Funcția care deschidea ușile puterii în perioada comunistă. A fost deținută de Stalin și Ceaușescu. Iliescu a fost și el la un pas

În Partidul Comunist Român era o funcție anume care deschidea drumul către puterea absolută. Oricine ajungea pe acel post, era clar că va fi succesorul la „tronul” României Socialiste. Este funcția care Nicolae Ceaușescu a deținut-o, ulterior râvnită și de Iliescu.

Cea mai înaltă funcție în aparatul Partidului Comunist Român era cea de prim-secretar sau mai bine zis secretar-general. Fiind vorba de un partid unic, prim-secretarul era practic conducătorul, de facto, al întregii țării, deținând puterea și controlul real asupra întregului aparat de stat. Era funcția la care, probabil, în ungherele ascunse ale conștiinței, aspirau mulți dintre cei mai zeloși membrii de partid. Mai ales cei din structurile de conducere ale partidului. Cheia către statutul suprem în cadrul Partidului Comunist și implicit lider al României Socialiste era însă o altă funcție. Și anume cea de secretar de partid însărcinat cu Organizatoricul. Adică era responsabil de punerea în practică a directivelor de sus, gestionând activitatea de partid, resursele umane și, esențial, verificarea membrilor de partid. Exemplul de manual privind ascensiunea din această funcție este cel al lui Nicolae Ceaușescu.

Un tânăr comunist zelos, cu educație precară și ușor de controlat

Aceasta era impresia pe care Ceaușescu o făcuse „mahărilor” din Partidul Comunist după 1946. Ceaușescu avea la acea dată 28 de ani. Trecuse deja prin etapa de ilegalist făcând pușcărie politică inclusiv la Doftana, acolo unde-l întâlnise pe Gheorghe Ghiorghiu Dej, dar și pe alți grei ai partidului precum Vasile Luca, Alexandru Moghioroș, Chivu Stoica și Gheorghe Apostol.

Fiind zelos și mai ales dovedind loialitate totală, tânărul Ceaușescu a făcut o bună impresie lui Dej. Acesta a considerat că Ceaușescu nu avea cum să fie un rival în cadrul partidului mai ales fiindcă avea o educație precară și nici nu avea legături cu rușii sau oamenii lor pe teritoriul României. Adică părea inofesiv dar în același timp foarte util în „construirea socialismului” și executarea ordinelor. Tocmai de aceea, Ceaușescu a devenit copilul de suflet al lui Gheorghe Ghiorghiu Dej, conducătorul de facto al României comuniste începând cu finalul anului 1947, după abdicarea forțată a Regelui Mihai I și proclamarea Republicii Populare România (cu alte cuvinte transformarea României în stat comunist). Ceaușescu a făcut parte din cercul apropiat al lui Dej și a beneficiat de sprijinul său politic, fiind promovat treptat în conducerea partidului.

După 1946, Ceaușescu a primit mai multe funcții în structurile de partid și în aparatul de stat. A devenit responsabil cu organizarea tineretului comunist și a fost implicat în consolidarea controlului partidului asupra armatei și societății. În 1948, Ceauşescu era deja subsecretar de stat în ministerul Agriculturii în Guvernul Petru Groza. În 1950 a ajuns adjunct al ministrului forțelor armate, funcție care i-a oferit influență în structurile militare.

Ceauşescu mulţumea prin zelul său și totodată a păstrat aparența tânărului comunist needucat, ușor de controlat dar foarte loial. Şi-a arătat „destoinicia“ în procesul de colectivizare, mai ales în zona Vrancea. Mai precis, în Vrancea în decembrie 1957, avusese loc o mare revoltă a ţăranilor care s-au opus colectivizării forţate. Ceaușescu a condus unităţile militare care au înăbuşit răscoala ţăranilor din Vadu Roşca. El avea grad de general-locotenent de armată, fiind şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi adjunct al Ministrului Forţelor Armate.

Moare Stalin, se „naște” Ceaușescu

Ceaușescu nu era însă nici naiv, nici ușor de controlat. Doar se lăsa controlat și a găsit o metodă de a intra pe sub pielea liderilor de moment a Partidului Comunist. Ceaușescu era un tip ambițios, împins probabil de la spate și de Elena, soția sa. Aștepta momentul prielnic cu o răbdare ieșită din comun, metodic, fără să facă gafe, din contră alimentând mereu și mereu sentimentul de încredere al lui Dej cu loialitatea sa.

Jucând rolul activistului zelos și naiv a adormit și vigilența vechilor ilegaliști. În plus, cu o dibăcie politică machiavelică a reușit să exploateze la maxim momentele favorabile. În martie 1953, Stalin, liderul de temut al URSS murea la cabana sa din apropierea Moscovei. Pentru Ceaușescu moartea lui Stalin a însemnat o șansă de a accede în aparatul de partid. Mai precis, Dej începe să se desprindă de influența Uniunii Sovietice și să pună bazele unui comunism „original” românesc. Pe scurt, începea „destalinizarea” României.

