O fotografie realizată în urmă cu un secol, în Ținutul Pădurenilor, continuă să stârnească dezbateri despre moștenirea dacilor. Țăranii din Lunca Cernii au fost surprinși de Denis Galloway, într-o ipostază stranie, desprinsă parcă din Columna lui Traian.

În 1928, câțiva țărani din Lunca Cernii, un sat izolat din Ținutul Pădurenilor, Hunedoara, au fost fotografiați imitând o scenă controversată de pe Columna lui Traian, în care un grup de comates (țărani daci, pletoși) se înfățișa ca solie de pace în fața împăratului Traian.

„Dacii” din Munții Poiana Ruscă

Fotografia a fost realizată în 1928 de britanicul Denis Galloway, un pasionat explorator al satelor transilvănene, care a surprins viața localnicilor în imagini devenite legendare și a fost păstrată în colecțiile Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Unii români au interpretat-o drept dovada că românii sunt asemenea „dacilor coborâți de pe Columnă”, datorită asemănării dintre imaginea cu țărani și scena XXVIII ilustrată pe Columna lui Traian.

Omul de știință Romulus Vuia (1887–1963), fondator al Muzeului Etnografic al Transilvaniei din 1922, devenit în anii următori primul muzeu etnografic în aer liber din România, explica în lucrările sale asemănarea dintre portul țăranilor din Țara Hațegului și Ținutul Pădurenilor (două regiuni etnografice despărțite de valea Cernei hunedorene) și cel al oamenilor simpli din Dacia (comates) înfățișați pe monumentul triumfal din Roma.

Elementul care îi asemăna era „gluga”, o pelerină tradițională românească, folosită mai ales în zonele de munte, ca Țara Hațegului, Ținutul Pădurenilor, Țara Zarandului și Maramureș. Era cusută din postav gros (lână), fiind purtată peste cojoc sau suman, ca protecție împotriva frigului, vântului și ploii.

„Ca toate piesele ce sunt legate de o anumită utilitate și gluga (ca și cojocul, șuba înfundată, brâul împletit cu bețe, opincile) poate avea o vechime considerabilă. Cu toată prudența și rezerva față de comparațiile îndrăznețe, mai ales într-un răstimp atât de mare, totuși nu putem să nu constatăm marea asemănare între îmbrăcămintea dacilor de pe Columna lui Traian și portul actual al glugii din Țara Hațegului”, scria Romulus Vuia, în 1962.

Reconstituire istorică în Lunca Cernii

Grupul de țărani din Lunca Cernii a fost fotografiat de Denis Galloway (1878 - 1957), un artist născut în Marea Britanie și stabilit în județul Cluj, în jurul anului 1926. Acesta a colaborat cu Muzeul Etnografic al Transilvaniei și l-a însoțit pe Romulus Vuia în călătoriile sale prin satele României.

L-a ajutat pe etnograf la strângerea unei colecții impresionante de piese tradiționale, și a realizat alături de acesta o serie la fel de prețioasă de fotografii din lumea satului.

„Am venit aici să fotografiez țăranii, dar cu timpul am înțeles că nu erau subiecți, erau dascăli", scria Galloway.

Fotografiile artistului sunt recunoscute pentru valoarea lor științifică, datorită detaliilor și compozițiilor lor, dar unele dintre acestea au și o valoare emoțională. O astfel de imagine redă una dintre scenele controversate de pe Columna lui Traian, cea a solilor trimiși de regele dac Decebal în fața împăratului Traian.

Potrivit unor istorici, evenimentul s-a petrecut în jurul anului 101, în apropiere de capitala Daciei, Sarmizegetusa Regia, în Țara Hațegului sau la poalele Munților Orăștiei.

Armata împăratului Traian trecuse Dunărea, cel mai probabil prin zona Drobetei, și înaintase pe văile Cernei, Timișului și Bistrei, până la Porțile de Fier ale Transilvaniei, locul legendarei trecători Tapae.

