Vlad Țepeș a avut o copilărie și o adolescență zbuciumate. Acesta și-a petrecut o parte din viață ca prizonier la turci, unde și-ar fi modelat personalitatea dar și caracterul marcat de cruzime și o anumită tristețe.

Voievodul Vlad Țepeș este probabil cel mai faimos lider român pe plan internațional. Cunoscut mai ales prin prisma povestirilor slave și germane privind cruzimea sa, dar și a numelui moștenit de la tatăl său, Drăculea, Vlad al III-lea a devenit personaj literar, dar și de producții cinematografice.

Încă din secolul al XIX-lea, adevărul istoric despre Vlad Țepeș s-a diluat în povestiri și scenarii cinematografice horror și științifico-fantastice. În ultimele decenii, există însă un interes pentru reconstruirea personalității voievodului muntean pe fundamente științifice, inclusiv în serii televizate, bazate pe conflictul dintre Vlad al III-lea și celebrul sultan Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

Dacă bătăliile, conflictele cu boierii sau pedepsele crude ale voievodului sunt bine cunoscute, copilăria și adolescența lui Vlad rămân încă o filă puțin știută din viața fiului lui Drăculea. Și culmea, este perioada care a definit, de fapt, caracterul lui Vlad, dar și modul acestuia de a înțelege domnia și relațiile voievodului cu boierii în special, dar și cu principalul rival de la Dunăre, otomanii.

O parte a specialiștilor care s-au aplecat asupra vieții lui Vlad Țepeș au scos în evidență că, de fapt, întâmplările din adolescența lui Vlad sunt cele care au modelat decisiv personalitatea voievodului, inclusiv apetența pentru pedeapsa de la care i s-a tras porecla.

Un copil de cavaler apusean născut în inima Transilvaniei

Vlad al III-lea „Drăculea” sau Vlad Țepeș , cum a rămas cunoscut în istorie, s-a născut, cel mai probabil, în anul 1431, în orașul transilvănean Sighișoara. Era fiul lui Vlad al II-lea Drăculea, unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân, faimosul domn al Țării Românești sau al Valahiei cum era cunoscută de marile puteri ale vremii.

Vlad Țepeș s-a născut într-o perioadă tulbure pentru Țara Românească, un voievodat măcinat de un război civil între cele două ramuri ale dinastiei Basarabilor. Era vorba despre Dănești, urmașii lui Dan, fratele lui Mircea cel Bătrân și Drăculești, urmașii ilustrului voievod.

Tatăl său, Vlad Dracul, a fost un pribeag încă din vremea adolescenței, fiind un copil din flori al lui Mircea cel Bătrân. A fost trimis, drept gaj, la curtea lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Vlad Dracul, așa cum menționa Sigismund de Luxemburg, a fost educat în spirit occidental, trăindu-și adolescența prin orașele ungurești și germane ale vremii.

A dus mai apoi o viață de cavaler aventurier, ca ofițer în armata bizantină și mai apoi în serviciul regilor Ungariei. În anul în care i se năștea fiul, Vlad al III-lea, Vlad Dracul devenea cavaler al Ordinului Dragonului, o confrerie cavalerească întemeiată de Sigismund Împăratul Romano-German, din care făceau parte multe capete încoronate, prinți și cavaleri faimoși ai vremii.

Visul cel mai mare al lui Vlad Dracul era dobândirea tronului Țării Românești, moștenire a tatălui său. Fiul său, Vlad Țepeș, și-a petrecut copilăria în Transilvania și mai apoi și-a însoțit tatăl peste tot până în jurul vârstei de 14 ani. A primit, la fel ca tatăl său, educația unui fiu de cavaler apusean. A învățat inclusiv să scrie și să citească în mai multe limbi, precum italiană, germană, slavonă și latină.

O experiență valahă

În 1436, Vlad Dracul reușea, cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg, să ocupe tronul Țării Românești, alungându-l pe Alexandru Aldea. Vlad Țepeș avea 5 ani atunci când și-a însoțit tatăl în Valahia. Acolo avea să cunoască o lume dominată de lupte interne, cu o opoziție boierească dominată de familia boierilor Albu.

După moartea protectorului său, Sigismund de Luxemburg, Vlad Dracul s-a văzut nevoit să se supună turcilor, ba chiar a însoțit oștile lui Murad al-II lea în campania din Transilvania. Odată cu accederea la tronul Ungariei a lui Vladislav al III-lea și numirea lui Iancu de Hunedoara ca guvernator al Transilvaniei, Vlad Dracul încearcă o politică de mediere între Regatul Ungariei și Imperiul Otoman.

Voievodul muntean încerca un dans pe sârmă între cele două mari puteri pentru a-și menține tronul, prins între loialitatea pe care o datora lumii apusene și între cea impusă de nevoia vasalității față de otomanii care presau la Dunăre.

