În mâinile falșilor profeți, religia poate deveni o armă mortală. Iar atunci când se împletește cu sărăcia endemică, frustrarea și nepăsarea unui stat măcinat de corupție apare rețeta perfectă a uciderii în masă. Iar exemplul perfect este oferit de cel mai ucigător război religios din istorie.

Oamenii au manifestat din cele mai timpuri tot felul de credințe, de la venerarea animalelor totemice sau a fenomenelor naturii și până la forme complexe de adorare, cu divinități de tot felul și sisteme religioase complexe. De cele mai multe ori, religia a fost oferit speranță oamenilor și a coagulat comunitățile. Credințele religioase i-au făcut pe oameni să realizeze monumente incredibile și opere de artă nemuritoare de la Stonehenge și până la marile catedrale. Nu în ultimul rând, religia a oferit, în vremuri fără educație laică, seturi de valori care au păzit societatea de cădea în anarhie și promiscuitate. O bună parte a religiilor promovează modele optimiste care încurajează la comuniune, iubire, ajutorarea aproapelui, cumpătare și distanțarea față de vicii. Atunci însă când credințele religioase ajung pe mâna șarlatanilor sau a celor dornici de putere și control, devin rapid o armă foarte puternică. Iar dacă această armă este folosită în societăți aflate la limita răbdării, măcinate de sărăcie, umilință, foamete și lipsă de speranță, se pregătește rețeta perfectă a genocidului.

Frustrările lui Hong într-o lume măcinată de corupție și sărăcie

Cel mai sângeros război religios din istorie s-a purtat în China, în numele lui Hristos. Nu a fost vorba despre vreo cruciadă europeană și nici despre misionarism agresiv, ci despre frustrările lui Hong si disperarea unei națiuni întregi. Acest război religios (sau civil, cum este descris de unii specialiști) a rămas în istorie drept Rebeliunea Taiping și avut loc din decembrie 1850 până în august 1864. Au fost 14 ani de măcel și distrugeri. Războiul a avut loc la finele unei perioade de măreție a dinastiei Qing, originară din Manciuria (nord-estul Chinei).

Înființată în secolul al XVII-lea, această dinastie manciuriană a pus mâna pe putere după ce a detronat dinastia chineză Ming și a cucerit Beijingul în 1644. Inițial, niște rebeli, împărații din dinastia Qing, au adus progres și dezvoltare. Imperiul a cunoscut perioada sa maximă de apogeu și a devenit un puternic jucător pe piața internațională, exportând ceai, mătase, porțelan și alte produse de lux. Așa au fost realizate contacte economice solide cu Occidentul european, fiind create adevărat antrepozite comerciale în China, ceea ce a dus la prosperitate și la un important flux de argint și monedă străină. Au fost aduse, în China, noi culturi agricole, precum cartofii, porumbul sau arahidele. În condițiile de prosperitate și surplus de hrană, populația a crescut considerabil, ajungându-se în 1851 la 432 de milioane de locuitori în tot Imperiul Chinez. Orașele au prosperat, devenind adevărate metropole, mai ales cele imperiale.

La începutul secolului al XIX-lea lucrurile au mers din rău în mai rău pentru chinezi. Populația a crescut fără control iar resursele alimentare au devenit insuficiente. Surplusul de forță de muncă a dus la șomaj. Impozitele, în schimb, erau foarte mari iar mulți chinezi ajungeau să trăiască sub limita sărăciei. Corupția devenise de nesuportat. Preferații Curții Imperiale adunau averi tot mai mari, folosindu-se de nepotism și favoruri, în timp ce populația de rând era tot mai săracă și flămândă. La toate acestea se adaugau două mari probleme: opiul și tâlhăria. Opiul adus de Compania Britanică a Indiilor de Est, care deținea zone întregi din economia chineză, a făcut ravagii în rândul populației. Tâlhăria și jaful la drumul mare erau în floare, fără ca forțele de ordine ale dinastiei Qing să mai facă față.

Mulți oameni ai legii erau mână în mână cu bandiții și organizațiile de tip mafiot ale opiumului și ale prostituției. Inclusiv pe plan extern, China ajunsese la marilor puteri vest-europene, în special Marea Britanie. În urma Primul Război al Opiului, China a cedat Hong-Kong-ul Angliei și a plătit și despăgubiri de peste 21 de milioane de dolari. Au urmat și alte tratate total dezavantajoase pentru chinezi, cu SUA și Franța. În aceasta lume distrusă de corupție, sărăcie și opiu, trăia Hong Xiuquan, fiul unui țăran din satul Fuyuanshui, provincia Guangzhou. Hong Xiuquan era etnic hakka, un grup din sudul Chinei, diferit de manciurienii dinastiei Qin. Hong a fost atras de învățătură încă din copilărie iar părinții săi au făcut sacrificii uriașe pentru ca el să poată urma școala.

