Epoca modernă a adus pentru prima oară în secolul XX înființarea unui stat valah în Balcani, pe fundamentul etnologic și economic al ”romaniilor populare” și a ”roirilor” pastorale. Începând cu epoca modernă valahii din aceste regiuni de transhumanță, balcanice, au primit denumirea de aromâni, iar limba lor este un grai al limbii române. Prima mișcare în care valahii recunoscuți ca aromâni s-au implicat în emanciparea statală a fost în timpul revoltei de la Kruševo din 1903, în Macedonia de nord. Atunci, valahii, bulgarii, sârbii și grecii au proclamat Republica de la Kruševo. La 3 august 1903, rebelii au capturat orașul Kruševo din Manastir Vilayet al Imperiului Otoman (actuala Macedonia de Nord ) și au stabilit un guvern revoluționar. Entitatea a existat doar 10 zile: de la 3 la 13 august și a fost condusă de Nikola Karev. Liderul bulgar fost un puternic om de stânga, respingând naționalismul minorităților etnice și favorizând alianțele cu musulmanii de rând împotriva Sultanatului, susținând ideea unei Federații Balcanice. Republica avea o orientare pro-bulgărească și a fost suspicioasă față de preoții greci pe care i-a ucis ca ”spioni” turci. Mișcarea era controlată de IMRO, o organizație revoluționară macedoneană. În această mișcare de independență s-a implicat aromânul Pitu Guli (1865–1903), un lider local a ceea ce s-a denumit în mod obișnuit Organizația Revoluționară Internă Macedonică. În martie 1903, Pitu Guli a început să comandă o echipă revoluționară, trecând granița bulgaro-otomană îndreptându-se spre Kruševo. Din aprilie până în august 1903, el s-a antrenat și și-a pregătit voluntarii aromâni (valahi) pentru luptă. A murit eroic în Kruševo, apărând republica în fața trupelor otomane, care au zdrobit în sânge revolta. Pitu Guli sau Pitu Vlahul a condus armata aromânilor în celebra bătălie de la Piatra Ursului și și-a dus voluntarii aromâni la un sacrificiu eroic asemănător cu cel al spartanilor din bătălia de la Termopile afirmă memoria colectivă și istoricii. Republica multinațională Kruševo a fost prima încercare modernă de înființare a unui stat cu o componentă valahă substanțială în Balcani. Imnul de stat al Macedoniei de azi cântă, de fapt vitejia, unui erou român: Pitu Guli, zis și Pitu Vlahul.

Pitu Valahu

Alcibiade Diamandi a fost un charismatic politician anti-grec şi propagandist aromân din Samarina, încă din primul război mondial. Diamandi s-a născut în Samarina (la peste 1.600 de metri: cel mai înalt sat din Grecia) într-o familie de negustori aromâni înstăriți. După ce a studiat la școala primară românească din Samarina, a continuat la liceul grecesc din Salonic (la acel moment încă parte a Imperiului Otoman). În ajunul Războaielor Balcanice din 1912 a plecat (ca mulți alți aromâni din Grecia) în România, unde s-a înscris în Academia Comercială din București, unde a și absolvit. Când România a intrat în primul Război Mondial, în 1916, Diamandi s-a oferit voluntar