Iar acest fenomen a presupus și ostracizarea agenţilor regimului stalinisto-comunist din România, printre care Ana Pauker, dar și numeroși alți „ilegaliști”. Efectiv, Deja a găsit motivul de a epura partidul de vechile elemente comuniste din perioada interbelică, mai ales intelectuali ai partidului care s-ar fi putut transforma în rivali și critici ai regimului personal. În locul lor, Dej a hotărât să promoveze oamenii pe care-i considera el loiali în sânul partidului. Mai precis, a inaugurat conducerea colectivă alături de alţi patru secretari, fiecare cu domeniul său de activitate. Ceaușescu, copilul de suflet al lui Dej a fost ales și el secretar al Comitetului Central.

Suveranismul lui Ceaușescu și condamnarea României la izolare. Cum a renunțat dictatorul la facilitățile economice ale SUA pentru a-i ține pe români închiși în țară

Și asta mai ales datorită faptului că, în contextul luptei interne pentru putere din partid, Ceaușescu a rămas un aliat loial al lui Gheorghiu-Dej și a pus umărul la eliminarea treptată a rivalilor politici. În primul rând își crea un loc în zona înaltă a structurii de partid, iar în al doilea rând a scăpat de cei care cu adevărat au desfăşurat activităţi subversive în perioada interbelică, „lupta de clasă”, oameni care nu l-ar fi legitimat cu nimic pe viitor. În timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Ceauşescu ajunge al doilea om în partid.

Funcția care îți oferea toate pârghiile pentru a deține puterea supremă

Secretul ascensiunii lui Ceaușescu ca lider suprem s-a legat mult de funcția de secretar al Comitetului Central. Era genul de loc unde numai dacă nu doreai, nu reușeai să pui mâna pe adevăratele pârghii ale puterii. Mai precis, Ceaușescu era secretarul cu Organizatoricul. Adică responsabil cu organizarea și cadrele.

Sau mai bine zis, Ceaușescu a avut posibilitatea de a-și crea o întreagă rețea clientelară peste tot în România comunistă, de la nivelul cel mai de jos până la cel de sus, prin angajări, numiri și promovări. A avut grijă ca în funcții cheie să numească oameni care-i datorau lui totul și care știau că numai susținându-l aveau să se bucure de o viață privilegiată și de o carieră în partid. În plus, a avut grijă să pună oameni pe care să-i poată controla și manipula ușor. Cu alte cuvinte, Ceaușescu l-a izolat pe Dej într-un glob de cristal. Întregul aparat de stat era în mâna lui Ceaușescu și loial acestuia. Evident cu excepțiile de rigoare.

„În calitatea lui de şef al Direcţiei Organizatorice, Nicolae Ceauşescu a avut două câştiguri majore în raport cu ceilalţi demnitari. Primul – cunoaşterea în amănunt a politicilor partidului în toate domeniile. Al doilea – puterea aproape nelimitată asupra imensului aparat teritorial şi crearea unei baze de putere în interiorul aparatului central. Cadrele conduc totul, spusese Stalin, a cărui putere în partid îşi îngroşase la fel rădăcina”, se arată în lucrarea ”Fiul Poporului”, a specialiștilor Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin Răzvan Mihai şi Ilarion Ţiu.

Cu alte cuvinte nu era rețeta proprie a lui Ceaușescu ci una consacrată în rândurile comuniștilor. Cine controla cadrele, controla partidul și își deschidea singur ușile puterii. „«Nenorocirea», a observat prea târziu Alexandru Bârlădeanu, s-a produs prin aceea că Gheorghiu-Dej, fiind preocupat în acea vreme de dobândirea independenţei în raporturile cu sovieticii, în relaţiile cu China şi cu CAER, a lăsat problemele interne ale partidului în seama lui Ceauşescu. Acesta şi-a impus oamenii lui la nivelul regiunilor. Aşa îşi explicau şi demnitarii tineri succesul lui Ceauşescu din 1965“, se arată în „Fiul Poporului”.

Destine paralele: în 1989, Ali Khamenei îşi începea ascensiunea cu o vizită la Bucureşti. Nicolae Ceauşescu sfârşea după o vizită la Teheran

Acest control al cadrelor și-a dovedit eficiența după moartea lui Gheorghiu-Dej în martie 1965, atunci când oamenii din conducerea partidului au trebuit să aleagă un nou lider. Deși existau mai mulți candidați importanți, Ceaușescu a fost perceput inițial ca o figură de compromis, capabilă să mențină echilibrul între diferitele grupări din partid. Astfel, în 1965, Nicolae Ceaușescu a fost ales prim-secretar al Partidul Comunist Român , devenind liderul politic al României.

Această funcție i-a oferit controlul asupra partidului și, implicit, asupra statului, marcând începutul unei perioade de conducere personală care avea să dureze peste două decenii. „Nicule, dar tu ai luat conducerea în 1965 pentru că mare parte dintre membrii CC şi ai conducerii din judeţe tu i-ai propus în funcţii. Şi dacă venea Apostol în CC cu candidatura, tot tu ai fi luat conducerea – pentru că ei te-ar fi votat pe tine“, a explicat în câteva cuvinte, întreaga situație, Elena Ceaușescu. Inclusiv Ion Iliescu, mâna dreaptă a lui Ceaușescu până în 1971, a fost la un pas de a obține această funcție de secretar cu Organizatoricul. Sesizând faptul că Iliescu i-ar putea replica rețeta, se spune că Ceaușescu l-a mazilit.