La un an de la începutul războiului din Ucraina se observă, fără dubii, faptul că Rusia a greșit strategia din punct de vedere militar, economic și diplomatic și, în consecință, a suferit și suferă pierderi mult mai mari decât câștigurile teritoriale temporare.

Valentin Naumescu , profesor de Relații Internaționale la Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, și președintele ICDE (Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană), un think-tank al cărui scop este promovarea prin dezbateri, proiecte și acțiuni cultura democratică și valorile fundamentale ale Uniunii Europene, face pentru „Weekend Adevărul“ un bilanț al războiului din Ucraina, la un an de la începutul conflictului. Profesorul face o analiză interesantă a reacției Occidentului și a politicii pacifiste a puterilor europene față de Germania lui Hitler și de Rusia lui Putin. Analistul de politică internațională vorbește și despre prioritățile de securitate ale României în contextul noii situații geopolitice extrem de complicate în care am intrat odată cu începerea războiului din Ucraina.

Este important de precizat că acest interviu a fost realizat pe 16 februarie, cu opt zile înainte de împlinirea unui an de la începutul invaziei. Până pe 24 februarie vor mai fi avut loc evenimente precum Conferința de Securitate de la München, la summitul din Polonia (20-22 februarie), vizita președintelui Biden în Europa Centrală, discursul anual al președintelui Putin (21 februarie) care nu au putut fi dezbătute în interviu.

„Weekend Adevărul“: Un an de la începerea războiului este un prilej bun să facem bilanțul invadării Ucrainei de către Rusia. În acest context, spuneți-ne, vă rog, o cifră legată de bilanțul acestui an de război care vi se pare cea mai relevantă și de ce?

Valentin Naumescu: De departe, lucrul cel mai dureros, mai tragic mi se pare numărul uriaș de victime din ambele tabere combatante, sunt sute de mii de morți și un număr uriaș de răniți. Aici deplângem victimele agresiunii rusești în Ucraina, dar omenește vorbind, vedem că Putin a împins Rusia într-o aventură extrem de păguboasă, de costisitoare ca număr de victime, sigur și ca resurse economice. Sunt diverse cifre, între 100.000 și 200.000 de morți. La acestea se adaugă orașe pustiite, infrastructură ruinată, familii distruse. Este o tragedie în desfășurare.

Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din Occident

Războiul a avut și efecte economice importante. Putin intenționa să folosească resursele Rusiei ca o armă în războiul din Ucraina. Cum evaluați impactul economic al războiului?

Sunt multe greșite ale Rusiei, multe socoteli care s-au dovedit a fi eronate și multe evaluări care au fost greșite sau naive. Toate acestea au însemnat și înseamnă costuri enorme pentru Rusia, pierderi militare în primul rând și pierderi economice. Să le luăm pe rând. Rusia și-a imaginat că Ucraina nu va rezista din punct de vedere militar și că în câteva zile va putea cuceri Kievul și va putea schimba regimul politic democratic cu un regim pro-rus. Nu s-a întâmplat așa, iar Rusia suferă pierderi militare enorme, industria de armament este aproape epuizată și este lipsită de sprijin tehnologic occidental, de aceea și multe tipuri de arme nu se mai pot fabrica sau se fabrică foarte greu. Rusia a pierdut, din acest punct de vedere, accesul la tehnologii avansate. Faptul că Rusia a trecut la economia de război, în cadrul căreia resursele țării sunt mobilizate pentru a ajuta efortul militar al țării, înseamnă că un timp, nu știm exact cât, Rusia va mai putea rezista, baricadată, sub forma acestei mașinării de război, care transferă toate resursele pentru armată și pentru front. Acest tip de economie de război nu poate dura la nesfârșit. Cine spune că sancțiunile economice occidentale nu au efect asupra Rusiei se înșală. Se va vedea la un moment dat cât de puternice sunt, cât de mult a erodat la bază economia rusească. Este ca un gigant a cărui temelie este roasă încet-încet, chiar dacă gigantul pare că stă în continuare în picioare, de fapt, are o bază de susținere din ce în ce mai mică, iar atunci când se va prăbuși, acest lucru se va întâmpla brusc. Nu știm când se va întâmpla acest lucru, dar este clar că sancțiunile lucrează, încet, profund, dar lucrează și lucrează ireversibil pentru economia rusă și pentru regimul Putin. Costurile sunt din ce în ce mai mari pentru Rusia, este din ce în ce mai încovoiată de costuri, de sancțiuni, de pagubele pe care le-a suferit. Câștigurile teritoriale, așa temporare cum sunt și limitate oricum, mult mai mici decât cele estimate înainte de război, sunt mult mai puțin importante decât pierderile. Ele nu pot aduce nici pe departe beneficii care să compenseze pierderile uriașe ale Rusiei. De aceea, bilanțul Rusiei în acest prim an de război nu poate fi decât unul profund negativ, dramatic aș spune.