în serviciul militar, servind ca ofițer. A fost trimis de armata română ca observator în Albania, aflată pe vremea aceea sub tutelă italiană și franceză. Fiind un fervent militant al cauzei aromânilor din Grecia, el a cerut Aliaților și mai ales României să susțină pe lângă guvernul grec, pe atunci confruntat cu Schisma Națională, organizarea teritorială a comunității aromâne într-un «nomos» autonom. Acest plan a fost denumit mai târziu în bibliografii «Principatul Pindului» și a primit în mod clar un răspuns negativ din partea României, precum și de la Italieni, Grecia devenind la rândul ei o țară Aliată la data de 24 noiembrie 1916. (wikipedia.ro). În 1917, cu sprijinul trupelor italiene Diamandi înfiinţează în sudul Albaniei, Republica Pindului şi în nord Republica Korcea (oraş aromânesc, care în prezent este înfrăţit cu municipiul Cluj-Napoca), – state autonome sub protectorat italian. În primul război mondial, Italia a promovat proiectul de stat (denumit în italiană Principato del Pindo) în scopul de a face presiune asupra guvernului grec pentru a-l determina să intre în război de partea Aliaților. La cererea italienilor, treisprezece comune cu populație aromână au trimis pe data de 27 iulie 1917 o cerere către premierul Ionel IC Brătianu și guvernul român, ca România să susțină proiectul față de guvernul grec, condus de Elefterios Venizelos. Între timp, la 2 iulie 1917, scopul Aliaților a fost atins, și Grecia a declarat război puterilor centrale, iar Italia a renunțat la proiect. Autoritățile grecești nu au apreciat tentativa și, numeroși fruntași, învățători și preoți aromâni din satele care semnaseră cererea, au fost acuzați de separatism și deportați, pentru mai mulți ani, în insulele cele mai izolate ale Mării Egee. Despre subiectul indepedenței Pindului puteți citi mai multe pe siteul dedicat acestui subiect Proiect Avdhela . „Începând cu luna august, dată fiind și situația de pe frontul din nordul Italiei, precum și tratativele cu noua putere greacă a lui Venizelos care a presat în repetate rânduri cartierul general italian spre a-i fi predată administrația zonelor din Masivul Pind, forțele italiene se retrag. În vacumul de putere creat notabilitățile locale aromâne au proclamat la 29 august 1917 independența Pindului și protectoratul Italiei asupra zonei. S-a format tot atunci un comitet compus din 7 persoane: Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tache Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi și Sterie Caragiani, cu rol decizonal, asemenea unui cvasi-guvern. Acest comitet provizoriu a trimis comisarului general al Italiei la Ianina, Francesco Fazzi următoarele: „Față de noua ocupațiune grecească, ce ne amenință, și care a fost inițiată la Abela prin acte de abuz de putere și de represalii, populația română din Pind, răsculată ca un singur om, și înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independența sa, sub protecțiunea Italiei”.

