Fântâna Albă, locul care sângerează de 85 de ani în fiecare primăvară. „Pășunea era plină de morți și răniți“

În urmă cu 85 de ani, plaiurile frumoasei Bucovine de Nord au sângerat adânc. Mii de români care au încercat să treacă granița în România au fost împușcați. Morți și unii doar muribunzi, copii și bătrâni, femei și bărbați au fost aruncați în gropi comune. În timpul ocupației sovietice, peste mormintele lor au fost plantați copaci pentru ca aceste crime să nu fie dovedite niciodată.

Aprilie 1941. Era o primăvară frumoasă, dar în inimile românilor bucovineni era din ce în ce mai iarnă. Iarnă siberiană. În pădurea Varniței din nordul Bucovinei, teritoriu ocupat de Uniunea Sovietică, înfrunziseră copacii, iar florile înfloriseră mai mult ca în nicio altă primăvară. Doar că în acel an, toate florile au fost strivite în picioare și au fost udate cu stropi de sânge. Câteva mii de români care au încercat să treacă granița în România au fost vânați, împușcați, târâți cu caii și apoi aruncați în gropi comune, femei și bărbați laolaltă, copii și bătrâni, morți și muribunzi.

Cum a început totul? Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, prin care Germania nazistă și Uniunea Sovietică și-au împărțit între ele sferele de influență teritorială în Europa Răsăriteană, la 28 iunie 1940 România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care i se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei și, în cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul. Românii din aceste teritorii au intrat astfel sub ocupația sovietică. Începuse teroarea.

Legi pentru germani

Istoria orașului Storojineț este istoria întregii regiuni. Localitatea situată în lunca Siretului care număra aproximativ 8.000 de suflete cunoscuse o perioadă înfloritoare. Aici existau prefectură, judecătorie, legiune de jandarmi, dar și un cinematograf, câteva școli și un liceu. Pe toate străzile erau deschise o puzderie de prăvălii, majoritatea ale evreilor care s‑au așezat aici încă din perioada ocupației austriece. Tot aceștia dețineau două fabrici de cherestea, două mori, o fabrică de spirt și una de mobilă. Odată cu ocupația sovietică, toate aceste unități comerciale sau de producție au fost organizate în cooperative, iar multe s-au închis deoarece nu puteau face față impozitelor mari care le‑au fost impuse. Sărăcia s-a așternut peste întreaga așezare și alimentele de strică necesitate au început să lipsească din ce în ce mai des, iar atunci când apăreau pe piață, se formau cozi lungi.

Bătrânii evrei care au continuat să poarte haine tradiționale și să meargă regulat la sinagogă au ajuns să fie stigmatizați, iar mai târziu mulți au fost deportați. Tinerii evrei însă s‑au grăbit să se înscrie în partidul comunist‑bolșevic devenind activiști. Numărul populației evreiești s-a mărit și cu frații lor veniți din Ardealul de Nord, după ce a fost ocupat de trupele lui Horthy Miklos.

O altă etnie însemnată în nordul Bucovinei era cea a germanilor. După recensământul făcut de autoritățile austriece în 1910, trăiau în Bucovina 69.068 de locuitori de origine germană (8,7%), în timp ce populația evreiască reprezenta aproape 13%. La scurt timp de la intrarea trupelor sovietice, s-au format comisii mixte germano‑sovietice, care au început să facă liste cu etnici germani ce urmau să plece în Germania, potrivit unor înțelegeri între URSS și Reichul german. În toamna anului 1940, operațiunea de evacuare a etnicilor germani a fost finalizată. Odată cu nemții au mai reușit să plece și unele familii de ucraineni, polonezi și români care aveau nume germane sau erau înrudiți cu familii germane.

Urmașii lui Ștefan, la mâna sovieticilor

În această stare de fapt, la sfârșitul lunii martie 1941, în centrul orașului Storojineț s-au adunat mulți români. „Au venit cu sutele țărani români îmbrăcați în sumane, ițari și opinci, coborâți parcă din istoria Moldovei, și era o mândrie să‑i privești pe acești descendenți ai plăieșilor lui Ștefan‑Vodă“, scria veteranul de război Vasile Ilinca în volumul de mărturii „Fântâna Albă – Golgota Neamului“. De ce se adunaseră atâția români din comunele din sudul raionului, precum Ropcea, Cupca, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Ciudei, Budineț și chiar din împrejurimile orașului Storojineț? Se auzise un zvon că cine dorește să plece în România este suficient să depună la raion o cerere și timp de câteva zile chiar s‑au primit asemenea cereri la miliția raională, dar când au văzut că se depun mii de cereri, chiar și de unii locuitori care nu erau români, atunci autoritățile și‑au dat seama că va fi un adevărat exod și au oprit primirea de cereri de plecare în România. Așa se face că oamenii au venit la conducerea raionului să protesteze față de această măsură.

