Mihail Sadoveanu a fost un geniu în literatura română, dar în spatele scriitorului a fost doar un om. În comunism, regim pe care l-a glorificat, a trăit ca un burghez, fără să aibă nimic de-a face cu ideologia maselor. A cochetat și cu dreapta și cu stânga eșichierului politic, dar s-a dăruit cu totul comunismului, rămânând în legendă expresia sa „Lumina vine de la Răsărit“.

Început de noiembrie. Cu copaci jupuiți de frunze arămii și roșiatice. E frig. Peste lanurile de porumb necules, rămas strâmb, pe câmp, se lasă grea ceața. Nu mai sunt nici târgoveți, nici căruțe. A rămas doar hanul de poveste din scrierile lui Mihail Sadoveanu. Situat la întretăieri de drumuri din ținuturile Moldovei, aici, călătorul obosit și înfrigurat găsește foc în sobă și bucate alese pe masă. Hangița rumenă la față te ospătează cu vin în carafă și cu slană.

Aici începe și povestea noastră. Povestea unui mare scriitor care ne-a dus în „Împărăția apelor“, în „Nopțile de Sânziene“, la „Nunta Domniței Ruxandra“ sau care ne-a cărat pe cărări de munte alături de Vitoria Lipan în „Baltagul“. Am făcut o călătorie în timp la începutul secolului al XVII-lea în „Neamul Șoimăreștilor“ şi am ajuns şi în „Locul unde nu s-a întâmplat nimic“.

„Domnu Trandafir“

Domnul Trandafir a fost primul său învățător, Busuioc, de la școala din Pașcani. Despre situația lui școlară de la finalul clasei a IV-a aflăm dintr-un material publicat de G. Ursu în „Convorbiri literare“: „«Se certifică că elevul Sadoveanu Mihai, născut în comuna Paşcani, plasa Siretu judeţul Suceava la anul 1880, luna Noembrie 5 zile, de naţiune română, de religie ortodox, frecventând şcoala de băeţi din reşedinţa comunei Paşcani, la examenul de finele anului şcolar 1891, din obiectele clasei IV-a patra, a meritat nota medie precum urmează: rel. 8, scrierea şi citirea 8.50, Gramatica 8, Aritmetica-Geometria 7.50, Istoria 7, Geografia 7, învăţ. real. 7, Conduita 8. Drept care după cererea ce a făcut acestei direcţiuni, se eliberează acest certificat spre a-i servi la necesitate. învăţător M. Busuioc. Nr. 581891 Iuliu 28», act care cândva era expus la Muzeul Fălticenilor. A urmat apoi școala la gimnaziul «Alecu Donici», unde director era V.T. Lovinescu“. Tot G. Ursu, care avea să îi scrie și biografia lui Sadoveanu, îl descria astfel: „Copil sălbatec al plaiurilor şi al minunilor, a intrat sfios ca’ntr’o biserică în cuprinsul gimnaziului «Alecu Donici». Era mititel, bălan, cu capul cam mare, tuns cazon“.

Conform matricolei anului școlar 1894-1895, elevul Sadoveanu a rămas repetent, „având probleme la Latina, Elina şi Matematicele. Totuşi elevul se menţine la acelaş nivel de pân acum la Istorie, cu media totală 8.38 şi începe să se distingă la Română. În clasa IlI-a, repetată în anul şcolar 1895-1896, Sadoveanu este promovat în mod strălucit, fiind clasificat întâiul între 13“.

În această perioadă a vieții lui l-a întâlnit pe dascălul care l-a îndrumat în lumea scrisului, profesorul de română N. Apostol. „Profesorii bătrâni, din câţi mai trăiesc azi, cum e venerabilul George Stino, îşi amintesc limpede că Sadoveanu a fost preţuit în chip deosebit şi a fost încurajat ca să scrie de N. Apostol. Se frământa ceva în sufletul copilului ajuns adolescent; frigurile de scriitor apăruseră chinuitoare; povestiri cu haiduci în manuscris se amestecau prin ghiozdanul său“, scrie G. Ursu în biografia sa.