Sperau ca Hong să poată da examenele și să ajuungă funcționar imperial. Posturile de „bugetari” în China secolului al XIX-lea erau cele mai râvnite, fiind cea mai sigură cale de a găsit stabilitatea financiară și posibilitatea de avansare pe scara socială. Hong s-a întors în satul natal și a fost o periadă învățător. A dat de mai multe ori examenele pentru a deveni funcționar imperial. De fiecare dată a picat, mai ales că acestea aveau o rată de promovabilitate mai mică de 1% pentru oamenii de rând, majoritatea fiind ocupate prin mită și trafic de influență. Eșecul l-a umplut de furie și frustrare pe Hong, căruia îi era rușine să mai dea ochii cu părinții din cauza sacrificiilor făcute de aceștia.

„Copilul lui Dumnezeu” și ideile care l-ar fi făcut invidios până și pe Lenin

După ce a eșuat de atâtea ori, Hong a cedat nervos. Unii spun că a suferit o depresie profundă, în care frustrările se îmbinau cu rușinea și senzația de ratare. Deși era confucianist, Hong s-a îndreptat către o religie care abia pătrunsese în China prin intermediul unor misionari și nici nu prea era luată în seamă. În 1836, pe când avea de 22 de ani, Hong l-a auzit pe Edwin Stevens, un misionar străin, și pe interpretul său predicând despre creștinism. De la ei, Hong a primit un set de broșuri intitulate „Cuvinte bune pentru îndemnul epocii”, scrise de Liang Fa, asistentul lui Stevens, care conțineau fragmente din Biblie, împreună cu omilii și alte învățături creștine.

La aceea vreme, Hong a citit broșurile, dar nu le-a acordat atenție. În timpul rătăcirii sale, Hong s-a întors însă către aceste broșuri și a început să-și construiască o realitate paralelă. Acesta a mărturisit apropiaților că a avut viziuni. Mai precis, i-ar fi apărut în vis ordonându-i să înceapă o nouă lucrare de reformare a societății chineze. S-a autoproclamat fiul lui Dumnezeu și fratele mai mic al lui Iisus Hristos. Ceea ce nu a reușit cu învățătura, Hong și-a propus să realizeze cu ajutorul religiei. Prietenul său cel mai bun, Feng Yunshan, a folosit imediat ideile mesianice ale lui Hong pentru a crea o sectă religioasă. Așa a luat naștere „Societatea Închinătorilor lui Dumnezeu”. Primii prozeliți au fost țăranii săraci din provincia Guangxi. În 1847, Hong a devenit liderul și Mesia acestui cult, sucindu-le mințile țăranilor. Nici nu era prea greu. Hong s-a folosit de noțiuni luate din dogma creștină, dar și de idei pur comuniste (chiar înainte ca acest curent ideologic să fie inventat în lume) pentru a atrage cât mai mulți susținători. Hong Xiuquan practica un socialism rudimentar.

Mai precis, milita pentru egalitate totală între cetățenii Chinei, cu întreaga suprafață agricolă a imperiului distribuită în mod egal la țărani. Totodată, se poziționa împotriva decăderii morale, a consumului de opiu, a prostituției, a corupției și a nepotismului. Promitea țăranilor o societate echitabilă în care ordinea și legea să primeze. Creștinismul lui Hong era mai mult „din auzite” și bazat pe câteva lecturi și teme din Vechiul Testament, în care Dumnezeu cerea răscumpărare, răzbunare, pedepsirea răufăcătorilor și a necredincioșilor. În scurt timp, 10.000 de țărani și muncitori săraci s-au alăturat mișcării lui Hong Xiuquan. „Fratele mai mic al lui Hristos” le-a atins coarda sensibilă, ceea ce oamenilor le lipsea, si le-a dat speranța într-o lume a egalității și dreptății sociale.