Alcibiade Diamandi

Temerile comitetului de la Samarina au fost anticipate încă din 7 iulie 1917, când după primele zile de ocupație italiană consulul Nuvolari trimitea din Ianina către Roma o telegramă arătând entuziasta primire făcută italienilor de către aromâni, dar și faptul că aceștia vor avea de suferit represalii din partea grecilor în cazul în care zona le va reveni celor din urmă, solicitând asigurări suplimentare. De altfel, evenimentul de la Samarina din 29 august (stil nou) nu mai era pe placul consulului italian ce solicită chiar el stoparea acțiunilor cu tentă politică. Atitudinea oficialului italian era desigur în concordanță cu noile instrucțiuni primite de la Roma și cu hotărârea luată de înalții oficiali italieni de a abandona regiunea. Luând act de noua stare de lucruri și consulul român a înțeles pericolul la care s-ar expune comunitățile aromâne dacă ar opune rezistență în fața iminentei reinstaurări a administrației grecești militare. Mincu a îndemnat la prudență, asigurând localnicii de intențiile pașnice ale grecilor, uzând de autoritatea sa și susținând că a primit garanții din partea autorităților elene. După părăsirea italiană a Epirului de Sud situația aromânilor implicați în manifestațiile politice din Pind a devenit extrem de critică. Consulul român de la Ianina a obținut prin intermediul diplomaților italieni garanții formale de la guvernul elen că nu se vor întrebuința represalii asupra aromânilor. Autoritățile elene urmau a fi controlate de emisari diplomatici italieni ce vor fi trimiși în principalele localități aromâne din Pind. Însuși premierul Venizelos declara că nimeni nu va avea de suferit. La 7 septembrie 1917, trupele grecești au intrat în Samarina. De îndată, autoritățile elene au trecut la acțiuni de represalii, amnistia generală promisă nefiind acordată. În fața persecuțiilor, aromânii refugiați nu s-au mai putut reîntoarce în comunele de origine. Alcibiade Diamandi alături de alți notabili aromâni pindeni au ales să rămână la Arghirocastro (Albania), încercând să formeze la scurt timp o delegație albano-aromână care să poată pleda în plan internațional cauza unei autonomii largi pentru ținuturile locuite de urmașii romanității orientale din părțile masivului Pind. La fața locului noua administrație greacă nu s-a dezmințit însă, aplicând localnicilor aromâni un regim marcat de arestări, maltratări, violențe și amenințări. Nu întâmplător, notabilii au fost primii care au căzut victime procedurilor de instaurare a noii oblăduiri. Primarul de Avdela, Ghiți Caragiani a fost maltratat în public de către ofițerul de jandarmi Constantulis ce avertiza populația locală că „pe viitor le este interzis a se mai declara români”. După primul război mondial, pentru a nu fi ucis de poliţiile albaneze şi greceşti, Diamandi fuge la Roma unde devine un apropiat, şi un membru, al staff-ului noului dictator în ascensiune Benito Mussolini. În acelaşi timp Diamandi, care a absolvit Academia Comercială din Bucureşti în 1912 devine şi un colaborator al Siguranţei române. Dandy-ul aromân a fost martor la ascensiunea mişcării fasciste a lui Benito Mussolini, cu care s-a împrietenit. Există părerea că Alcibiade Diamandi a fost unul dintre cei mai eficienţi spioni români din Roma, în acea perioadă. Însă, în anul 1927, tot mai desele scurgeri de informaţii din jurul ducelui Mussolini au alertat serviciile secrete italiene. În acest context, Alcibiade Diamandi a cerut Legaţiei României din Roma un paşaport şi s-a întors în ţară, după cum atestă arhiva Legaţiei de la Roma. Însă nu pentru mult timp, pentru că a primit o nouă misiune. El a fost numit în postul de vicepreşedinte al Companiei Naţionale Petroliere a României şi trimis la Atena. Postul primit îi asigura un salariu de nabab şi libertatea de a-şi desfăşura activitatea de spion sub paravanul de om de afaceri, care se ocupa cu importul de petrol românesc în Grecia. Alcibiade Diamandi locuia în elegantul district Kolonaki şi s-a implicat în numeroase aventuri galante. Arhivele acestora arată că superspionul român „avea misiunea de a-i organiza pe aromâni şi de a procura secrete legate de economia şi de capacitatea militară a Greciei”, după cum arată un raport din perioada interbelică al contraspionajului grecesc, susţin unii dintre liderii aromânilor. Documentele arată că el avea oameni de legătură în insula Rhodos, pe atunci posesiune a Italiei. De aici, prin Roma, el transmitea secretele obţinute către Bucureşti. Istoricii nu exclud nici varianta ca Alcibiade Diamandi să fi devenit agent dublu, al României şi Italiei. Oficial, autorităţile greceşti nu au luat nici o măsură împotriva lui Diamandi, pentru că România şi Grecia erau legate printr-un tratat de alianţă, numit Înţelegerea Balcanică. Acesta fusese creat de Nicolae Titulescu şi includea, pe lângă România şi Grecia, Turcia şi Iugoslavia. Însă, ca urmare a apropierii României şi Iugoslaviei de Germania şi de Italia, în vara anului 1940, acest tratat a devenit inaplicabil. Pentru că nu mai era nevoit să accepte existenţa reţelei de spionaj conduse de Alcibiade Diamandi, conducătorul Greciei, generalul Ioannis Metaxas, a ordonat expulzarea spionului român, fapt consemnat în presa vremii din Atena.(https://www.voci.ro/principatul-de-pind-si-meglen).