De altfel, mulți dintre dascălii lui au devenit eroi în povestirile sale de mai târziu. Viața dramatică a lui V. Radianu, profesorul de religie, a înfăţişat-o în „Însemnările lui Neculai Manea“, iar George Stino, profesorul de franceză, era evocat de Sadoveanu: „Franceza e o limbă vie şi sunt profesori cari izbutesc s-o facă moartă. Când la cunoştinţa limpede a obiectului se adaugă şi însuşirea pedagogică, se întâmplă ce ni s-a întâmplat nouă gimnaziştilor de la Fălticeni acum treizeci şi cinci de ani. La acest gimnaziu de provincie fusese mai demult profesor de franceză un elveţian cu numele de Mr. Wagner, mi se pare. Unul din elevii lui, d. Gheorghe Stino, a venit să înlocuiască pe bătrânul dascăl mort. D-l Stino întrebuinţa metodele arhaice, în afară de programa analitică, ale maistrului său elveţianul... Profesorul meu şi al copiilor mei s-a retras la pensie ca un bătrân invalid, luptător în războaie necurmate. Cu vederea, cu auzul şi cu sănătatea împuţinate, cu necazuri multiplicate, copleşit de nevoile vieţii – nimeni nu i-a dat o decoraţie, nimeni nu l-a lăudat pentru opera lui. Bătrâneţea i-a fost tristă şi posacă. Aceste rânduri sânt o primă şi ultimă floare închinată unui adevărat dascăl“, scria Sadoveanu.

În împărăția apelor

De altfel, multe dintre locurile copilăriei apar evocate în scrierile sale. Iazurile Şomuzului au fost împărăţia apelor lui Sadoveanu. Mare parte din volumul „Împărăția apelor“ cuprinde întâmplări ale acestor locuri, iar mai târziu, tocmai la iazul Călugărului, într-o vacanţă de vară, Sadoveanu a putut trăi, în ostrovul „Nada Florilor“, miracolul naturii. Acolo, la Nada Florilor, apa din jurul ostrovului era plină de felurite gângănii „pe care le vedeam cu ochii, şi de altele şi mai mărunte pentru care, ca să le deosebim, aş fi avut nevoie de instrumentele gimnaziului nostru. Era mai bine poate să nu fi ajuns la cunoştinţa acelor instrumente. Viaţa ar fi fost mai simplă“. După mulți ani, s-a întors pe meleagurile copilăriei, dar ostrovul nu mai era.

În timpul gimnaziului din Fălticeni, Eugen Lovinescu l-a avut coleg de clasă câţiva ani. Şi-l aminteşte ca fiind tăcut, blajin şi visător. Scria de pe atunci. „În clasa a doua compunea un haiduc. Îl ilustra singur, făcând concurenţă librarului Iancu Reis“. În timp ce Lovinescu, cum însuşi declara, făcea parte dintr-o celulă familială solid organizată, „Sadoveanu avea apucături de haltă şi de pădure, de vagabondare visătoare“.

Pe front

Aici se termină povestea noastră. Pentru multe generații, el a rămas ca fiind un mare scriitor, nu ca om politic. Și totuși, trecutul său este tumultuos și deopotrivă controversat. A cochetat și cu doctrinele de stânga și cu cele de dreapta. În timpul Primului Război Mondial, Sadoveanu s-a poziționat împotriva Antantei, descriind politica națională a Imperiului Rus din Basarabia mult mai barbară ca dominația habsburgică a Transilvaniei, pentru ca în anul 1916 să treacă brusc la tabăra pro-Antanta, pe care a abandonat-o în 1918, când a fost lăsat la vatră. Perioada stagiului militar a fost evocată, mai târziu, în volumul „Amintirile căprarului Gheorghiţă“, iar călătoriile scriitorului în Bulgaria şi războiul româno-bulgar l-au inspirat în scrierea cărţilor „Privelişti dobrogene“, „44 de zile în Bulgaria“ şi „Războiul Balcanic“.

