O fotografie este emblematică pentru mineriada din 13-15 iunie 1990. O femeie îmbrăcată într-o rochie albastră este luată pe sus de mai mulți mineri cu bâte în mâini. Imaginea este tragică prin întrebările pe care le ridică: unde este dusă femeia și ce se va întâmpla cu ea, scrie Hotnews .

• Fotografia a fost făcută de Andrei Iliescu, corespondentul France Press în România în 1990.
• Victima se numește Ioana Izabela Odor și a fost numită „femeia în rochie albastră”, de către regretata jurnalistă Iulia Marin, prima care a descoperit-o pe Ioana în urmă cu zece ani și care i-a publicat povestea în PressOne .
• HotNews a considerat că, pentru suferința ei, a celor ca ea, dar și în memoria unei jurnaliste care a căutat adevărul și care a descoperit-o pe victimă, e de interes public ce crede astăzi femeia care a fost bătută crunt pentru că a pus o întrebare, când Ion Iliescu era cel mai puternic om din România.

Ioana Izabela Odor are acum 74 de ani și spune că nu mai poate ieși din casă pentru că are o proteză la șold și nu se poate deplasa. Urmărește însă cu mare interes știrile și ce se întâmplă pe scena politică din România: „cred că în continuare există forțe care se opun democrației în România”, spune femeia în discuția cu jurnalistul HotNews.

Fosta cercetătoare de la Institutul de Metrologie din București speră ca după moartea lui Iliescu să se finalizeze și dosarele acestuia legate de Revoluție și Mineriade. „Să se spună adevărul”, îndeamnă Izabela Odor.

Atât dosarul Revoluției, cât și cel al Mineriadei au avut un traseu sinuos în justiție: au fost închise și redeschise de procurori, trimise în judecată și apoi restituite parchetului pentru refacerea anchetelor în repetate rânduri. În luna aprilie, Parchetul General a anunțat trimiterea din nou în judecată a dosarului Mineriadei. Cel al Revoluției a fost restituit ultima dată parchetului anul trecut. Procurorii au fost obligați să refacă rechizitoriu.

Ioana Izabela Odor. FOTO: Arhiva personală

„Iliescu este un om care a făcut mult rău țării”

– Cum l-ați perceput pe Ion Iliescu?
– Izabela Odor: Domnule, de-a lungul celor 30 și ceva de ani eu n-am putut să-l sufăr niciodată pe Iliescu. Am văzut în el doar un activist de partid, chiar înainte de a mânca bătaie de la mineri. Chiar din prima zi când a apărut. Dar, mă rog, acesta a fost președintele, poporul l-a ales.

– Dar ce părere aveți despre faptul că acum este înmormântat cu onoruri militare și că s-a declarat o zi de doliu național?
– Mie nu mi se pare că merită. Pe de altă parte, mai ascult și eu la televizor oameni intelectuali care spun că, totuși, a fost șeful statului nostru și trebuie să i se dea anumite onoruri ca șef de stat. Nu că a fost el un om extraordinar, ci că noi, ca stat, trebuie să ne respectăm șefii.

– Dar dumneavoastră, personal, cum credeți că ar trebui să-l rețină istoria pe Ion Iliescu?
– Exact așa cum a fost. Un om care a făcut mult rău țării. E adevărat că sub el s-a întors roata, în sensul că de la comunismul ăla tâmpit am trecut la democrație. Dar a luat și multe măsuri care nu erau de democratice.

„Iliescu a spus că proprietatea privată este un moft”

– La ce fel de măsuri vă referiți când spuneți că erau nedemocratice?
– Când spunea că proprietatea privată „este un moft”. Asta rămâne în istorie ca o mare prostie. Sau când a spus că minerii au aranjat florile în Piața Universității.

Eu locuiesc în apropiere și treceam pe acolo când veneam de la serviciu. Aveam 39 de ani atunci, acum am 74. Când treceam prin Piața Universității strigam și eu „Jos Iliescu!”, pentru că nu l-am suferit niciodată.

„Am văzut niște mineri cum băteau un bărbat cu părul alb”

– Pentru că tot am ajuns la acest moment, spuneți contextul în care ați apărut în acea fotografie celebră. Cum ați ajuns să fiți luată pe sus de mineri?
– Mergeam la serviciu, la Institutul de metrologie. Eu luam metroul, fie de la Romană, fie de la Universitate. Știam ce se întâmplă acolo, ascultam toată noaptea la BBC, că ai noștri nu spuneau nimic sau spuneau deformat. În dimineața aceea am preferat să mă duc în Piața Universității. Era ora 7 – 7 și ceva.

Eram pe bulevard, cam în dreptul sediului liberalilor, vis a vis de Sala Dalles. Mergeam spre metrou și am văzut niște mineri cum băteau un bărbat cu părul alb, un om de vreo 60 de ani. Îl umpluseră de sânge.

