Clanuri misterioase de justițiari făceau legea în cel mai puternic imperiu al lumii orientale. Se numeau zeybek și semănau teroare în Imperiul Otoman. Originea lor este incertă, la fel și numele. Unii specialiști spun că aveau origine tracică, alții - că erau urmași ai pecenegilor.

Încă din secolul al XVI lea, clanuri misterioase de războinici coborau din munți și făceau legea într-unul dintre cele mai puternice imperii ale istoriei medievale. Se numea zeybeks, aveau o origine incertă și locuiau pe coastele vestice ale Turciei de astăzi. Erau deopotrivă bandiți, dar și eroi locali, asemeni haiducilor din țările române.

Zeybeks era aproape imposibil de gestionat de autoritățile otomane fiindcă reușeau aproape de fiecare dată să se retragă în munți, în zone secrete, greu de depistat. În secolele XVII-XIX au semănat teroare pe coastele Mării Egee și au fost vânați de oamenii sultanului. În cele din urmă au ajuns eroi naționali reușind să salveze Turcia modernă de invaziile de după Primul Război Mondial.

„Tinerii viteji” care răzbunau nedreptatea

Zeybeks au ajuns cunoscuți în istorie drept miliții locale turce și războinici de guerrilă care ocupau coastele de vest ale Anatoliei. Cunoscuți din secolul al XIII-lea, aceștia au devenit faimoși abia începând cu secolul al XVII-lea.

Zeybeks erau musulmani și aveau o ținută aparte, a cărei origine este și astăzi disputată. Bărbații purtau pe cap „fezes“, un soi de combinație între turban și pălărie îngustă și înaltă. Acest acoperământ era puternic ornat, confecționat de iubita fiecărui zeybek. Unele elemente ale ținutei erau comune cu cea a trupelor neregulate otomane, altele erau unice, probabil de origine greacă sau chiar tracică.

Practic, zeybeks erau războinici de guerrilă, care trăiau mai mult în munți, fiind bande de tineri înarmați cu iatagane și arme de foc, inclusiv pistoale și șișanele (puști lungi otomane). Erau confrerii războinice cu reguli nescrise și un cod al onoarei exacerbat și bine stabilit.

Aceste clanuri de zeybeks nu ezitau să răzbune orice nedreptate, fie a timarului - adică a marelui feudal otoman, fie a colectorilor de taxe, fie a oștenilor sultanului. Cine umilea, bătea sau ucidea era la rândul său căutat și ucis de zeybeks. Unii aveau reputație de Robin Hood, jefuind la drumul mare, luând de la bogați și dând la săraci.

Cel mai cunoscut exemplu este cel al lui Cakircali Ahmed, un lider al clanurilor de zeybeks care îi jefuia pe cei bogați, pe coastele egeene, și apoi împărțea prada cu săracii din sate. A fost ucis în 1883.

Inițial bandele de zeybeks apărau satele de bandiți, de colectorii de taxe, dar și de abuzurile stăpânilor feudali.

„Activitățile de pradă și jaf ale clanurilor de zeybeks nu aveau un scop politic și nici nu erau animate de vreo ideologie. Nici măcar nu erau vreo sectă religioasă. Acțiunile lor războinice aveau un caracter distinct cu practicarea violenței fără teamă. Zeybeks erau clanuri cu o înfățișare aparte, costume, accesori, comportamente, mituri și tradiții specifice doar lor. Acești rebeli înarmați erau denigrați și vânați de administrația otomană, dar pe de altă parte erau priviți ca adevărați eroi în folclorul local și imitați de fiecare băiat din Anatolia“, precizau specialiștii turci A. Ozcelik și E. Uyanik.

De la bandiți la eroi naționali

Mai ales din secolul al XVII-lea și până la începutul secolului al XX lea, zeybeks au făcut ravagii pe coastele turcești ale Egeei. Erau conduși de un lider, numit „Efe“ și jefuiau în special porturi, antrepozite comerciale, dar și cetăți slab apărate.

Pentru autorităție otomane, ei erau un adevărat coșmar. După ce atacau se făceau nevăzuți în zonele muntoase. Fiind protectori ai sărmanilor, populația îi ascundea și le ținea partea, ceea ce făcea ca prinderea lor să fie și mai dificilă.

La începutul secolului al XX-lea, autoritățile otomane au început să plătească un soi de taxă de protecție bandelor de zeybeks.

După invazia grecilor în zona Smyrna din 1919, după Primul Război Mondial, clanurile de zeybeks s-au implicat în apărarea Turciei. În timpul războiului greco-turc care a durat până în 1922, bandele de zeybeks s-au distins în lupte, prin eroism și eficiență. Tocmai de aceea, din bandiți temuți au devenit, oficial, eroi naționali.

Turcmeni, greci sau traci?

Originea acestor zeybeks este încă un mare mister. Deși vorbesc turcește și sunt musulmani, portul, tradițiile și manifestările artistice lor sunt unice.

Cei mai mulți specialiști spun că ei nu au origine turcească. Unii arată că sunt turcomani așezați în secolul al XIII lea în zona egeeană. Alții, precum autorul turc Osman Hamdi Bey, arată că zeybeks sunt de fapt de origine tracică, urmași ai triburilor de trallieni veniți ca mercenari în zona Anatolie, în Antichitate.

Istoricul Claude Cahen spune că zeybeks ar fi urmași ai pecenegilor din armatele bizantine rămași în Anatolia după înfrângerea de la Mazinkert în anul 1071.

De cealaltă parte istoricii greci, precum Kostas Spano, cred că zeybeks sunt greci veniți din Tracia și stabiliți în zona Izmirului. De altfel, „efe“ ar fi un termen grecesc care desemnează un tânăr curajos.

Zeybeks au un dans faimos care ar aminti, mai spun unii specialiști, de tradiții dionisiace.