Urmează apoi apogeul vieții sale de scriitor. În anii ’20-’30 a dat cele mai însemnate titluri ale operei sale: „Venea o moară pe Siret“ (1925), „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă“ (1929), „Dumbrava minunată“ (1926), „Hanul Ancuţei“ (1928), „Ţara de dincolo de negură“ (1926), „Împărăţia apelor“ (1928). Cel mai cunoscut roman al lui Sadoveanu, „Baltagul“, a apărut în 1930.

Mitrea Cocor, „luptătorul crescut de partid“

După anul 1945, Sadoveanu a îmbrățișat doctrina comunistă, fapt care răzbate și din scrierile sale, celebru fiind romanul „Mitrea Cocor“. Presa l-a elogiat în fel și chip: „Opera lui Sadoveanu este un document care confirmă mărturisirea făcută odată că «Țăranul romîn a fost principalul meu erou». Cunoscând acestea, vedem cum marele purtător al jalei poporului din vremuri de demult a continuat în mod firesc să reflecte mai departe viaţa aceluiaşi om din popor. De astă dată haiducul răzvrătit, anarhic şi singuratic, este înlocuit cu luptătorul conştient, crescut de partid. Obida bordeelor a fost înlocuită cu viaţa îndestulată in gospodăria colectivă. Mitrea Cocor reprezintă chintesenţa tipului omului din popor. El reprezintă culmea creaţiei sadoveniene, primul erou pozitiv şi conducător comunist în literatura noastră nouă, realizat de pe poziţiile realismului socialist. În ultima creaţie a marelui rapsod «Aventură în lunca Dunării» poporul apare în munca şi lupta lui victorioasă pentru construirea socialismului“, scria Olga Apostol în publicația „Pentru socialism“.

Pact cu ocupantul

Însă culmea obedienței față de Armata Roșie care a ocupat România a fost conferința pe care Mihail Sadoveanu a ținut-o la Sala Dalles în anul 1945 sub titlul „Lumina vine de la Răsărit“: „Negurile pe care o propagandă bolnavă le revărsase asupra lumii noastre se risipeau; soarele răsăritului biruie“, spunea el. A fost momentul în care marele scriitor a devenit copilul răsfățat al noului regim, fiind răsplătit din plin cu case și cu funcții politice. În anul 1946 a devenit președinte al Adunării deputaților, în 1947 membru în prezidiul RPR și în 1948 vicepreședinte al Prezidiului MAN.

De altfel, „Lumina vine de la Răsărit“ era și o deviză masonică, iar Sadoveanu apărea în arhivele lojilor masonice din România din anul 1928, iar în 1935 era deja Mare Maestru al Marii Loji Naţionale şi Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite, iar expresia nu era decât un mesaj codificat trimis de Sadoveanu altor francmasoni, avertizându-i de pericolul pe care îl prezentau sovieticii asupra organizației, conform istoricului Adrian Cioroianu. În schimb, istoricul Ioan Stanomir nu-i acordă nicio șansă: „Lumina vine de la Răsărit. Cu o sintagmă clasicizată, definind un timp și un pattern al cameleonismului, Mihail Sadoveanu trasează sumar linia de evoluție și facilitează realierea la valorile democrației populare, ea avându-și originile în preocuparea pentru «chestiunea socială», pentru nedreptățile țărănești. Viitorul aparține celor capabili de a tăia nodul gordian. Profesiunea de credință trecută («Sânt un om de stânga, aflat pe linia unui fel de poporanism, în spiritul «Vieții Românești”») contextualizează și face credibilă convertirea. Reperul invocat, previzibil, rămâne cel sovietic. (...) Adevărata libertate se află la Răsărit, pe șantierul lumii de mâine“, scrie el în lucrarea „Facerea lumii“ din volumul „Explorări în comunismul românesc“.

