Asasinarea lui Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român din toate timpurile, a zguduit societatea românească și opinia publică. De fapt, în subsidiar asasinarea savantului a avut acest scop destructurarea statului român, dezmembrat parțial în urma dictatelor lui Molotov și de la Viena din vara lui 1940. În ultimii ani au ieșit tot mai multe dovezi despre implicarea unor servicii secrete străine în asasinarea lui Nicolae Iorga pentru a destructura regimul și statul român în vederea dezmembrării și dispariției României. Mitul unor asasini singuratici și fanatici – lupi singuratici – nu mai este crezut de niciun istoric serios astăzi. Apar noi documente și mărturii că Nicolae Iorga deranja atât Germania nazistă, dar mai ales Rusia sovietică. Germania nu-l ierta pe Iorga pentru propaganda patriotică dusă cu încăpățânare și viziune de unitate în rândul soldaților români din vara lui 1917, care rezistaseră în fața ofensivei lui Mackensen, propagandă ce a dus la victoriile răsunătoare de la Mărăști, Mărășești, Oituz, lucru care a dus apoi la căderea frontului german în partea de vest a continentului și la pierderea războiului. Imperiile nu iartă, pe termen lung, așa ceva, conform interpretării metodologice a Școlii Analelor. ”Vinovații” trebuie pedepsiți în viziunea serviciilor secrete imperiale. Iar Rusia sovietică avea tot interesul ca o personalitate de anvergura lui Iorga să dispară din societatea românească pentru a nu influența opinia publică privind pierderea pământului românesc al Basarabiei din iunie 1940. Iorga nu trebuia folosit de noul regim pentru recuperarea morală și teritorială a Basarabiei. Despre implicarea serviciilor secrete germane și sovietice în asasinarea lui Nicolae Iorga am scris un amplu articol acum câțiva ani: „Cine l-a asasinat pe Nicolae Iorga?” Prin acest nou articol doresc doar să aduc în atenția cititorului două mărturii orale despre crima din Strejnicu, care să completeze tabloul intereselor străine implicate în asasinarea marelui istoric român. Trebuie să vedem asasinarea lui Iorga în contextul funcționării perfecte în România a implicațiilor sordide ale Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, care se derula ireproșabil pe teritoriul românesc. Agenții serviciilor militare secrete germane și cele ale Armatei Roșii colaborau atât de strâns încât își împărțeau birourile în aceeași clădire din București, conform unor mărturii ale epocii. Istoricii comuniști și post-decembriști au ignorat cu bună știință contextul asasinării lui Iorga într-un moment de alianță perfectă germano-sovietică, alianță care a dus la contextul uciderii lui Iorga de asasini cărora li s-a permis să fugă în Germania și Occident și să trăiască bine mersi până la începutul anilor ’90, fără nicio implicație juridică din partea statului român RPR și apoi RSR. Iar URSS i-a protejat indirect prin tăcerea suspectă privind cazul Iorga.

Pe 27 noiembrie 1940, la vila lui Nicolae Iorga din Sinaia, șapte indivizi s-au prezentat sub pretextul că sunt de la Poliția Legionară și au solicitat să-l ridice pe profesor pentru un interogatoriu. În ciuda avertismentelor soției lui Iorga, cei șapte au intrat în casă, l-au găsit pe savant la birou și l-au dus în mașină spre București. În următoarea zi, corpul lui Nicolae Iorga a fost descoperit pe câmpul dintre Ploiești și comuna Strejnicu, indicând că asasinarea avusese loc anterior miezului nopții. Asasinii, printre care se numărau Traian Boeru, Ștefan Cojocaru, Tudor Dacu, Ion Tucan și Ștefan Iacobuță, l-au considerat responsabil pentru moartea liderului lor și au acționat în baza unei răzbunări planificate în București. Corpul a fost găsit cu nouă tuburi de cartușe alături, sugerând că atacul fusese violent și deliberat. În memoriile sale din Spania, Horia Sima s-a dezis ferm de asasini, de altfel în ședința conducerii M.L. de a doua zi a criticat ferm asasinatul care compromitea regimul proaspăt instalat. (https://historia.ro/sectiune/general/asasinarea-lui-nicolae-iorga-un-act-de-violenta-580070.html). Asasinarea marelui cărturar Nicolae Iorga de către un grup de legionari necontrolați de conducere este tema favorită sui generis a istoricilor. Problema nu este atât de simplă pe cât încearcă să arate unii istorici. Asasinii lui Iorga ar fi fost manipulați de N.K.V.D., de serviciul militar secret german Abwehr (Serviciul de Informații al Wehrmachtului) și de agenți SD. Asasinii nu s-au predat conform „tradiției” legionarilor, așa cum s-a întâmplat în cazul asasinatelor sângeroase împotriva premierului I. G. Duca și a lui Mihail Stelescu. Echipa ucigașă a considerat astfel că profesorul, ajuns consilier al Regelui, este autorul moral al asasinării Căpitanului. Adevărul despre cine i-a instigat pe asasinii lui Iorga și Madgearu este foarte greu de stabilit acum. Nu putem însă să nu menționăm suspiciunea că asasinatul ar fi fost opera serviciilor străine care aveau tot interesul să destabilizeze țara și să o destructureze politic și teritorial. Există o mărturie a generalului Nicolae Dragomir despre încercarea sovieticilor de a-l asasina pe Nicolae Iorga pentru a compromite noul regim.