Așa a ajuns să fie privit cu suspiciune atât de Regatul Ungariei, cât și de Imperiul Otoman. Această situație avea să influențeze decisiv destinul celor trei fii ai lui Vlad Dracul. Doi aveau să ajungă în prizonierat, iar cel de-al treilea avea să-și piardă viața într-un mod îngrozitor.

Principii valahi prizonieri la otomani

În anul 1442, Iancu de Hunedoara administra înfrângeri repetate trupelor otomane care încercau raiduri în Transilvania. Se presupune că însuși Vlad Dracul ar fi trimis trupe în ajutorul guvernatorului Transilvaniei, încălcând termenii vasalității față de otomani.

Tocmai de aceea Murad al II-lea îi cheamă pe Vlad Dracul și pe doi dintre fiii săi, Vlad și Radu (n.red. - viitorii domni Vlad Țepeș și Radu cel Frumos), la Înalta Poartă. Voievodul muntean a fost atras cu șiretenie la Adrianopol.

„A doua zi de la sosirea domnului valahilor, numitul Mare Turc însuși a dat un mare ospăț și banchet, la care i-a poftit pe toți subașii și căpitanii ca să-l sărbătorească pe acest domn al Valahiei.(...) Și în afara pavilionului era așezat pe pământ, pe perne și cuverturi din stofă cu fir, numitul domn al Valahiei, la dreapta numitului Turc, iar la stânga lui ședea beilerbeiul lui”, scria Jean de Wavrin, cunoscutul comandant burgund care a participat la acțiunile cruciate de pe Dunăre.

După ospăț, în loc de onoruri, Vlad Dracul și fiii săi au fost puși în lanțuri și trimiși la Gallipoli. În Valahia, rămăsese, în locul tatălui său, Mircea, fiul cel mare al lui Vlad Dracul.

De absența voievodului au profitat însă boierii care l-au îngropat de viu pe Mircea. La acea dată, Vlad Țepeș avea 11 ani, iar fratele său, Radu, aproximativ cinci ani. Sultanul a ordonat și un atac asupra Valahiei, dar a fost respins de oștile lui Iancu de Hunedoara. Mai mult decât atât, guvernatorul Transilvaniei a decis să pună pe tronul Țării Românești un om fidel Regatului Ungariei.

În acel moment, Murad al II-lea a decis să-l ierte pe Vlad Dracul și în 1443 l-a trimis din nou ca domnitor al Țării Românești, cu ajutor otoman. Voievodul muntean a fost nevoit însă să-i lase gaj, la turci, pe cei doi fii ai săi, Vlad și Radu.

O educație a tristeții și cruzimii

În 1443, Vlad și Radu au fost trimiși, la fel ca toți prizonierii gaj de neam princiar, în cetatea Egrigoz, regiunea Kutahya, în Munții Anatoliei. Aici primeau o educație severă, musulmană, fiind pregătiți atât ca războinici, cât și ca oamenii de stat, capabili să servească administrația otomană. Totul era marcat de o disciplină de fier.

Atât Vlad Țepeș, cât și fratele său Radu cel Frumos au fost educați în spiritul otoman.

„Când tinerii soseau în Istanbul, cei mai buni dintre ei erau aleși ca icoglân-i-paji-pentru Palatul Imperiul, iar uneori însuși sultanul prezida selecționarea. Icoglân-ii mergeau apoi în palatele din Istanbul și Edirne pentru a primi o instruire specială, în timp ce cei rămași erau dați cu chirie, pe unul sau doi ducați de aur, țăranilor turci din Anatolia înainte de intrarea în corpul ienicerilor. Potrivit surselor otomane, Mehmed Cuceritorul a introdus această practică, ce urmărea să-i învețe pe băieți limba turco-osmană și obiceiurile turcești. Sub o strictă disciplină a eunucilor, timp de doi până la șapte ani, pajii primeau educația necesară de la tutorii lor din Palat și apoi urma a doua selecție numită cikma (ieșire). Cei mai capabili intrau în serviciul a două camere din Palatul Sultanului- Camera mai mare și Camera mai mică - în timp ce cei rămași se alăturau diviziilor de cavalerie ale robilor Porții Otomane”, scria turcologul Halil Inalcik, citat de Lucian Constantin Palade în articolul „Vlad Țepeș și Înalta Poartă” din revista de specialitate „Argensis”.

Propriu-zis viitorul Vlad Țepeș a fost educat în spirit otoman și a învățat meseria armelor de la turci. Disciplina severă, pedepsele, dar și rigoarea acestei vieții și-au pus decisiv amprenta asupra caracterului tânărului Vlad. Practic, toată perioada adolescenței, perioada de formare ca tânăr, și-a petrecut-o în fortărețele otomane sub stricta supraveghere și sub biciul eunucilor care aveau grijă de educația sa.