Aici, după o bătălie scurtă, trupele dacilor s-au retras din fața romanilor, iar împăratul Traian și-a continuat drumul spre cetățile din munți. Romanii au fost întâmpinați inițial de o solie a călăreților sarmați și buri, aliați ai lui Decebal, care nu au reușit să îl întoarcă din drum.

Explicațiile scenei controversate

Apoi urmează scena (XXVIII) a soliei de comates trimisă de regele Decebal, oamenii simpli care se înfățișează smeriți în fața împăratului. Căpetenia lor a fost ilustrată implorându-l pe Traian, însă acesta respinge și această solie. Cele două solii au fost interpretate de istoricul Radu Vulpe ca fiind încercări de a-i zădărnici avansul împăratului spre Sarmizegetusa Regia.

„Episodul corespunde unei știri din Cassius Dio (LXVIII, 9), după care, în adevăr, în cursul primului război, Decebal i-a trimis lui Traian, la un moment dat, înainte de înfrângere, o cerere de pace printr-o solie compusă numai din comates. Este și motivul pentru care a fost respinsă, deoarece împăratul roman nu putea trata cu reprezentanții unei clase de jos, lipsită de răspundere politică. Lipsa de sinceritate a demersului pentru pace era din partea lui Decebal ostentativă. El nu urmărea un rezultat politic real, ci numai un efect psihologic pentru disimularea desăvârșită a intențiilor sale strategice”, explica istoricul în volumul Columna lui Traian (CIMEC, 2002).

Decebal încercase, prin soliile sale, să îl inducă în eroare pe cuceritor. El știa că, trimițând o cerere de pace prin oameni de rând, Traian n-o va accepta, dar spera să câștige timp printr-un început de negocieri și era sigur că romanii se vor convinge că situația sa ar fi disperată și că nu s-ar mai gândi la o ieșire din impas pe calea armelor, adăuga istoricul.

Împăratul însă și-a continuat drumul spre Sarmizegetusa Regia, ajungând până aproape de porțile ei. O nouă solie trimisă de Decebal, de această dată prin pileați, nu mai avusese niciun efect asupra deznodământului primei campanii militare purtate de Traian în Dacia, în toamna anului 101.

„Traian cuceri munții fortificați și găsi între zidurile lor armele, mașinile de război și steagul, care fuseseră mai înainte luate de la Fuscus. De aceea, și mai ales pentru că Maximus capturase în același timp și pe sora lui Decebal, și o cetate puternică, regele dac se arăta gata să consimtă la tot ceea ce i s-ar porunci, nu în intenția de a se ține de cuvânt, ci de a mai răsufla deocamdată”, scria istoricul latin Dio Cassius, autor al Istoriei romanilor, la începutul secolului al III-lea.

Originea românilor, dezbătută de secole

Povestea asemănării dintre români și dacii ilustrați pe Columna lui Traian are rădăcini istorice medievale. Cronicarul italian Antonio Bonfini (1434 - 1503), de la curtea regelui Matia Corvin, scria în secolul al XV-lea descria românii ca fiind un popor un popor antic, provenit dintr-un amestec al dacilor și romanilor, pe care năvălirile barbare nu l-au putut distruge.

„Românii se trag din romani, ceea ce mărturisește până în vremea de acum limba lor, care, deși se afla în mijlocul unor neamuri barbare atât de felurite, nu a putut fi răpusă. Ei au locuit de cealaltă parte a Dunării, pe care odinioară o populau dacii și geții, căci partea de dincoace au ocupat-o apoi bulgarii care au venit din Sarmația. Căci din legiunile și din coloniile duse în Dacia de Traian și de ceilalți împărați romani s-au tras românii...”, arăta umanistul italian.

În secolele următoare, unii istorici remarcau asemănările dintre românii întâlniți în călătoriile lor prin ținuturile montane cu dacii redați pe monumentele romane.