Nicolae Dragomir (1898-1981) a fost un general român și profesor universitar, activ în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Între 1940 și 1945, a ocupat diverse funcții de conducere în cadrul Armatei Române, inclusiv Subșef de Stat Major și Comandant al Regimentului 8 Artilerie Grea. În 1945, a fost arestat de N.K.V.D., acuzațiile vizând legăturile sale cu generalul Avramescu, iar în urma unei condamnări la 10 ani de închisoare, a fost deportat în Siberia. După război, a fost trecut în rezervă și acuzat de implicare în guvernarea Antonescu. A fost judecat în lipsă și condamnat, iar în 1955 a cerut repatrierea, fiind acceptat în 1956. În București, a lucrat la Biblioteca Centrală Universitară și a colaborat cu Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” pentru a clarifica aspecte din istoria armatei române. Dragomir a fost arestat din nou în 1957 și a suferit un proces de reeducare la mai multe penitenciare, refuzând să colaboreze cu autoritățile. A fost eliberat în 1964 și a trăit în București până la moartea sa în 1981. Activitatea sa post-închisoare a fost marcată de eforturi de a documenta și clarifica faptele istorice alături de colaboratori. La începutul anilor 1990, profesorul Ion Coja i-a luat o declarație lui Toma Petrescu, fost prieten apropiat al generalului Nicolae Dragomir, declarație care clarifică unele aspecte ale asasinării lui Nicolae Iorga. Toma Petrescu a fost funcționar în Ministerul Cultelor la sfârșitul anilor ’30 și a fost înlăturat de către Carol al II-lea pentru intransigența sa împotriva masoneriei. El a scris și o carte foarte citită în epocă: ”Conspirația lojilor. Francmasonerie și Creștinism”, apărută editorial în 1941. Dar să citim declarația dată de Toma Petrescu în 1940: „Subsemnatul X… X…, în vârstă de… ani, domiciliat în…, perfect conștient de însemnătatea afirmațiilor pe care doresc să le fac înainte de a închide ochii, declar următoarele în legătură cu moartea tragică a marelui român și istoric Nicolae Iorga, pe care eu și generația mea l-am respectat și l-am iubit ca pe un mare dascăl al neamului românesc. Am fost bun prieten cu răposatul general Nicolae Dragomir, născut la Odobești, fiu de mari naționaliști și de o corectitudine exemplară. Acest general a fost ministru al Coordonării în timpul guvernării ilustrului mareșal Antonescu, motiv pentru care a fost arestat de comuniști, fiind predat autorităților rusești, care l-au deportat în Siberia, unde a pătimit timp de 10 ani. În Siberia, generalul Dragomir a fost tovarăș de suferință cu un general rus, fost membru al C.C. al P.C.U.S., căzut în dizgrația lui Stalin. Acest general rus, al cărui nume, din pricina vârstei mele înaintate, nu-l mai țin minte, i-a făcut generalului Dragomir dezvăluiri extrem de interesante în legătură cu împrejurările în care a fost asasinat marele profesor Nicolae Iorga, susținând că persoanele care l-au ucis pe Iorga nu erau propriu-zis legionari, ci agenți ai U.R.S.S. introduși în Mișcarea Legionară. De nenumărate ori, fostul general rus l-a contrazis pe Nicolae Dragomir, afirmând că a fost de față când s-a luat hotărârea asasinării lui Nicolae Iorga. Istoricul era o personalitate cu un uriaș prestigiu european, a cărei poziție consecvent patriotică era incomodă pentru planurile lui Stalin, planuri care vizau încă de atunci ocuparea României. Îl citez pe Nicușor Dragomir: ‘Generalul rus mi-a spus că aș fi idiot dacă aș continua să cred că legionarii l-au ucis pe Iorga. Pe oricine ar fi ucis rușii în România, pe toți românii, dacă i-ar fi împușcat, Occidentul nu ar fi reacționat așa cum era de așteptat să reacționeze atunci când rușii l-ar fi omorât pe Iorga!’ Însuși generalul rus se arăta cutremurat și indignat de caracterul diabolic al diversiunii comuniste îndreptate împotriva conștiinței naționale românești. Succesul acestei mașinațiuni s-a bazat pe trădătorii de neam de teapa acelui odios Boieru din Constanța, unealtă a agresiunii bolșevice asupra neamului românesc. Generalul Nicușor Dragomir a povestit aceste lucruri și în pușcăria de la Jilava, de față fiind subsemnatul, avocatul Nicu Miloiu, doctorul Popescu Vișina din Ploiești și un preot protopop de la Drăgășani. De asemenea, a povestit toate acestea și în familia sa. Dau această declarație (de față fiind soția mea și dl profesor Ion Coja) și precizez că am povestit până acum tuturor prietenilor mei despre aceste lucruri aflate de la generalul Dragomir.”

