Sutele de victime împușcate, într-un haos total, de militari, în decembrie 1989, au fost rezultatul lipsei unei strategii de apărare a țării perfect legiferate, ordonate și regularizate, astfel încât asemenea improvizații devastatoare să nu poată avea loc, spune expertul Hari Bucur-Marcu.

„Până în 1990, România nu a știut ce e aia planificarea apărării naționale”, își începe expertul în securitate Hari Bucur Marcu analiza asupra importanței unei Strategii Naționale de Apărare a Țării.

„Documentele programatice, cu valoare strategică, din care ar fi trebuit să decurgă structura de forțe, nivelul de înarmare și de pregătire a forțelor armate, misiunile pentru care ar fi trebuit să se pregătească, precum și menționarea riscurilor și amenințărilor la adresa Republicii Socialiste România, cele care ar fi justificat o anumită structură, anumite niveluri de forțe și anumite misiuni strategice erau inexistente și de fapt și de drept, așa că toate aceste aspecte esențiale în planificarea apărării naționale erau deduse din cuvântările lui Ceaușescu Nicolae la activele de comandă și de partid din Armată, precum și din rapoartele la congresele și conferințele naționale ale partidului comunist”, explică el.

„Structura și cantitatea de forțe armate erau stabilite la Moscova și nu la București”

Alte surse de planificare a apărării erau soluțiile primite în plic de la comandamentul sovietic al Tratatului de la Varșovia. Structura și cantitatea de forțe armate, existente mai degrabă pe hârtie decât în realitate, erau stabilite la Moscova și nu la București, precizează expertul.

„Ca urmare, în decembrie 1989, umbla prin Timișoara Ilie Ceaușescu, fratele celui mai iubit fiu al poporului român, general și ministru adjunct, șeful partidului din Armată, cu o scrisoare/telegramă în mână, ca să le explice comandanților și oficialilor de acolo, că “evenimentele“ care aveau loc în stradă trebuie că erau doar anticiparea unei invazii la adresa României Socialiste, că așa zicea în scrisoare/telegramă un atașat militar român, căruia i-ar fi spus un coleg că i se pregătește României ceva, după căderea Zidului Berlinului”, relatează Bucur-Marcu.

În contextul în care o analiză strategică a fost înlocuită cu o telegramă a unui atașat militar român, rezultatul a fost unul dramatic pentru România:

„Acela a fost maximul de analiză strategică a amenințărilor de securitate națională, care necesitau un răspuns armat și care a dus la alarmarea de luptă a întregii Armate, inclusiv la distribuirea armamentului și muniției întregului personal, la dislocarea unor unități de aviație în proximitatea Banatului sau chiar la Timișoara și desigur la riposta armată, îndreptată împotriva demonstranților civili timișoreni. Din asta au rezultat zeci de morți, fără să știe vreunul de ce a murit”.

„După 22 decembrie, unitățile militare primeau misiuni de la televizor”

Iar în zilele de după 22 decembrie 1989, nici măcar nu a mai fost vorba despre vreo analiză cât de sumară a situației, spune expertul. „Unitățile militare primind misiuni de la televizor, transmise de un crainic isterizat și confirmate de un poet care se făcea că lucrează la un plan de democratizare a țării.”

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, haosul care a cuprins armata a fost total: „Unitățile militare au consumat vagoane de muniții, trăgând unii în alții, fără să știe cine e inamicul, cum arată și de ce ar trage în el (a fost chiar un caz în care o unitate militară și-a trimis o delegație la unitatea militară vecină, să le ceară muniție, pentru că ei și-o terminaseră pe-a lor, doar ca să afle că până atunci trăseseră chiar în vecinii cărora le cereau acum o suplimentare de muniții). Iar situația s-a perpetuat și în zilele următoare. Unitățile de rachete antiaeriene au tras în prostie după ținte fictive, cu vreo două excepții, când au doborât aeronave de-ale noastre, rămânând cu stocurile aproape goale, deci incapabile să poată face față unei agresiuni reale din aer asupra României.”

La toate astea s-au adăugat elementele de război psihologic: „Securitatea Statului s-a retras în cazărmi imediat după ce și-au luat mâna de pe Ceaușești, lăsând armata în stradă și ca Armata-e-cu-noi, dar și ca Armata-e-cea-care-a-tras-în-noi!”

Din toate astea au rezultat peste o mie de victime. Care a fost lecția

„Din toate astea au rezultat peste o mie de victime și mari pagube materiale, plus (sau mai degrabă minus) un guvern de salvare națională apropiat de Moscova, dacă Moscova sovietică ar fi vrut să fie mai implicată în “evenimente“ decât a fost”, arată Bucur-Marcu.

Această situație regretabilă ar fi trebuit să ne învețe o lecție importantă, spune expertul: „Obligativitatea ca domeniul public al apărării naționale, cel bazat pe puterea militară a Armatei, să fie un domeniu perfect legiferat, ordonat și regularizat, astfel încât asemenea improvizații devastatoare să nu mai poată avea loc și să nu se mai soldeze cu mii de morți și miliarde pagube materiale, ori cu vreo guvernare care să conteze pe armele de luptă, în preluarea puterilor în stat.”

Astfel încât Constituția din 1991 a prevăzut că Armata se subordonează exclusiv voinței poporului român, suveranul național, pentru garantarea independenței, unității, integrității teritoriale și apărarea democrației constituționale. Și așa a rămas și în Constituția modificată în 2003.

„Tot pentru ca să se prevină nenorocirile din trecut, legiferarea domeniului militar a inclus cu necesitate absolută planificarea apărării naționale, astfel încăt improvizațiile, liberul arbitru, agenda secretă a guvernanților, corupția, nepotismul, clientelismul politic și alte aspecte cu consecințe dezastruoase pentru națiunea română să nu mai poată avea loc, în domeniul apărării naționale”, completează el.

„Suntem astăzi, la un nivel foarte apropiat de ceea ce era în Republica Socialistă România, în decembrie 1989”

„Timp de mai bine de 15 ani, din ianuarie 1990 și până după ce România a devenit aliată în NATO (2004), eu am fost în miezul tuturor transformărilor democratice ale domeniului militar”, spune expertul.

Multe dintre ideile și convingerile sale se regăsesc în legislație, în proceduri, în practica dar și în teoria care stă la baza planificării apărării naționale a României.

„Am lucrat cu președinți, cu parlamentari, cu demnitari de rang înalt (premieri și miniștri), cu generali și cu profesori, cu jurnaliști intesați de subiect și am avut dintre ei cursanți la diferite cursuri pe teme de apărare națională a României. Experiența și mai ales rezultatele la care ajunsesem în 2003, când am părăsit serviciul militar activ, precum și stagiile internaționale în cadrul NATO, m-au calificat pentru a face parte din grupurile de sfătuitori internaționali, la care apelau state europene, aflate în diferite faze de transformare democratică a domeniului lor militar”, spune el.

Expertul în securitate nu își imagina pe atunci că, în România, lucrurile vor ajunge „așa cum sunt astăzi, la un nivel foarte apropiat de ceea ce era în Republica Socialistă România, în decembrie 1989.”

„Nu în sensul de revoluție, nici în sensul de pericol cu invazia, ci în sensul de absență totală de viziune strategică și mai ales în sensul că singurul izvor de planificare strategică a domeniului militar este astăzi cheful exprimat verbal al președintelui Nicușor Dan, dar și ăla doar dacă reușește cineva să își dea seama ce a vrut să zică președintele, ori cel sau cea care îi spune ce să zică”, concluzionează el.