De asemenea, Putin a luat în calcul și o criză energetică în Occident, de care ar fi urmat să profite...

Într-adevăr, criza energetică nu s-a produs. A trecut jumătatea lunii februarie și putem spune că, în mare parte, Europa a trecut cu bine peste sezonul rece fără nicio criză energetică. Nu au fost întreruperi de energie, nu au fost discontinuități la aprovizionarea cu gaz, depozitele de gaz ale Europei au fost pline încă din toamnă. Ba mai mult, suntem în situația, probabil uluitoare pentru strategii lui Putin, în care prețul hidrocarburilor să fie astăzi mai mic decât la începutul invaziei. Și la gaz, și la petrol prețurile sunt în scădere și sunt sub nivelul celor din 24 februarie anul trecut. Nici dimensiunea energetică a atacului rusesc nu a funcționat asupra Europei și lumii occidentale. În schimb, Rusia și-a diminuat foarte mult exporturile de hidrocarburi în Europa, ceea ce a însemnat o diminuare a veniturilor țării, care afectează mașinăria de război rusească și, bineînțeles, economia de ansamblu a Rusiei.

China, strategia jucării la două capete

Cum au fost estimările Rusiei din punct de vedere diplomatic? A reușit să lege Putin o alianță strategică cu China?

Eu am spus de la începutul războiului că sprijinul Chinei pentru Rusia nu va fi nici pe departe la înălțimea așteptărilor liderilor ruși, care credeau că regimul de la Beijing se va angaja cu toate forțele în susținerea acestui aliat aventuros pe care-l are la Moscova. Nu s-a întâmplat așa. Sigur, declarativ există un sprijin politic al Chinei pentru Rusia, dar trebuie să fim atenți la nuanțe, și mă refer, de exemplu, la faptul că regimul de la Beijing nu a recunoscut anexările teritoriale pe care Rusia susține că le-a făcut în septembrie. Deci nici măcar din punct de vedere politic, sprijinul nu este complet. China susține în continuare principiul suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei. Există, într-adevăr, o dimensiune discursivă anti-occidentală și anti-americană a Chinei care cere să se țină cont de interesele și de așa-zisele preocupări de securitate ale Rusiei în Europa. Pe dimensiunea militară, nici măcar atât, nu există nicio formă dovedită până acum de sprijin militar din partea Chinei.

De ce China nu susține mai mult Rusia?

În acest moment, China nu dorește să-și rupă definitiv relațiile cu Europa. Pentru China, relațiile economice și comerciale cu Europa sunt foarte importante pe termen mediu și lung. China nu sacrifică relațiile cu Europa pentru a susține aventura lui Putin în Ucraina. În ceea ce privește anexarea Taiwanului, China are mult mai multă răbdare strategică. Nu există indicii în acest moment că ar exista pericolul unei amenințări militare iminente a Chinei în zona Taiwanului. Asta nu înseamnă că Beijingul nu păstrează în continuare acest obiectiv strategic fundamental de a îngloba Taiwanul. Probabil nu este momentul acum. China a făcut evaluările strategice și nu va da semnalul de acțiune militară în viitorul foarte apropiat.