Ce-a vrut să spună cu adevărat Mihail Sadoveanu nu se va afla niciodată. În anul 1954, într-un interviu acordat pentru „Gazeta literară“, a explicat cumva sensul cuvintelor, dar și această mărturisire trebuie citită în contextul acelei perioade, în care totul era cenzurat. „Dvs. v-aţi adresat intelectualilor şi tuturor oamenilor de bună credinţă din ţara noastră, spunîndu-le că «lumina vine de la răsărit». Cum apreciaţi, după zece ani, poziţia scriitorilor din acest punct de vedere?“, îl întreabă autorul George Macovescu. Iată ce răspuns dă Mihail Sadoveanu: „Mai întîi, o mică precizare, care este – dacă vrei – de istorie literară. Acum zece ani, am ţinut o conferinţă, căreia i-am spus «Lumină de la răsărit». Apărută apoi în broşură, a fost intitulată: «Lumina vine de la răsărit». Că lumina vine de la răsărit, aceasta s-a dovedit pe deplin. Şi nu numai pentru cei tineri, însufleţiţi sub mîna partidului, dar mai cu seamă pentru acei scriitori mai vechi, dintre care unii s-au ales ca buni lucrători pentru progres, socialism şi pace, aşa cum sînt: Demostene Botez, Tiberiu Vornic, C. Ignătescu, Al. Duiliu-Zamfirescu şi alţii. Sînt încredinţat că mai este timp şi pentru alţii, care pînă acum nu s-au dumirit, să facă gestul cerut de poporul nostru“.

La pas prin Moscova cu Boris Polevoi

Regimul, la rândul lui, l-a răsplătit din plin: cu case, i-a tipărit cărțile în tiraje uriașe, iar în anul 1961 i-a acordat Premiul Lenin pentru Pace. Scriitorii sovietici l-au preamărit. Scriitorul rus Boris Polevoi, unul dintre ei, consemna în revista „Flacăra“ în anul 1955: „Noi, oamenii sovietici, îl iubim şi-l preţuim pe marele clasic romîn. Operele sale au fost tipărite în diferite limbi ale popoarelor din Uniunea Sovietică, în mai multe ediţii de mare tiraj“. Mai mult decât atât, Boris Polevoi primește o pagină întreagă în aceeași revistă în care scrie doar despre Mihail Sadoveanu, pe care-l însoțise în excursia din Moscova. „Mă plimbam într-o zi cu Mihail Sadoveanu prin Piaţa Revoluţiei din Moscova. Ningea, dar lapoviţa şi umezeala nu stînjeneau animația ce domnea pe străzi. Pe lîngă noi se perindau, ca într-o uşoară plutire, Piaţa Roşie, tăcuta strajă a mormintelor scumpe inimilor noastre... Kremlinul, cu nepreţuitele sale relicve... Sadoveanu mergea îngîndurat. «La ce s-o fi gîndind oare străbătînd străzile capitalei noastre? – m-am întrebat. Admiră oare unitatea organică dintre tinereţea triumfătoare a oraşului şi cărunta înţelepciune a Kremlinului? Oare îşi aminteşte de soarta lui loan Ursu şi a Vitoriei Lipan? De scrumul cărţilor lui, pîrjolite de fascişti, ori de mormanele de cenuşă rămase de pe urma războiului? Sau, poate, i se perindă în amintire noile înfăptuiri ale lui Mitrea Cocor şi ale tovarăşilor săi, care înalţă temeliile unei vieţi noi?»“.

Atunci, Mihail Sadoveanu i-a dezvăluit cele mai tainice gânduri ale sale: „Deodată scriitorul curmă tăcerea, începu să-mi povestească despre o întîlnire pe care o avusese într-o gară din Moldova. Dînd la o parte perdeluţele ce acopereau fereastra deschisă a compartimentului de tren în care se afla, Sadoveanu văzuse pe peron un grup de ţărani moldoveni îmbrăcaţi în costume naţionale pitoreşti: erau eroii cărţilor lui de ieri şi de azi. Deodată, unul dintre săteni rosti numele scriitorului şi toţi se întoarseră spre Sadoveanu. Zîmbiră şi, scoţîndu-şi tacticos pălăriile, îl salutară plini de respect...“.

Reportajul se încheie în nota caracteristică a scrierilor acelor ani: „Şi atunci, mi-am dat bine seama: în inima lui arde ca un foc nestins dragostea pentru pămîntul natal, pentru oamenii simpli, oameni ai muncii. Tocmai de aceea el munceşte şi acum neobosit, luptînd pentru pace. El urmăreşte cu mult nesaţ realizările oamenilor sovietici. Iar oamenii sovietici ştiu că minunatul scriitor romîn este un sincer prieten al Uniunii Sovietice“.