„Cine a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puţine dubii că aceşti valahi, la fel ca şi cei din Moldo-Valahia, sunt descendenţii poporului lui Decebal. Ca şi o caracteristică, înfăţişarea şi îmbrăcămintea prizonierilor daci de pe columnă se păstrează şi astăzi”, informa „The Times”, în 1867.

Publicația britanică informa atunci că românii se mândreau că ar fi urmași ai romanilor.

„Valahii sunt convinşi pe deplin că ei sunt descendenţii puri ai vechilor stăpâni ai lumii. Au renunţat la numele de valahi şi l-au adoptat pe cel de români. Şi-au schimbat, de asemenea, vechiul lor alfabet cu cel latin şi au încercat eliminarea, pe cât de mult posibil, a tuturor elementelor străine din limbajul lor, pe care le înlocuiesc cu expresii latine. Deşi nu au revendicat încă Imperiul Roman cu forţa înaintaşilor lor, această idee sau iluzie nu este dăunătoare, ci produce un lucru bun, aducându-i mai aproape de Vest”, menționa The Times.

De la sfârșitul secolului al XIX-lea, originea antică a românilor a devenit un subiect tratat tot mai intens de oamenii de știință, iar cercetările etnografice au început să fie tot mai mult luate în considerare. Unul dintre pionierii etnografiei a fost Romulus Vuia, în tinerețe profesor în Țara Hațegului, locul anticei capitale romane Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

În anul 1924, Universitatea din Cluj i-a acordat titlul de doctor în geografie, cu mențiunea Summa cum laude, pentru lucrarea „Țara Hațegului și regiunea Pădurenilor. Studiu antropogeografic și etnografic”.

Între timp, devenise director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, funcție pe care a păstrat-o până în 1948, când a fost îndepărtat de regimul comunist. A fost omul care a dezvoltat muzeul și parcul muzeal din Cluj-Napoca în primele decenii de la înființare.

Denis Galloway, artistul îndrăgostit de Transilvania

Apropiat al profesorului Romulus Vuia, Denis Galloway a lăsat muzeului unele dintre cele mai valoroase colecții de fotografii din satele românești. Fiul unui industriaș minier din Marea Britanie, artistul s-a dedicat pasiunii pentru fotografie și pictură încă din tinerețe. A locuit în Marea Britanie, Olanda, Polonia și Noua Zeelandă, iar din 1926 s-a mutat, pentru aproape un sfert de secol, în Transilvania.

„Galloway, aflat de doi ani în Transilvania, nu s-a stabilit la Cluj, Oradea sau Timișoara, în vreun hotel elegant, ci a mers în sate, printre oameni; a trăit și a locuit printre ei, la fel ca ei. Le-a observat fiecare gest, obicei și deprindere, iar abia după ce le-a înțeles pe deplin firea, sentimentele și culorile, s-a așezat în fața pânzei. A surprins în viața țăranilor și a diferitelor regiuni momente sufletești pe care locuitorii de la oraș nu le cunoscuseră niciodată”, informa, în 1929, periodicul maghiar Erdélyi Szemle (Revista Transilvaniei).

În Transilvania, amintea ziarul, artistul a petrecut mult timp mai ales în Călata și în județul Hunedoara, stabilindu-și reședința permanentă la Stana, în apropiere de Cluj.

„Acolo l-au fermecat culorile bogate și luxuriante ale maghiarilor din Trascău, iar aici, în Hunedoara, bogăția tradițiilor naționale ale românilor de origine dacică l-a impresionat profund. Picturile sale, aflate în Muzeul Etnografic, vor vesti pentru totdeauna dragostea marelui artist pentru Transilvania, dragoste prin care s-a îmbătat de sufletul și inima acestor popoare și ale cărei amintiri neprețuite ni le-a lăsat moștenire”, nota revista.

Denis Galloway a părăsit România în 1950, revenind în patria sa, Marea Britanie, unde și-a petrecut ultimii șapte ani din viață.