” fără nicio restrângere și pot țipa în mod iresponsabil, cum ar fi spus Giovanni Sartori, tocmai pentru că nu poartă povara executivă. Ele sunt atractive pentru că nu au fost contaminate de actul guvernării și pot pretinde că sunt diferite față de o clasă politică ce nu și-a respectat promisiunile de bunăstare. Totuși, istoria ne arată că în momentul în care aceste partide populiste sau de dreaptă radicală ajung efectiv la guvernare, întâmpină dificultăți majore în a-și menține și implementa agenda.

Pace istorică între SUA și Iran? Ce va însemna asta pentru buzunarele românilor

Asediul flancurilor politice din Marea Britanie

Să nu uităm nici problemele din Marea Britanie, unde premierul Keir Starmer și-a pierdut postul. Cum se poziționează Londra în această ecuație a instabilității?

Situația din Marea Britanie este una dintre cele mai complexe. Din cauza sistemului electoral și a erodării partidelor tradiționale, competiția a devenit extrem de fragmentată, cu partide plasate la extremele sistemului care câștigă tot mai mult teren. Vedem cum Partidul Conservator a fost atacat din dreapta și eliminat tactic din competiție în anumite colegii de către forțe precum Reform UK, în timp ce Partidul Laburist pierde procente în favoarea Verzilor. Practic, ambele partide mari sunt acum sub asediu dinspre flancurile lor ideologice. Marea Britanie traversează o fază profund instabilă, alimentată exact de aceeași dinamică: alegătorii penalizează partidele mainstream și migrează spre alternative virulente care nu au fost uzate de guvernare.

Discursul schizofrenic din politica românească

Revenind la situația de acasă, cum se proiectează aceste dinamici europene asupra blocajului politic din România?

În România vedem o manifestare acută a acestei crize de încredere și a dispariției spațiului de compromis între politicieni. Semnalele transmise public de președintele Nicușor Dan ne indică clar că liderii de partid nu își mai mențin cuvântul dat.

Marea problemă la București este că oamenii politici nu par să fi înțeles deloc semnalul transmis de electorat în 2024. Atât timp cât singura soluție pe care o propun structural este revenirea la formule de rotative și blocaj instituțional, refuzând asumarea unei colaborări reale sau a unor alegeri anticipate unde să accepte verdictul popular, nu fac altceva decât să alimenteze direct motorul AUR.

Asistăm la un discurs profund schizofrenic în politica românească: pe de o parte, toată lumea spune că „noi nu vrem cu AUR”, pe de altă parte, ceea ce fac este să justifice o creștere electorală a AUR-ului. Deci eu văd instabilitate, o spun chiar dacă vom avea un guvern.