La moartea sa, în octombrie 1961, la catafalcul său au fost prezenți și consilierii sovietici, așa cum consemna presa acelor vremuri: „Alături de el, cel care a vestit că «lumina vine de la răsărit» s-au grupat şi condeile celor din urmă sosiţi“, ale tinerilor constructori ai patriei noastre socialiste“, iar publicația „Scînteia Tineretului“ anunța că în numele scriitorilor sovietici a luat cuvântul scriitorul Serghei Mihalkov, secretar al Uniunii Scriitorilor din R.S.F.S. Rusă: „În aceste clipe de adîncă durere, scriitorii Uniunii Sovietice se înclină cu pietate în faţa corpului neînsufleţit al scumpului lor prieten şi confrate, care plecat pentru totdeauna dintre noi, ne-a lăsat în nenumărate volume ale operei sale minunate – inima lui curată şi sufletul lui drept. Scriitorii Uniunii Sovietice m-au însărcinat să transmit poporului romîn imensa lor recunoştinţă pentru faptul că a dăruit lumii pe Mihail Sadoveanu“.

TOVARĂȘUL DE LUX

Viața la conac, cu deplasări în Occident și prânz cu homar

În perioada comunistă, Mihail Sadoveanu a dus un trai luxos, fapt care contravenea ideologiei comuniste, în care toți oamenii trebuiau să fie egali. Ca un exemplu vine o notă din jurnalul său, din iulie 1927, pe când se afla în Amsterdam: „7 iulie 1927 – O zi din viaţa lui Mihail Sadoveanu: Este la Bagatelle, restaurant scump din Amsterdam. Primul fel e compus din vreo treizeci de feluri de mezeluri, pescării, ouă, sălăţi, jambon, aspic, migdale prăjite etc. Apoi o supă groasă cu cremă, ouă şi ciuperci. Urmează homar cu maioneză, asparges cu sos flamand, îngheţată cu fructe, căpşune şi caise. O cafea filtru, un coniac de la 1850“. Chiar dacă avea un trai mai mult decât decent, asta nu înseamnă că era și darnic, lucru pe care îl confirmă și finul său, Păstorel Teodoreanu, într-una dintre epigramele sale: „De ți-ai face testamentul/ Tu să nu-mi lași mii de franci!/ Nașule, să-mi lași obrazul/ Ca să-mi fac din el bocanci!“.

Stilul de viață al lui Sadoveanu e surprins și în ziarul „Dreptatea“ din 2 aprilie 1946: „Vreau să vedem un comunist român adevărat, care să poată ţine fruntea sus: «Trăiesc în dispreţul bunurilor materiale, după idealul comunist, un loc, un salar, un om, fiecare la ce a învăţat». Caut unul cu o austeră simplitate, căruia să-i zic: «Vreau să-ţi fiu asemenea» (...) Poftiţi la Ciorogârla. Un om masiv coboară din conac să supravegheze munca altora, ca un boier rus de altădată, peste mujicii lui. Este domnul Mihail Sadoveanu, comunistul! (...) Comunismul românesc are fălci din preistorie şi buzunare fără fund din legendă“.

„Cum poți să fii așa crud cu minunea asta de animal?“

Mai mult decât atât, citind memoriile unor intelectuali de seamă care l-au cunoscut, dar și dezvăluirile unor istorici de marcă, descoperim caracterul său. De departe, cea mai îngrozitoare amintire cu Mihail Sadoveanu ne-a lăsat-o Ioana Berindei , fiica istoricului și omului politic Ioan Hudiță, care a fost arestată în august 1950, împreună cu mama sa, și a născut o fată la Văcărești, pe Ruxandra. În volumul „Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu Lavinia Betea“, ea își amintește că la bunicii săi venea des Mihail Sadoveanu, cu câinele lui de vânătoare, pe care-l chema Nero. „Îmi amintesc că, într-o zi, Nero l-a enervat pe Sadoveanu, care l-a bătut cu o curea. Cîinele urla de durere. Atunci, bunica furioasă i-a spus scriitorului: «Coane Mihai, să știi că m-ai supărat. Cum poți să fii așa crud cu minunea asta de animal? Vrei să judece ca dumneata?». Din acea zi nu l-am mai putut suferi pe Sadoveanu. I-am citit opera cu pasiune – Baltagul, Venea o moară pe Siret, Domnița Ruxandra – dar am citit una după alta Frații Jderi și Neamul Șoimăreștilor și în capul meu s-au făcut o apă și-un pământ“.