Oamenii au format o delegație care să meargă să discute cu secretarul raional, dar nu au fost lăsați să intre și li s‑a spus să aibă puțină răbdare că se așteaptă să vină din moment în moment un reprezentant de la Kiev, adică de la nivelul conducerii Republicii Ucraina. Cu puțin înainte de ora 11.00 a apărut o mașină, limuzină neagră, care s‑a oprit chiar în fața intrării principale și din ea a coborât un om roșcovan, mic și îndesat. Era Vasile Luca, cel care primise cetățenie sovietică și devenise deputat în Sovietul Suprem. Imediat ce s‑a dat jos din mașină a fost înconjurat de femei, care au început să strige în gura mare: „Tovarășe Luca, te rog să ne faci dreptate, că uite «nacealnicii» de la raion nu vor să ne primească cererile de plecare în România, că de la unii au primit și de la noi nu vor să primească și că noi nu vrem să mai stăm aici, că nu putem face față la dările, corvoadele și impozitele ce s‑au pus pe capul nostru, așa că noi vă lăsăm casele, averea, vitele și tot ce avem și mergem în România, că aici nu mai putem trăi“.

Fără să audă nimic din ceea ce-l rugau românii, a urcat cele câteva trepte din fața intrării și a ajuns pe o mică terasă, pe care îl așteptau mai‑marii raionului. După ce i-a salutat, s-a întors spre mulțime: „Tovarăși! Frați români! Îmi dau seama că aici, pe plaiurile frumoase ale Bucovinei, circulă mulți spioni, dușmani și diversioniști care v‑au băgat în cap povestea aceasta cu plecatul în România. Eu vă întreb ce vreți să faceți în România, țară care aproape că nu mai există și vă spun eu aicea că în curând nu va exista deloc!? Doriți să mergeți în România să munciți pentru boieri și burghezie? Ce, nu i‑ați îngrășat destul? Vreți să se îngrașe și mai tare din munca voastră? Vreți să fiți exploatați în continuare, nu ați fost exploatați destul?“.

Primul pas pe ultimul drum

Dacă la primele vorbe oamenii au tăcut, ascultând cu atenție să vadă ce va spune, când au văzut că și fratele lor de sânge vorbește întocmai ca și propagandiștii, au început să murmure și apoi să huiduie. Peste puțin timp, din raion a ieșit un funcționar care le-a spus: „Oameni buni, aici la reședința raionului nu se mai primesc cereri, dar le puteți depune la Sovietul Orășenesc“. Clădirea Sovietului Orășenesc, fosta primărie, se găsea pe altă stradă, mai în centrul orașului. Așa s-a format o coloană lungă de oameni care au ocupat toate străzile ce duceau spre clădire. Acolo îi așteptau deja militari înarmați care le‑au barat drumul și le‑au comunicat că nu au voie să meargă mai departe. Atunci abia și‑au dat seama că au fost păcăliți de autorități, care urmăreau doar să-i alunge din zona reședinței Sovietului Raional.

În această situație, oamenii s‑au adunat grupuri‑grupuri și au început să se sfătuiască ce este de făcut. După mai multe deliberări au hotărât că nu vor mai apela la autorități pentru plecare, căci e zadarnic, și că pe data de 1 aprilie, cei ce sunt hotărâți să plece în România se vor întâlni în zona satului Suceveni și vor aduce cu ei cruci și steaguri luate din biserici și vor porni în procesiune spre frontieră, spunând că nu vor îndrăzni să tragă în ei, mai ales că vor fi și multe femei și copii. Cu această speranță, fiecare a plecat spre casa lui, mai hotărât ca oricând să fugă din satul natal pe care deja bolșevicii îl ocupaseră politic, dar și cultural.