„Putin a fost convins că vor exista sciziuni între marile puteri, însă Occidentul a rămas unit și solidar“

La începutul războiului s-a vorbit mult despre asemănarea dintre acțiunea Rusiei în Ucraina și primele acțiuni militare ale lui Hitler care au precedat cel de-Al Doilea Război Mondial. Acum, la un an de la începutul războiului, credeți că stă în picioare o comparație între ce a făcut atunci Germania nazistă și ce face acum Rusia în Ucraina? Foarte mulți istorici susțin că, atunci, „politica de împăciuire“ dusă de marile puteri în privința Germaniei a fost o greșeală majoră. Din ce vedem până acum în Ucraina, credeți că Occidentul a învățat din greșelile de atunci cu privire la „politica de împăciuire“?

Din păcate, există aceste asemănări între invazia Rusiei în Ucraina și invazia nazistă asupra Europei. Într-adevăr, invazia condusă de Hitler a fost precedată de ezitări politico-diplomatice, de naivități ale democrațiilor liberale occidentale și de iluzia că pot calma apetitul expansiv al dictatorului prin concesii teritoriale sau prin mimarea unor măsuri de sancționare atunci când era cazul și Germania devenise stat agresor. Situația este similară acum, agresiunile Rusiei nu au început în 2022. Faptul că această invazie a Rusiei în Ucraina este la scară totală este un full scale invasion (n.r. – invazie la scară totală) este explicat, din păcate, și prin ani buni de lipsă de reacție a Occidentului la semnalele expansioniste ale lui Putin – să ne amintim de invazia din Georgia, din 2008, de anexarea Crimeei, martie 2014, de primul război din Donbass, cel din septembrie 2014 - februarie 2015, ca să nu mai vorbim despre intervenția brutală din Siria, din 2015-2016. Iată, cel puțin patru situații de agresiune, de invazii, de furturi teritoriale, de intervenții militare brutale, criminale, care nu au fost sancționate adecvat de către puterile occidentale, pentru că de fiecare dată s-a crezut că este altceva, că este o acțiune limitată. Pare că au fost mai multe testări treptate și crearea unei anumite obișnuințe a democrațiilor occidentale cu un anumit tip de a face politică al Rusiei, care la un moment-dat ajunsese să fie considerat aproape normal, să zicem așa.

Așadar, lipsa de reacție a Vestului l-a „încurajat“ pe Putin să avanseze către Ucraina...

Se pare că Occidentul a dat semne reale de trezire în momentul în care amenințările la adresa Ucrainei s-au transformat într-o invazie militară totală, convențională, dinspre trei direcții, nord, vest, sud. Abia atunci când occidentalii au văzut șenilele tancurilor rusești intrând pe teritoriul ucrainean au putut realiza că Rusia a declanșat un război împotriva Europei și a Occidentului. Repet, nu l-a declanșat acum un an, ci acum mulți ani. Ceea ce vedem acum este doar intensificarea acestui război și consecința faptului că regimul Putin a devenit din ce în ce mai îndrăzneț, convins fiind că Occidentul nu va putea reacționa și nici SUA, nici europenii nu se vor opune. De aceea a fost convins că va supune Ucraina fără nicio ripostă, nici din partea Ucrainei, nici din partea Occidentului ca sprijin militar. Probabil se aștepta că vor fi câteva declarații de condamnare, câteva sancțiuni simbolice, dar cu siguranță nu se aștepta nici la o replică atât de curajoasă și performantă a armatei ucrainene, precum nici la un sprijin politic, financiar și militar atât de substanțial și atât de prelungit, iată, pe durata unui an întreg. Putin a fost convins că vor exista sciziuni între puterile occidentale. Spre uriașa surpriză a Moscovei, Occidentul a rămas unit și solidar în susținerea răspunsului viguros pe care Ucraina îl dă Rusiei în acest război.

Tradiția reacției întârziate

Se poate spune că, la fel ca în cel de-Al Doilea Război Mondial, SUA au salvat Europa, în condițiile unei reacții inițiale destul de rezervate a statelor din UE? Mă refer aici mai ales la Franța și la Germania.