Această declarație și mărturia generalului Dragomir subliniază complexitatea asasinatului lui Nicolae Iorga și sugerează implicarea unor forțe externe, care ar fi putut manipula situația din România și ar fi dorit să compromită și elimine Mișcarea Legionară de la putere. De asemenea, se evidențiază dificultatea de a stabili adevărul despre cine a fost cu adevărat responsabil pentru acest act tragic. Declarația generalului Nicolae Dragomir, care a fost transmisă posterității printr-un alt martor, dă naștere unei ipoteze controversate cu privire la asasinarea lui Nicolae Iorga. Generalul Dragomir, o persoană care a suferit sub regimul comunist, mărturisește că asasinii lui Iorga nu ar fi fost legionari, ci agenți străini infiltrați în Mișcarea Legionară. Această afirmație ipotetică ar putea schimba percepția istorică asupra mobilului crimei, în speță asasinatul fiind opera unei operațiuni externe. Există și alte zvonuri printre istorici privind implicarea forțelor străine în asasinarea lui Iorga, dar dovezile nu au fost aduse în fața opiniei publice românești, în afară de această mărturie și interpretări a unor documente ale epocii. Mărturisirile sugerează că decizia de a-l elimina pe Iorga nu ar fi fost întreprinsă de conducerea legionară, ci de un grup care acționa pe cont propriu. Istoria procesului asasinării, demonstrând că liderii Mișcării Legionare nu au fost informați despre planul de atac împotriva lui Iorga și că aceștia au încercat să-l protejeze înainte de crimă, susține această ipoteză. Vezi memoriile unor conducători legionari în frunte cu Sima. Unele disparități în privința tratamentului familiilor asasinilor după 1944 sugerează o legătură între aceștia și interese străine. (Ion Coja – Textul a apărut în revista „Totuși Iubirea”, nr. 24/93 din iunie 1993.) E ciudat că Traian Boeru, liderul comandoului asasin a trăit bine mersi în Germania capitalistă, la Munchen, până în anii ‘90, fără să fie deranjat de nimeni. PCR acuza public asasinatul, istoricii epocii criticau dur crima, iar RSR producea filme ca ”Drumeț în calea lupilor” din 1988, în care regimul comunist deplângea asasinarea lui Iorga, dar parchetul general al țării nu trimitea o notificare juridică în RFG pentru extrădarea lui Boeru. Ciudat, nu? Nici măcar un comando al securității comuniste nu a fost trimis pentru răpirea lui Boeru, ca în cazul altor lideri legionari răpiți din orașele occidentale și aduși pentru a fi judecați în țară. ”Per a contrario” pare un interes sovietic în această afacere criminală care a paralizat securitatea și justiția comunistă în acest caz. Această resuscitare a discuției ne sugerează faptul că este esențial să fie analizat din nou contextul asasinatului. La aceste informații aș mai adăuga și un interviu de istorie orală realizat cu o doamnă care dorește să-și păstreze anonimatul. Aceasta a fost prietenă cu soția lui Toma Petrescu, care era cu 20 de ani mai tânără decât acesta. Soția lui Toma Petrescu, care a trăit peste 90 de ani, și care a fost prezentă la declarația soțului pentru publicația „Totuși Iubirea”, mărturisea, peste câțiva ani, acestei doamne în prezența preotului Dumitru Bălașa, că relatarea generalului Nicolae Dragomir, care le era prieten de familie, este adevărată.

Ionuț Țene/ napocanews.ro

Distribuie Distribuie Comentarii