Până în 1447, timp de patru ani, Vlad Țepeș și fratele său Radu au trăit în această zonă izolată a Anatoliei. „Se estimează că Vlad al III-lea a stat în teritoriile otomane până în 1448. Acolo, acesta și-a terminat stagiul de pregătire, a învățat limba turcă și, totodată, a devenit obișnuit cu tradițiile și organizarea statală otomană”, precizează și Konstantina Tortomani în lucrarea sa „Vlad al III-lea Dracula, the many reincarnations of the man and the legend”.

În Anatolia, Vlad al III-lea Drăculea a învățat să devină un bun războinic, iar mai apoi, în palatele de la Edirne și Adrianopol, a deprins cultura și mai ales știința administrației imperiale.

Vlad, Radu și cuceritorul Constantinopolelui

Despre Vlad se spune că a fost un rebel și că nu a fost un elev foarte supus, motiv pentru care ar fi fost pedepsit în repetate rânduri. În palatele de la Edirne și Adrianopole s-ar fi întâlnit și cu Mahomed al II-lea, unul dintre cei mai inteligenți și puternici sultani otomani.

În anul 1443, atunci când Vlad Țepeș ajunge prizonier la Gallipoli, Mahomed al II-lea era doar cu un an mai mare decât prințul valah. Adică avea în jur de 12 ani. În 1444, pe când avea în jur de 13-14 ani, Mahomed ajunge sultan într-un concurs ciudat de împrejurări.

Tatăl său, Murad al-II lea, abdică, iar Mahomed îi ia locul, însă doar pentru doi ani, fiind îndepărat în urma unei revolte a ienicerilor. Tatăl său se întoarce pe tron, iar Mahomed se retrage la Manisa și revine însă la moartea lui Murad al II-lea, în 1451. Cea de-a doua domnie a lui Mahomed avea să fie și cea mai glorioasă, încununată de cucerirea Constantinopolului.

Nu se știe ce relație a avut Vlad al III-lea cu tânărul prinț turc. Este cunoscut însă faptul că Mahomed avea o atracție aparte pentru tinerii băieți. S-a împrietenit cu Radu cel Frumos și se bănuiește chiar că ar fi avut o relație cu fratele lui Vlad Țepeș.

Un episod controversat este descris de Laonic Chalcocondil. „Căci fiindu-i drag băiatul, îl chema la petreceri şi, închinând cu patimă paharul către el, îl chema în camera de culcare. Şi băiatul, fără a bănui că va păţi aşa ceva din partea împăratului, l-a văzut pe împărat repezindu-se la el pentru un lucru de aşa fel şi s-a împotrivit şi nu se da la dorinţa împăratului Şi-l săruta împotriva voiei lui şi băiatul, scoţând un pumnal, îl loveşte în coapsă pe împărat şi aşa îndată a luat-o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i-au vindecat rana împăratului”.

După acest incident, Radu a scăpat nepedepsit, dar văzând că este singura lui șansă, s-a dus singur la Mahomed și va deveni favoritul sultanului. Diferența de atitudine față de sultan și de curtea otomană i-a învrăjbit pe cei doi frați.

„Vlad era mai degrabă nesupus și cu diferite ocazii a fost chiar biciuit. De cealaltă parte, Radu era un favorit al curții. Drept urmare, între cei doi frați s-a născut o rivalitate marcată de resentimente. Se pare că în această perioadă caracterul lui Vlad Țepeș s-a înăsprit, în timp ce Radu, în cele din urmă, a cedat avansurilor fiului lui Murad, Mahomed al II-lea”, preciza Konstantina Tortomani în lucrarea deja menționată.

Pentru unii specialiști, în fortărețele otomane, Vlad a învățat lecția cruzimii. A învățat, de asemenea, că trasul în țeapă i-ar înspăimânta pe otomani, dar și modul în care luptă, plus slăbiciunile, lucruri care-l vor ajuta în victoriile obținute mai târziu împotriva lor. Totodată, modelul otoman i-ar fi determinat atitudinea față de boieri și față de instituția domniei în general. Tocmai de aici și duritatea cu care sancționa insubordonarea supușilor.

„Această lecţie l-a impresionat, cu siguranţă, pe Vlad, care era obişnuit mai degrabă cu preeminenţa marilor boieri şi a clanurilor acestora în treburile statului românesc. Diferenţa fundamentală dintre ţara sa şi Imperiul Otoman consta mai ales în raporturile acestei clase politice cu voievozii aflaţi în scaunul de domnie”, preciza și Lucian Constantin Palade în articolul menționat.

În anul 1447 sau 1448, Vlad Țepeș este sprijinit de turci pentru a lua tronul Țării Românești în locul tatălui său, ucis de boieri. După primul eșec se întoarce la turci, dar va reveni pe tron și va deveni un coșmar al lui Mahomed al II-lea.