Drapelul tricolor al Principatului Pindului

În octombrie 1940, Italia fascistă invadează Grecia, dar trupele elene resping în Albania forţele italiene slab dotate. Nemţii care pregăteau invazia în Rusia intervin în aprilie şi mai 1941 şi ocupă rapid nordul Greciei. Italienii preiau controlul Chamariei, care o dau cadou Albaniei şi a unor zone din Epir, Macedonia de Vest şi nordul Tesaliei. Aici, în aceste teritorii, trăia o minoritate aromânească masivă de câteva sute de mii de membrii, numiţi „ţânţari” sau „cuţo-valahi”. Această populaţie a sprijinit moral şi militar invazia italiană considerându-se de origine latină, deci de acelaşi neam cu invadatorii de la Roma. Surpriză, Mussolini înfiinţează în acest teritoriu controlat de minoritatea aromână un stat autonom: Principatul Pindului, condus de preşedintele Alcibiade Diamandi, mai târziu regent. Parlamentul şi capitala primului stat aromân din epoca modernă se proclamă în satul Metsovo (Aminciu în limba aromână). În Albania ocupată de Italia, Diamandi organizează o armată aromână intitulată „A Cincea Legiune Romană”, care se implică, cu curaj, din octombrie 1940 în luptele cu Grecia. În iunie, Diamandi şi trupele sale intră în noua capitală a statului, Metsovo şi înfiinţează Partidul „Comunităţii Cuțo-Vlahilor”. La început i-a fiinţă Parlamentul Vlahilor în oraşul Trikala (50.000 locuitori), care legiferează măsuri împotriva limbii greceşti şi pentru folosirea noii limbi de stat: aromâna. Dimandi îşi dă seama că Principatul Pindului şi Voievodatul Macedoniei, fiind recunoscut numai de Italia, trebuie să-şi întărească statul internaţional, prin recunoaşterea de către România. Partidul ”Cuțo-valahilor” devine forul conducător al statului valahilor din Pind, dar membrii parlamentului aromân de la Trikala evită să legifereze, locuitorii aromâni erau sceptici. Pe 1 martie 1942, Diamandi a redactat un Manifest, care a fost publicat în presa locală și republicat de către Stavros Anthemides în 1997 (în cartea sa despre Vlahii din Grecia). Manifestul a fost co-semnat de unii oameni de bază aromâni/vlahi din regiune. Doi aromâni din Albania și Bulgaria, Vasile Bartolis și scriitorul din Samarina Zicu Araia, au aprobat de asemenea Manifestul lui Diamandi. În România, a fost co-semnat de George Murnu, profesor la Universitatea din București. Diamandi, cu sprijinul prof. George Murnu, se întâlneşte la Sinaia cu dictatorul României, mareşalul Ion Antonescu şi premierul Mihai Antonescu, pentru a le propune ca noul principat să intre sub autoritatea Coroanei Române, cu un principe numit de către România şi sub suveranitatea statului român văzut ca un stat frate mai mare. Antonescu refuză propunerea, poate de teama unor complicaţii internaţionale cu Ungaria, Bulgaria şi guvernul Greciei ocupate. România pierde prin ignoranța temătoare a lui Ion Antonescu un teritoriu național: primul stat al valahilor din sudul Balcanilor. Situaţia în noul stat se agravează în vara şi luna septembrie a anului 1943, unde rezistenţa greacă susţinută de Aliaţi dă lovituri grele maşinăriei de război italiene. Armata italiană, în urma căderii lui Mussolini, în septembrie 1943 pierde controlul zonei. Alcibiade Diamandi fuge la Bucureşti încă din 1942, unde trăieşte până în 1948, când este arestat de către comunişti şi ucis mişeleşte de securişti, fiind torturat personal de Mihail Dulgheru, într-o celulă a Ministerului de Interne, pentru a stinge revolta naţională a aromânilor împotriva comuniştilor greci conduşi de Marcos din Tesalia şi Epir. Fostul premier al Principatului Pindului, Nicola Matuși devine, în iunie 1942, regent al Principatului Pindului, dar predă puterea în urma ocupării zonei de către nemţi unui aventurier maghiar, contele Gyula Cseszeneky, Baron of Milvany. Nicola Matuși, comandantul Legiunii Române organizată după Legiunea romană Macedonica, a scăpat de răzbunarea partizanilor greci, după 1944, mai întâi la Atena, și apoi în România, pe când alt lider curajos Vasile Raputikas a fost prins și executat prin împușcare în preajma Larisei, după care, cu o tăbliță pe care scria „trădător” pe el (προδότης), cadavrul a fost târât în urma unui cal sau măgar prin satele aromâne din Pind înainte de a fi îngropat într-un loc neidentificat. Nicola Matuși fugit în România este arestat în 1948 și comuniştii îl ţin închis pe o insulă pe Dunăre. În 1964 guvernul Georgios Papandreu îl absolvă de vina de colaboraţionist, pentru că a evitat ocuparea de către bulgari a portului Salonic. În anii `70 se întoarce din România în Grecia, care îl reabilitează cu toate drepturile, şi devine un reputat avocat la Atena. Moare în 1981 la Atena.