Cel mai devastator război civil și religios din istorie

La 1 ianuarie 1851, Hong Xiuquan și-a proclamat noua dinastie, Taiping Tianguo („Regatul Ceresc al Marii Păci”) și și-a asumat titlul de Tianwang sau „Rege Ceresc”. Propaganda împotriva conducătorilor străini (a dinastiei Qinq, care era manciuriană), o retorică anti-occidentală (englezii, francezii, americani erau străinii răi care le fură țara). plus mesajele de factură „comunistă”, precum egalitarism și dreptate socială și politică, a adunat un număr uriaș de adepți.

Noul „Rege ceresc” și-a pus prietenul, pe Feng Yunshan, „ministrul” regatului său. Cetele lui Hong, inițial țărani, mineri și muncitori zdrențăroși, au devenit tot mai organizate. Au reușit să eradicheze banditismul în Guangxi și să alunge colectorii de taxe. Oamenii de rând vedeau în Hong un adevărat Mesia. Numărul susținătorilor a crescut la peste un milion. Banda zdrențuită a fost transformată într-o armată disciplinată și fanatică, puternic îndoctrinată, organizată pe divizii speciale, de bărbați și femei. Cu aceștia, Hong Xiuquan a plecat la război contra dinastiei Qing provocând cel mai dur și distructiv război civil cu pretext religios din istorie. Armatele Taiping, așa cum era cunoscute, au străbătut, spre nord, valea fertilă a râului Yangtze și au ajuns în marele oraș estic Nanjing. După ce au cucerit orașul pe 10 martie 1853, Taipingii s-au oprit.

Au redenumit orașul Tianjing („Capitala Cerească”) și au trimis o expediție nordică pentru a cuceri capitala Qing, adică orașul Beijing. Asediul a eșuat, dar alte expediții din valea superioară a fluviului Yangtze au fost victorioase. Pe unde ajungea Hong confisca pământul și îl redistribuia în mod egal oamenilor. Asta îl făcea tot mai popular. Împăratul și armata dinastiei Qing erau total depășite, iar rebelii Taiping și-a creat propriul stat în cadrul Imperiului. Între timp, însă, puterea absolută de care se bucura l-a transformat pe Hong într-un dictator. Inițial, l-a ucis pe unul dintre miniștrii săi, Yang Xiuqin, bănuit de dorința de uzurpa puterea. Mai apoi pe generalul Wei Changhui fiindcă devenise prea arogant. Alți generali au fugit de teama de a nu fi bănuiți de trădare și uciși. Statul lui Hong, deși își propusese egalitate totală, chiar și între sexe, devenea pe zi ce trece tot mai totalitar.

„Fiul lui Dumnzeu” și fanaticii săi au deschis drumul comunismului în China

În cele din urmă, împăratul Qing, disperat că pierde țara și sătul de războiul care dura deja de 14 ani și ruinase o bună parte din China, a apelat la comandanți și mercenari occidentali pentru a restabili ordinea. Așa a luat naștere „Armata Veșnic Victorioasă” antrenată de Occident, comandată de aventurierul american Frederick Townsend Ward. Cu armament occidental și tactici vest-europene, armata Taiping trimisă de Hong să cucerească orașul Shanghai a fost oprită. Mai apoi, trupele comandate de englezul Charles George Gordon au învins din nou trupele Taiping, obligându-le să bată în retragere. În plus, o parte a chinezilor speriați de radicalismul taipingilor lui Hong s-au raliat sub steagurile împăratul Qing, formând o armată sub conducerea lui Zeng Guofan. Până în 1864, Nanjing-ul, bastionul Taiping, a fost cucerit. Hong s-a sinucis înainte de capitulare, însa nu înainte de a-l face „Rege Ceresc” pe fiul său de numai 15 ani.

Rebeliunea a fost înfrântă, deși luptele au continuat în zone izolate până în 1868. Ceea ce i-a șocat pe oficialii Quing și pe comandanții Occidentali, a fost ca peste 100.000 de soldați Taiping, cei mai fanatici, au preferat să moară decât să se predea. „Inspirat de viziuni mesianice cu influențe creștine și alimentat de dislocarea socială, ura rasială și nemulțumirea antistatală(...). Războiul Taiping a fost caracterizat drept unul dintre cele mai devastatoare războaie din istoria omenirii datorită numărului uriaș de morți”, scria istoricul Tobie Meyer-Fong. Se estimează că numărul victimelor provocate de acest război s-a ridicat la peste 20 de milioane. Deși a reușit să învingă rebeliunea, dinastia Quing nu și-a mai revenit niciodată. Revolta Taiping a pregătit ideologic populația Chinei pentru comunism și a reușit să vlăguiască decisiv puterea imperială.