Masacrul de la 1 aprilie

Așa se face că de 1 aprilie 1941, români din satele Ropcea, Iordănești, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Ciudei, Corcești, Carapciu, Suceveni, Prisăcăreni, sate ce aparțineau raioanelor Storojineț și Hliboca, au hotărât să meargă la reședința raională din Hliboca, aici fiind cea mai apropiată unitate de grăniceri de la frontiera cu România, cu gândul că vor putea trece granița, aducând ca argument faptul că și nemții și polonezii au fost lăsați să plece.

Ziua în care România a cedat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa URSS-ului: „Stalin mi-a furat copilăria“

În zona de graniță se formase o coloană de aproximativ 2.500-3.000 de oameni. În față erau cei care purtau crucile și steagurile luate din biserici. Așa au ajuns în fața sediului miliției raionale și al NKVD‑ului (Securitatea), care se aflau în aceeași clădire. Din sediul NKVD au ieșit câțiva ofițeri mai tineri și, aflând care este intenția lor, le-au spus că nu au cum să-i lase să treacă frontiera de stat, dar că vor transmite doleanțele lor superiorilor. La un moment dat, din clădire, povestesc martorii, a ieșit un alt ofițer, probabil cu grad mai mare, care i-a întrebat: „Ce doriți dumneavoastră?“, de parcă nu ar fi știut. Când oamenii au spus că vor să ajungă în România, acesta le-ar fi răspuns: „Da, oameni buni, ce? Vă ține cineva cu forța? Dacă doriți să plecați, plecați, asta e treaba voastră!“. În naivitatea lor, oamenii au crezut că asta e o dezlegare. Unii chiar au îngenuncheat și au sărutat pământul.

Grupuri, grupuri s-au îndreptat spre frontieră. Mai aveau de străbătut 15-16 kilometri, ajungând în apropierea zonei numită Varnița Camencei cam pe înserat. Un sentiment de neliniște i-a prins pe oameni după ce au observat cum, de la depărtare, erau urmăriți de soldați călăre. Dar ei erau hotărâți să meargă până la capăt. Coloana de oameni, după ce a traversat o pădure pe o distanță de circa 8 kilometri, a ieșit în câmp deschis, într‑o poiană numită Varnița, așa cum arăta geografia regiunii în anii ’40. La capătul ei, mai mulți soldați grăniceri săpau tranșee pe marginea cărora erau puști-mitralieră în poziție de tragere. Când coloana s‑a apropiat de aceștia, un ofițer i-a somat pe cei din față să se oprească. Nu se putea. Cei din spate îi împingeau pe cei din fața lor într-un drum ce părea fără de întoarcere.

Poiana plină de sânge și de morți

Ofițerul, văzând că oamenii se pun din nou în mișcare, s‑a retras și a dat ordinul de tragere soldaților din subordine. Cu toții au crezut că focurile vor fi trase în aer, ca avertisment, dar n-a fost să fie așa. A început să se tragă în plin în oameni. Tinerii din față care purtau crucile și steagurile le-au aruncat și au fugit care încotro printre cei care au căzut la pământ secerați. Cei care nu au fost nimeriți din prima rafală au fugit către pădurea din spate printre morți și muribunzi. Dacă vreunul din familie era la pământ, ceilalți membri nu-l abandonau și se întorceau în disperarea de a-l salva. Mulți au fost uciși în acest fel. Nici cei care au ajuns în pădure nu au scăpat. Aici erau așteptați de ostași pe cai care trăgeau după ei ca după iepuri. „Pe pășunea Varniței era o jale de nedescris, se auzeau țipete de groază ale celor răniți precum și acelora care le erau aparținători – fii, fiice, soții, mame etc. Pășunea era plină de morți și răniți, iar cei ce mai puteau umbla mergeau de colo‑colo să‑și caute părinții sau frații“, povestește Vasile Ilinca.

Pe înserate, supraviețuitorii au fost mânați ca vitele înapoi, spre Hliboca. Pe pășune au rămas morții și muribunzii. Abia a treia zi au fost aduși lipovenii de la Fântâna Albă, care sub supravegherea grănicerilor au adunat morți și muribunzi, tineri și bătrâni, femei și bărbați, aruncați cu toții în gropi și, după ce s-a turnat var peste ei, a fost aruncat pământ. Nu s-a știut niciodată câți români au murit în acel drum spre libertate și au fost îngropați pe dealul dintre Suceveni și Fântâna Albă. Tot timpul ocupației sovietice, această zonă a fost interzisă, iar dealul respectiv a fost arat și plantat cu pădure tânără de molizi.