Sigur că și această comparație se poate face. Și de data aceasta se poate spune că democrațiile de limbă engleză, SUA și Marea Britanie, au fost cele care au dat un ton ferm, responsabil atitudinii lumii occidentale. Acestea s-au angajat de la început și foarte clar în susținerea Ucrainei, cu obiectiv foarte clar, pe care la început Franța și Germania nici nu îndrăzneau să-l pronunțe, respectiv victoria Ucrainei și înfrângerea clară a Rusiei. Mult mai târziu, în decursul anului trecut, au început și Parisul și Berlinul să vadă evidențele, anume faptul că Ucraina rezistă, luptă admirabil, că nu cedează și că are șanse reale să câștige militar dacă este ajutată în mod corespunzător. Într-adevăr, această atitudine nu a fost prezentă de la început.

Care au fost primele reacții ale Occidentului la începutul războiului?

Avem mărturiile publicate ale fostului premier britanic Boris Johnson, care a spus că în primele ore ale invaziei, cancelarul german, Olaf Scholz, era atât de speriat de ceea ce se întâmpla în Ucraina, încât le spunea explicit partenerilor occidentali că el crede că cea mai bună soluție ar fi ca Ucraina să capituleze, cu cât mai repede, cu atât mai bine, pentru a pune capăt războiului în Europa cât mai repede. Abia după ce s-a văzut că situația nu este chiar așa de triumfalistă cum încerca Rusia s-o prezinte, au început și democrațiile vest-europene să creadă că Ucraina merită susținută. Treptat, așa cum vedem, există sprijin militar și din partea statelor europene și nu putem contrazice această realitate. Mai mult, din punct de vedere economic, putem spune că Germania este unul dintre contributorii foarte importanți la ajutorarea Ucrainei. Chiar dacă circulă acest clișeu conform căruia Germania nu a făcut nimic, probabil el se referă la anumite ezitări de a acorda ajutor militar propriu-zis, pentru că Germania nu făcuse asta niciodată în istoria sa postbelică. Din punct de vedere economic, Germania este statul european care a ajutat cel mai mult Ucraina.

De ce a ezitat așa de mult Germania cu ajutorul militar?

Este o chestiune de tradiție politică a Berlinului să nu se implice în conflicte militare și să nu trimită ajutor armat. După faimosul discurs din 26 februarie 2022, al cancelarului Scholz, Germania a semnalizat în direcția unor schimbări majore de atitudine politică în relația cu Rusia. Față de anii premierilor Gerhard Schröder și Angela Merkel, care au asigurat, după Războiul Rece, 30 de ani de relații bune și foarte bune cu Rusia, trebuie să admitem că politica de astăzi a Germaniei este una de susținere clară a Ucrainei și de sancționare a Rusiei. Germania plătește un cost foarte important prin companiile sale care făceau comerț pe piața rusească și să nu uităm că era una dintre economiile europene importante dependente de hidrocarburile rusești. Germania a făcut un foarte mare efort pentru a se elibera, treptat, de această dependență. Trebuie recunoscută și această parte importantă a ajutorului economic, chiar dacă cel militar a fost destul de modest. Cele 14 tancuri Leopard 2 promise de Germania, care ar trebui să ajungă în această primăvară în Ucraina, ar fi un ajutor militar important.

„Optimismul aderării la Schengen a fost un reflex de stat mic și servil“

„Weekend Adevărul“: Oricare dintre scenariile cu privire la finalul războiului s-ar întâmpla, România va rămâne la granița unui conflict foarte complicat. Având în vedere proximitatea cu adevărat a unui „butoi cu pulbere“, spuneți-ne, vă rog, care credeți că sunt prioritățile pe care România ar trebui să și le stabilească în ceea ce privește politica externă și de apărare?

