Loviturile aeriene lansate de Israel și SUA în ultimele zile au zdruncinat nu doar infrastructura Iranului, ci și o populație care începea să creadă că va rămâne, cumva, protejată de șocurile geopolitice ale Orientului Mijlociu. Depozite de combustibil, aeroporturi, clădiri administrative – toate au fost ținte în atacuri care au dus și la pierderea unor figuri-cheie din conducerea militară, scrie The Washington Post.

Acum, după atacul SUA teama generalizată se transformă în anxietate profundă.

„Oamenii sunt îngroziți. Nimeni nu înțelege cu adevărat ce se întâmplă,” spune Alireza, un bărbat de 40 de ani din nordul Teheranului, care și-a părăsit locuința în grabă. Drumurile de ieșire din oraș erau blocate, în timp ce fumul gros de la atacuri acoperea orizontul.

O capitală sufocată de nesiguranță

În capitala iraniană, viețile de zi cu zi au devenit o luptă pentru supraviețuire. Curentul și apa funcționează încă, dar întreruperile sunt din ce în ce mai dese. Prețurile alimentelor au explodat, numerarul este tot mai greu de găsit, iar cozile la benzinării pot dura și cinci ore. Mai mulți locuitori au acceptat să vorbească, unii doar sub protecția anonimatului, de teamă de represalii.

Autoritățile au răspuns cu o veche tactică: izolarea țării. Conform datelor NetBlocks, Iranul este deconectat aproape complet de la internetul global de la mijlocul săptămânii. Oficial, decizia este justificată prin nevoia de a bloca tentativele de spionaj israeliene. Neoficial, măsura intensifică sentimentul de panică și fragmentare socială.

O societate deconectată, o populație vulnerabilă

În absența informațiilor clare și a comunicării între regiuni, zvonurile se răspândesc rapid. Rețelele de mesagerie ale guvernului sunt singurele disponibile, dar sunt considerate nesigure. Amir Rashidi, activist pentru drepturi digitale, confirmă o schimbare de comportament: „Oamenii intră în aplicațiile guvernamentale din disperare. Până acum, le refuzau categoric. Azi, le folosesc.”

În paralel, prezența forțelor de securitate a fost vizibil intensificată. Checkpointuri suplimentare, ofițeri în civil și acte de intimidare sunt tot mai frecvente. Niusha, o antrenoare de fitness din vestul Teheranului, relatează cum o prietenă a fost agresată în timp ce filma ruinele unui atac aerian. „Au strigat că e spioană sionistă și i-au șters toate imaginile,” spune ea.

Regimul își arată colții, dar și slăbiciunile

Regimul a anunțat arestarea a zeci de presupuşi spioni israelieni, despre care afirmă că ar fi susținut atacurile cu drone. În timp ce televiziunea de stat minimalizează efectele raidurilor și difuzează imagini cu supermarketuri pline, experții spun că efortul e parte dintr-o strategie mai largă de supraviețuire psihologică a regimului.

„Nu suntem într-un colaps, dar provocările sunt reale,” afirmă Sanam Vakil, director la Chatham House. Atacurile în care au murit patru lideri militari importanți au fost un șoc, dar nu unul letal pentru sistem. Mulți oficiali de rang înalt s-au retras din spațiul public, dar nu dau semne de cedare. Ayatollahul Khamenei a transmis un mesaj video în care afirmă că „națiunea iraniană nu va ceda.”

Solidaritate sub presiune

În ciuda crizei, unii iranieni descriu o formă nouă de solidaritate – nu față de regim, ci între oameni. Arash Azizi, scriitor iranian stabilit în SUA, spune că „chiar și opozanții regimului simt nevoia să se ajute unii pe alții – pentru cei răniți, pentru cei uciși. E o suferință comună.” Dar avertizează că această solidaritate nu trebuie confundată cu sprijin pentru conducerea țării. „Mulți îi consideră responsabili pentru acest război.”

Guvernul, în schimb, caută să valorifice momentul. Președintele Parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf, a transmis public că „toți cetățenii, indiferent de convingeri, trebuie să apere Iranul.”

Dar vocile critice nu au dispărut. Saba, o profesoară universitară de 42 de ani din apropierea Teheranului, spune că se simte „într-o fundătură”. „Am susținut protestele împotriva regimului, dar nu pot să mă bucur de atacuri. Niciodată războiul n-a adus nimic bun,” spune ea. Acum, cel mai mult o sperie ideea că SUA ar putea intra în conflict. „Mi-e frică de ce urmează. De suferința care abia începe.”