„Nu mă gândeam că o să mănânc o așa bătaie”

– Și ce ați făcut?
– Eu, de pe partea asta, am început să strig: „ce e asta, asta e democrație?” și mai multe vorbe. Și cu ocazia aceasta a apărut un bărbat care avea salopetă albastră, nu era de miner.

Acesta mi-a zis: „ce faci cucoană, de ce nu mergi la lucru?” „Păi la lucru mă duc”, i-am răspuns. „Dar tu ce cauți pe bulevard?”, l-am întrebat.

Nu mă gândeam că o să mănânc o așa bătaie, o făceam pe revoluționara. Au apărut apoi niște flăcăi în salopete negre, mie nu mi s-au părut că erau murdare, ci chiar curate. M-au înconjurat, unul mi-a tras cu bâta de cauciuc pe spinare, eu i-am tras o palmă și tot nu mă gândeam că o să mă bată.

Dar ei au început să mă bată: eu strigam „lăsați-mă în pace”, Erau acolo niște femei care erau împotriva Pieței Universității, care umblau pe acolo în general cu sacoșe în mână. Două dintre ele mă văzuseră cu o seară înainte când am demonstrat și au început să strige: „așa, băteți-o, că a strigat Jos Iliescu!”.

Și în „pasul ștrengarului”, exact cum se vede în poză, m-au dus la Hotel Intercontinental. Eu am căzut, m-am împiedicat în sanda și am căzut la intersecția Batiștei cu bulevardul Magheru.

Mineriada din 13-15 iunie 1990, Foto: Agerpres

„Am văzut acolo, în vestibul, un bărbat și o femeie care erau bătuți rău”

– Ce ați făcut la Hotel Intercontinental?
– M-au băgat în vestibulul hotelului, unde erau mai mulți ca mine. Acolo m-au mai tras de păr și m-au predat unui bărbat între două vârste, cu o mutră mai spilcuită. Acesta mi-a umblat în hârtii, a văzut că aveam buletin, aveam totul la mine și i-am zis: „eu mă duc la lucru, domle, ăsta este drumul meu, iau metroul de aici”.

Și-a dat seama că nu sunt o nebună și zice: „stați așa, lăsați-o în pace”. Am văzut că acolo, în vestibul, mai erau un bărbat și o femeie, predați de mineri. Erau bătuți rău și au fost trimiși la Spitalul Colțea.

Pe mine m-a luat el și m-a traversat toată piața (n.r. – Universității) care era plină de mineri, dar eu simțeam într-un fel că el mă protejează acum, dar eu tot strigam „istoria nu o să vă ierte”, „ce faceți aici?”.

Dar el îmi spunea: „doamnă, tăceți din gură, „ăștia sunt oameni care tocmai au ieșit din șut (n.r. – schimbul din mină) și nu putem să-i mai stăpânim.”

„Inginerul”

– Ce știți despre acest om? Înțeleg că nu era îmbrăcat în muncitor.
– Avea niște pantaloni gri, nu mai țin minte exact, cămașă albă cu mânecă până la cot. Mi-a spus la un moment dat: „sunt inginerul cutare”, dar nu am reținut numele în nebunia aia.

M-a scos la Casa Armatei, unde era un magazinul copiilor. Mi-a zis că văzuse unde locuiesc, eu locuiam foarte aproape, la Sala Palatului. „Acum vă duceți acasă, doamnă?” m-a întrebat.

Eu nu simțeam nicio lovitură, dar mă bătuseră, mă albăstriseră. M-au lovit în primul rând în cap. Eram plină de cucuie, din fericire nu mi-au spart capul.

Am luat-o pe Calea Victoriei, nu mi-am dat seama, dar eram ciufulită rău. șI M-am întâlnit tot cu niște femei cu sacoșe: „ce e cu tine?” „Păi m-au bătut minerii”, am zis. „Bine ți-au făcut”, au spus ele.

Am ajuns acasă, aveam niște vecini foarte cumsecade. Au venit două-trei vecine, m-au ajutat să mă dezbrac și m-au băgat sub duș. Când a început să curgă apa călduță pe mine, a început să mă doară tot spatele și mâinile, picioarele, până la genunchi. Vecinii mei m-au dus la medicina legală, unde era o doctoriță care mi-a spus că trebuie să fac plângere.

„Organizația APADOR – CH”

– Ați făcut?
– Am dat o declarație la Grupul pentru Dialog Social, era aproape de mine, pe Calea Victoriei. Era cineva care a strâns toate declarațiile și a făcut un raportul pentru Comitetul Helsinki (n. r. – organizația APADOR – CH). Am stat în concediu câteva zile, iar când m-am dus la institut (n.r.- Institutul Național de Metrologie) nu mai lucra nimeni, se făcea numai politică. Dar unul dintre colegi primise din America ziarul în care apăream eu. Era ziarul „Lumea liberă românească”.