Valentin Naumescu: Este mai clar ca oricând că securitatea Europei depinde de prezența militară americană. Ca atare, aici s-au făcut progrese, trebuie să recunoaștem. Este cert că a crescut și va crește în continuare prezența militară americană în România. Această prezență militară trebuie să crească. SUA au rămas principalul furnizor de garanții de securitate în Europa și în regiunea noastră atât de sensibilă, așa cum bine ați observat. NATO a redevenit esențială pentru garanțiile de securitate ale României în fața oricăror altor tentative ale Uniunii Europene de a intra pe teritoriul politicilor de apărare și de securitate. Pentru noi, NATO și parteneriatul strategic cu SUA rămân fundamentale. Mai departe, trebuie să consolidăm relațiile bilaterale cu Marile Puteri, pentru că vedem cât de important este ca în situațiile critice să te poți baza pe parteneri și pe relația bilaterală. Noi am mizat multă vrem numai pe beneficiile și pe succesele care ne vin dintr-un cadru multilateral, fie că vorbim de NATO sau de Uniunea Europeană. Am crezut că e suficient să fim acolo înăuntru și ne duce valul spre succese, spre dezvoltare, spre securitate. Nu este așa. Relațiile bilaterale rămân fundamentale în politica lumii și în diplomația internațională. Trebuie, așa cum cultivăm relația cu SUA, trebuie să facem la fel în relația cu Germania, cu Franța, cu Marea Britanie.

Consolidarea relațiilor regionale, ca plan de dezvoltare

Cât de importante sunt relațiile regionale, mai ales cele cu Ucraina?

În ecuația geopolitică a Europei avem actorii regionali care vor deveni extrem de importanți, precum Polonia și Ucraina, și este esențial să avem relații bune cu ei. Pentru că suntem la un an de la începutul acestei invazii, trebuie să spunem, România nu a avut o relație foarte bună cu Ucraina, ci o relație mai degrabă rece înainte de război. Acum, relația s-a îmbunătățit considerabil. După acest război, indiferent de teritoriul ce-l va avea atunci, mai mare sau mai mic, e cert că Ucraina va fi un stat cu adevărat independent de Rusia, va fi un actor regional cu o putere semnificativă, cu peste 40 de milioane de locuitori, cu o armată puternică și înzestrată cu armament occidental. De asemenea, va avea o piață economică foarte atractivă pentru investițiile occidentale. Eu estimez că va exista un boom al investițiilor de reconstruire post-război, ce va dura cel puțin 10-20 de ani. Va fi foarte bine ca România să facă parte din acest efort de reconstrucție a Ucrainei și să-și fructifice poziția de vecin și de stat riveran la Marea Neagră. De asemenea, cred că este o inițiativă foarte bună trilaterala România-Republica Moldova-Ucraina pusă în aplicare anul trecut.

Cum vedeți decizia Republicii Moldova de a păstra neutralitatea?

În ceea ce privește securitatea Republicii Moldova , sugestia mea este ca la Chișinău să aibă loc o clarificare și o reflecție strategică în ceea ce privește chestiunea neutralității, care este înscrisă în Constituție. Acum există un nou guvern și suntem bucuroși că din acesta fac parte doi membri ai think tank-ului nostru ICDE, din cadrul UBB, este vorba despre prim-ministrul Dorin Recean și despre ministrul de Externe, Nicu Popescu. Sunt convins că Guvernul Moldovei va declanșa, la un moment dat, reflecția internă cu privire la păstrarea sau depășirea acestui principiu, care mie mi se pare inutil și ineficient. S-a văzut că statele neutre sunt cele mai vulnerabile. Dacă ne uităm la Ucraina, vedem că a pierdut Crimeea în 2014, fiind neutră, chiar și având și un președinte pro-rus. Faptul că ești neutru nu înseamnă că ești ferit de tendințele expansioniste ale Rusiei. La fel, Georgia, Belarus sau Transnistria. Cred că adevărata soluționare a problemei de securitate a Republicii Moldova este aderarea la o alianță politico-militară credibilă care să fie capabilă să furnizeze garanții de securitate, precum NATO. În rest, este un potențial uriaș de creștere a colaborării bilaterale economice, comerciale, de infrastructură, de transport, culturală, academică și așa mai departe între România și Republica Moldova și eu sunt convins că această colaborare se va amplifica în perioada următoare și mai ales după război.