Nicolae Matusi, comandantul Legiunii Române

Contele Gyula Cseszeneky, Baron of Milvany devine, în august 1943, voievod al Principatului Pindului şi Voievodatului Macedoniei, cu numele de Iulius I. Înainte a participat activ în armata lui Horthy la ocuparea Ardealului de Nord de la România, în urma Dictatului de la Viena, în septembrie 1941, ca mai apoi să intre în slujba regelui Tomislav al II-lea al Croaţiei Independente. Când generalul italian anti-fascist Badoglio şi-a retras trupele din Pind, nemţii au preluat principatul aromân. Contele maghiar Gyula Cseszeneky (născut din mamă aromâncă – Maria Hangiac, fiica unui bogat negustor de cereale, a cărui familie a locuit un timp pe proprietăţile de la Csorvás, în Bichişa) fost luat la ochi de către Gestapo pentru că avea rude evrei în Ungaria şi a contribuit la salvarea acestora de la Budapesta. Ca mai toţi nobilii, care l-au sprijint pe Horthy, contele Gyula Cseszeneky a trecut sub steagul Partidului Comunist după ianuarie 1945, participând la instaurarea terorii bolşevice în Ungaria. Faptul că i-au fost recunoscute meritele de a fi salvat evrei, contele Gyula Cseszeneky este lăsat liber să plece în Argentina şi apoi în Brazilia, unde şi moare în 1956. (vezi Evangelos Averof-Tosițas, Η πολιτική πλευρά του κουτσοβλαχικού ζητήματος [„aspectele politice ale chestiunii aromâne”], Trikala retipărire 1992 (ediția 1, Atena, 1948), p. 94; Stavros A. Papagiannis, Τα παιδιά της λύκαινας. Οι „επίγονοι” της 5ης Ρωμαϊκής Λεγεώνας κατά την διάρκεια της Κατοχής 1941-1944 [„Copiii lupoaicei: a 5-a Legiune Romană în timpul ocupației 1941-1944”], Atena, 1998; Ahileas Anthemidis, Vlahii din Grecia. Salonic: Malliaris 1998).

Acest Principat valah al Pindului a avut un drapel și sub culorile acestuia aromânii s-au jertfit pentru libertate. Steagul Principatului Pindului era unul simbolic românesc. Drapelul Principatului valah al Pindului era constituit pe orizontala din Tricolorul românesc plus culorile galben si negru. Acest steag este mai vechi, el datand din 1848 si initial avea pe banda albastra scris simbolul romanitatii S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus), evidențiind dimensiunea etnică latină ce și-o revendicau. Simbolistica acestuia este profunda: culorile rosu si galben reprezentand nordul Dunarii, albastru reprezinta Dunarea, iar galben cu negru, sudul Dunarii. Acest drapel aromân incorpora ca simboluri heraldice pajura valahă cu crucea în clonț, simbol încă din Evul mediu atât al “valahilor” români cât și a celor “vlahi” aromâni, aflat până azi ca element heraldic dominant pe stema națională a României. Drapelul aromanilor constă în cinci benzi suprapuse, trei dintre care sunt colorate în roșu-galben-albastru, culoriile tradiționale românești. Blazonul casei de Hohezollern Sigmaringen, cu compartimente alb-negre din centru, făcând trimitere simultan și la culorile portului popular aroman din munții Pindului. Nici acest drapel nu a fost de inspirație recentă, fiind folosit pe teatrele de luptă în secolul XIX-lea, în timpul răzmerițelor ocazionate de evenimentele de la 1848 și un an mai târziu în 1849 printre valahii și aromânii de la sud de Dunăre. Potrivit martorilor oculari, care i-a inclus și pe principesa Dora d’ Istria, combatanții valahi aveau înscrise pe steaguri cuvintele “S. P. Q. R.” (Senatus Populusque Romanus) evidențiind dimensiunea etnică latină pe care și-o revendicau. (https://www.academia.edu/89839249/ARMANO_VLAHII_DIN_BALCAN_Partea_X?uc-sb-sw=45518073; T. J. Winnifrith, Vlahii: Istoria unor Oameni din Balcani, Palgrave Macmillan, 1987; Thede Kahl, Ethnizität und räumliche Verteilung der Aromunen in Südosteuropa, Münstersche geographische Arbeiten, 43, Münster, 1999. ISBN 3-9803935-7-7 (a se vedea pp. 55–56 pe Diamandi). Această scurtă istorie prezentată, a primului stat aromân din Epir, Tesalia de nord şi Macedonia, s-a dorit să fie un preambul a unei cercetări mai ample de către istoricii specializaţi pe trecutul vlahilor sud-dunăreni. Ceea ce mă miră este faptul că s-a trecut sub tăcere în limba română istoria acestui zbuciumat stat frate, prin origini și limbă cu România. Ar fi interesant să se cerceteze exhaustiv trecutul Principatului Pindului şi ca un reprer statal-simbolic al suprvieţuirii unei etnii aromâne milenare, a unor valahi uitați.

Ionuţ Ţene/ napocanews.ro

Armata valahă a Principatului Pindului

Distribuie Distribuie Comentarii