Mineriada din 13-15 iunie 1990, Foto: Agerpres

Iulia Marin și „femeia cu rochie albastră”

– Deja erați celebră…
– Au multiplicat pagina de ziar, erau bucuroși, pentru că majoritatea erau anti-Iliescu. Nu toată lumea, dar cel puțin la mine la laborator erau numai anti-Iliescu. Eu mi-am uns rănile, m-am vindecat, mi-am văzut de viață.

Dar în urmă cu vreo 10-15 ani a venit la mine o ziaristă tânără care mi-a luat un interviu care s-a chemat „Femeia în rochie albastră”.

– A fost în Pressone, iar jurnalista se numea Iulia Marin.
– Da, exact, mi-a părut tare rău că a murit, Dumnezeu s-o odihnească.

– V-a luat cineva apărarea atunci? Erați, totuși, o femeie înconjurată de mineri.
– Nimeni. Cine să-mi ia apărarea? Erau femeile care strigau: „așa, trage-i, dă-i și așa mai departe.”

– Dar cine erau acele femei?
– Una era de vârsta mea, alta avea vreo 50 de ani. Cea cu sacoșă, mai tânără mă știa de cu o zi înainte de la Piața Universității. Dar, în loc să spună, „măi lăsați-o în pace”, ea striga că să mă bată.

„Se schimba regimul, mă căutau, mă întrebau una alta, apoi nimic”

– Ați urmărit dosarul Mineriadei? Că până la urmă înțeleg că ați făcut plângere pentru ce s-a întâmplat atunci.
– Am făcut plângere, dar s-a tot tergiversat dosarul. Se schimba regimul, mă căutau, mă întrebau una alta, apoi nimic. Senzația mea a fost că atâta timp cât Iliescu trăiește nu se va judeca nimic. Acum poate se schimbă ceva, când nu mai e Iliescu.

– Dar cine venea să vă întrebe? Procurori, polițiști?
– Ultima dată, acum vreo 3 ani, au venit niște procurori. Niște oameni tineri. M-au întrebat ce s-a întâmplat, eu le-am povestit. Mi-au luat un interviu, ca să zic așa, mi-au zis și să le trimit imagine asta cu minerii și certificatul medico-legal. Le-am zis că am obosit de toate lucrurile astea, bine că am scăpat de comunism.

– Credeți că societatea românească plătește și acum prețul mineriadelor?
– Din câte ascultam atunci la BBC, Europa Liberă, Occidentul a fost urât impresionat atunci de mineriade. Dar nu doar minerii – toate prostiile spuse atunci de Iliescu se înregistrau undeva. Ne-au afecta, clar.

„Încearcă să ducă societatea românească spre anti-democrație. N-au reușit”

– Urmăriți viața politică de acum? Ce credeți?
– Eu nu mai ies din casă că am proteză de șold, pot să merg doar cu bastonul. Dar am un televizor în sufragerie și unul din bucătărie și mă uit tot timpul.

– Și ce părere aveți?
– Domnule, părerea mea este că există niște forțe, niște forțe subversive, care încearcă să ducă societatea românească spre anti-democrație. N-au reușit, dar asta vor să facă.

– Dar aceste forțe, de unde credeți că vin? Cum le simțiți dumneavoastră, vin din trecut, dinainte de 89?
– Nu știu, sunt puțini cei dinainte de 89. Poate sunt copii lor, generația următoare. Sunt oameni care nu înțeleg democrația, nu vor o societate concurențială, bazată pe merit. Ei tot vor cu șmecherii, relații, cu partidul și așa mai departe. Ăștia vor să ne oprească din drumul spre democrație.

– Cum vă explicați că Iliescu nu a fost condamnat, în ciuda dosarelor pe care le-a avut?
– Povestea este că fosta securitate, nomenclatură, nu au dispărut. Nu au vrut să-l judece. Acum, că a murit, procesele ar putea fi mai serioase. Sper ca și dosarul meu să meargă mai departe.

Să se spună adevărul, domnule, pentru că mă uit în jur și văd tineri de 40 de ani care au idei anti-democratice.

Ion Iliescu, la mineriada din 90, Foto: Captura TVR

Jurnalistul Gabriel Bejan trimite în fiecare marți dimineață newsletterul „Rațiunea, înapoi!”, o sinteză clară și echilibrată a celor mai importante evenimente din actualitatea politică, economică și internațională. Dacă vă interesează contextul din spatele știrilor, vă puteți abona aici:

Distribuie Distribuie Comentarii