Schengen, cronica unui eșec anunțat

O criză aduce cu sine, pe lângă probleme foarte mari, și anumite oportunități. În acest context, cum credeți că au gestionat autoritățile din România situația din Ucraina? Cel puțin partea de aderare la Schengen nu a fost rezolvată. Sunt și alte aspecte unde România a punctat sau putea puncta în politica externă?

Este destul de nepotrivit să căutăm avantaje pentru România în tragedia ucraineană. Aderarea la Schengen este un eșec, cel puțin unul de etapă al României. Inclusiv optimismul în ceea ce privește aderarea în acest an s-a mai temperat recent. Se pare că interesul de a repune tema pe agenda Consiliului JAI a mai scăzut și nu se va întâmpla curând, de vreme ce Austria a reușit să impună tema migrației ilegale pe agenda UE și se așteaptă întâi să se ia măsuri concrete de stăvilire a acesteia, de securizare a frontierelor externe ale UE și apoi, ulterior, se va discuta despre lărgirea spațiului Schengen.

Repunerea în discuție la nivelul UE a aderării României la Schengen a fost legată de războiul din Ucraina?

Nu cred că e legată de războiul din Ucraina. Eu cred că acel val de optimism al oficialilor români de anul trecut s-a datorat unor declarații încurajatoare făcute de la Berlin și de la Paris. În momentul în care Scholz a declarat că va susține aderarea României la Schengen, oficialii români au crezut că problema e rezolvată. Eu aș considera-o clar ca pe o formă de superficialitate politico-diplomatică a Bucureștiului, care, crezând că dacă a obținut formal sprijinul Germaniei și Franței, celelalte state se vor alinia, iar aderarea va veni de la sine. Nu au cercetat cu atenție în toate relațiile bilaterale, nu au pus întrebările în timp util și s-au trezit că mizau pe poziții ce nu au fost exprimate clar de toate capitalele europene.

Care credeți că este motivul acestei atitudini din partea politicienilor români?

Motivul stă în superficialitatea și dorința politicianistă de a anunța cu surle și trâmbițe un succes al actualei conduceri a României. Dacă diplomația românească nu ar fi fluturat această temă în spațiul public, din vara anului trecut, crezând că va fi o operațiune reușită, nimeni nu ar fi vorbit în România de tema Schengen. Să nu uităm că noi suntem respinși din martie 2011, de când s-a considerat, oficial, de către Comisia Europeană, că România nu îndeplinește condițiile tehnice de aderare. În ultimii zece ani nu a mai vorbit nimeni despre aderarea la Schengen, nu era o prioritate. Oficialii români au transformat-o într-o prioritate fiind convinși că vor înregistra un succes pentru că Germania și Franța le-au promis sprijin. A fost un reflex de stat mic și servil. Și-au imaginat că dacă România ar acționa așa în raport cu Germania și Franța, și alții vor face la fel, adică dacă au spus Germania și Franța, automat se va obține consensul la nivelul UE. Nu este așa. Și Austria, și Olanda și-au menținut voturile împotrivă. Este incredibil și inacceptabil că la nivel politico-diplomatic Bucureștiul nu a reușit să prevadă un eșec de asemenea proporții.

Cine este Valentin Naumescu

Valentin Naumescu este profesor de Relații Internaționale la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca. El este președintele Inițiativei pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE), un „think tank” al cărui scop este promovarea prin dezbateri, proiecte și acțiuni cultura democratică și valorile fundamentale ale Uniunii Europene. Premierul Moldovei, Dorin Recean și ministrul de Externe Nicu Popescu fac parte din ICDE.

Naumescu a activat în cadrul Ministerul Afacerilor Externe (ianuarie 2005 – octombrie 2012) având mai multe funcții: consul general la Toronto, consilier diplomatic la Direcţia Diplomaţie Publică și secretar de stat pentru diplomaţie publică;

Naumescu a fost membru al Consiliului de Conducere al ICR, reprezentând Ministerul Afacerilor Externe (ianuarie 2005 – iunie 2007) și a condus departamentele de relații internaționale și de resurse umane în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale (decembrie 1997 – decembrie 1998).