La 2 aprilie 1941, echipe de milițieni și securiști au pornit la vânătoare în satele românești în căutarea fugarilor. Cei găsiți oblojindu-și rănile au fost ridicați cu tot cu familiile care erau acuzate de tăinuire. Un an mai târziu, preoții au adus la locul tragediei o troiță și mai multe cruci. O copilă de doar câțiva anișori a venit să aprindă o lumânare sub brazii crescuți din inima mamei sale...

Cum văd românii din Ucraina confruntarea ruso-ucraineană: „Rusia ne-a luat teritorii, Ucraina ne-a luat limba”

Doi regi pe plaiurile frumoasei Bucovine

Fântâna Albă, pierdută pe plaiurile Bucovinei, a rămas în memoria posterității ca fiind locul unde sute de români care au vrut să vină în țară au fost uciși la data de 1 aprilie 1941. Dar localitatea are o istorie pierdută în negura vremii. Pe aici a trecut și regele Carol al II-lea în anul 1935, cu ocazia inspectării frontului, așa cum aflăm din ziarul „Viitorul“: „Marţi, M.S. Regele inspectând frontul, pe care se desfăşoară manevrele, şi-a exprimat dorinţa de a vizita şi alcătuirea lipovenească din com. Fântâna Albă. Mitropolitul Pafnutie, al lipovenilor, îmbrăcat în odăjdii şi înconjurat de corul călugăritelor lipovene, a întâmpinat pe M.S. Regele căruia i-a prezentat crucea la care M.S. Regele s’a închinat. Coborât din maşină, M.S. Regele, alături de mitropolit şi urmat de tot alaiul, la care a luat parte satul întreg căci era pentru prima oară când venea un rege în mijlocul lor, s-a îndreptat către biserica mitropolitană, unde s-a oficiat o scurtă slujbă în care s-a ridicat Slavă Domnului ce a îndreptat paşii M.S. Regelui şi către credincioşii lipoveni“. Pe drum, mai aflăm din aceeași publicație, populația care presărase flori şi întinsese covoare în calea regelui îngenunchease pe tot parcursul, iar în momentul când Carol al II-lea a părăsit locuinţa mitropolitană, populaţia care se strânsese în faţa casei a ovaţionat îndelung monarhia.

Vreme de doi ani, însuși regele Suediei Carol al XII-lea a fost pe aceste meleaguri, aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman. La 24 iulie 1709, Carol a pus piciorul pe pământul românesc, de partea moldovenească a apei Nistrului, lângă Tighina. „Într'un cot al apei, lângă oraş, sub nişte copaci într'o sălişte părăsită după o revărsare a râului, a pus să i se facă mai întâi un orăşel de corturi, unde a zăcut de rana căpătată la picior şi suferi operaţia care-1 mântui“, aflăm din ziarul „Vremea“ dintr-un număr din anul 1942. „După doi ani de stat în astfel de locuinţă, din cauza inundaţiei apei Nistrului, în Iulie 1711, este sfătuit să se mute pe un loc mai ridicat de lângă satul Varniţa, aşezându-și mai întâi cortul lângă o biserică. Acolo Carol a clădit un sat suedez după toată orânduiala moldovenească, mâncând pâinea noastră, pentru că tainul i se dădea din proviziile pe care Moldova le datora Porţii“, scria mai departe autorul în aceeași publicație.

Și „Basarabia literară“ a scris pagini întregi despre aventura regelui Suediei pe aceste meleaguri. „În fața bisericii care, prin măreția ei, stăpâneşte întinderile transnistriene, s-a ridicat un monument în amintirea ostașului cuceritor de lumi. Doi ani a stat prizonier în Varnița, în satul sărac pe-atunci și închis apoi în turnul Cetății Tighina, turn care dăinue și azi în partea dinspre răsărit, spre Purcari și Tiraspol. Regele Carol al XII-lea, în doi ani ne-a deprins limba, s-a îndrăgostit de mâncările noastre și negreșit că niște ochi dulci de moldovancă i-au tulburat inima. Că este aşa ne-o dovedește o întâmplare pe care țin s-o povestesc. Acum câțiva ani, un profesor universitar din Suedia a venit la Varnița să vadă locurile unde-a viețuit marele Rege. L-am purtat prin sat, l-am dus pe la școală, pe la biserică, am colindat cu el Cetatea, i-am arătat turnul care i-a fost locuință“, scria D. Iov într-o ediție a anului 1943.