La nivel declarativ însă, Sadoveanu lăsa să se vadă opusul. Prozatorul Mihail Sevastos a povestit în publicația „Steaua“ în anul 1960 în textul „Cu maestrul la vînătoare“, cum se ducea alături de Sadoveanu să vâneze în împrejurimile Iaşilor, iar în urmă pe Bărăgan şi-n pădurea Călugărenilor. „Mulţi ani, am vînat cu aceiaşi cîini: Nero şi Lord. Cînd unul dintrînşii s-a prăpădit, Sadoveanu s-a înduioşat şi a şoptit cu ochii umezi: «Vasăzică a murit prietinul nostru». Iar cînd i-am arătat interviul acordat unui ziar de o artistă cu renume, în care declara că «nu poate suferi cîinii», el a izbucnit mînios: «Pe persoana aceasta n-o mai pot stima!»“.

A semnat sfârșitul unor țărani care se opuneau colectivizării

Mihail Sadoveanu a curmat destine de oameni, în calitatea sa de vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a aprobat condamnările unor ţărani potrivnici colectivizării. „(...) în lumea de după 1948 vocea lui Mihail Sadoveanu își va avea timbrul ei, inconfundabil. Sfătoșenia scriitorului acordă o notă de clasicitate patriarhală facerii lumii. Semnăturile demnitarului pe sentințele de condamnare la moarte sunt prețul pe care intelectualul pus în slujba poporului muncitor este pregătit să îl accepte“, scrie Ioan Stanomir în „Facerea lumii“.

Ședințele Camerei care a scos în afara legii Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu au fost prezidate de președintele Adunării Deputaților, Mihail Sadoveanu. Așa sfârșea un mare partid, iar membrii ei marcanți au fost aruncați în temnițe, unde mulți au și murit.

La vânătoare

Mihail Sadoveanu avea multe hobbyuri: era vânător, pescar, juca șah. De multe ori a scris cum se derula o partidă de vânătoare: „În jumătatea a doua a lunii octombrie, după ce s-au strîns porumburile, încep pentru vînătorile plăcute la iepuri. Cu unul ori doi tovarăși, avînd alături și prepelicarii, intrau în peisagiul de toamnă. Se știe că iepurii nu se țin totdeauna în aceleași locuri; ascultă și ei de legi ale conservării speciei și, în vreme de ploaie, caută anume adăposturi pe vînt, nu stau în porumburi care sună; cînd sînt împrăștiate vitele cu cîinii pe cîmpurile culese, se retrag în singurătatea dealurilor goale ori în arături vechi. Sub soarele potolit, expediția se desfășoară pe colnice, în lungul văilor, pe miriști pe răzoare, care, în Moldova, se chiamă haturi – în porumburi, în piscuri de spinării“, scria Sadoveanu pentru anuarul asociației turistice „Turing-Clubul României“.

„O adiere trece pe întinderile goale; din cînd în cînd, te oprești ca să respiri aerul curat; privești un unghi de cocoare ce vîslește spre sud; fire de funigei trec prin aerul zilei; după truda plăcută a umbletului, toate îți par prietenești, într-o oră de reculegere, departe de tumultul vieții. Nu ți se cere să fii un trăgaci excelent; e bine ca sălbătăciunea să-și aibă sorții ei de scăpare și expediția se face mai mult pentru plăcerea sportului; e necesar, mai ales, să fii atent către tovarășii din dreapta și din stînga, să ai arma cu țeava în sus cînd umbli și să-ți stăpînești nervii cînd vînatul a izbucnit deodată, ca și cum l-ar fi fătat pămîntul – după expresia populară. Și, mai cu seamă, e necesar să fii bun și agreabil tovarăș“, încheia el scrierea.