O postare care a devenit virală pe Facebook a emoționat și a pus pe gânduri mii de oameni. O fostă educatoare a povestit despre experiența avută cu un copil dintr-o familie înstărită, dar căruia îi lipseau timpul petrecut cu părinții și manifestarea iubirii. ,,Hainele, dulciurile, jucăriile, taxele plătite nu pot înlocui ceea ce un copil are nevoie, fără excepție, ca să crească armonios: dragoste necondiționată din partea părinților, bunicilor. În psihologia copilului există o regulă simplă, universal valabilă: un copil nu poate să-și regleze emoțiile dacă nu are o inimă de adult în care să se poată odihni", a scris autoarea postării, Roxana Andreea Rusu. Și pentru că iubirea și grija pentru copii trebuie doar răspândite, am luat legătura cu aceasta, să vedem ce mesaje mai are de transmis.

Roxana Andreea Rusu FOTO Facebook

Postarea-lecție de la care a pornit totul. Despre setea de iubire și cum se poate manifesta

Roxana Andreea Rusu este în prezent psihopedagog și scriitoare, dar a fost cadru didactic mulți ani. Pe pagina de Facebook împărtășește adesea din lecțiile învățate în acea perioadă, iar recent, postarea despre o experiență pe care a avut-o ca educatoare s-a viralizat.

,,Lucram la o grădiniță privată, cu taxă lunară ridicată și personal suficient (aveam trei ajutoare la grupa mare, pe care o coordonam). La un moment dat, ne anunță directoarea că, începând de a doua zi, vor veni doi copii noi: un băiețel de 6 ani și o fetiță de 4 ani. Mama lor, româncă stabilită în SUA, spusese că vine în vacanță cu cei mici în România, la bunici. Și, ca „să nu se plictisească”, îi va aduce la grădiniță timp de două săptămâni, adică exact cât stăteau în țară, pentru care achitase două taxe întregi. Copiii vorbeau doar engleză, iar mama îi descrisese drept sociabili, fără probleme. Mai aflasem că părinții erau divorțați de vreo doi ani, așa că directoarea ne-a rugat să evităm orice discuție despre tatăl lor. (...) A doua zi, apare mama cu cei doi copii. Impecabil îmbrăcată, într-o ținută frumoasă, îi împinge practic înăuntru și intră în biroul directoarei. După zece minute, pleacă. Noi începem, cu toată experiența noastră, să socializăm cu cei mici. Însă, la doar câteva minute, băiatul, un copil voinic pentru vârsta lui, intră într-o criză comportamentală cum rar văzusem. Ne-a zgâriat (atunci am observat, printre hainele de brand, unghiile netăiate și murdare), ne-a scuipat, ne-a înjurat, a dat cu picioarele, s-a tăvălit pe jos. Copiii din grupă s-au speriat; nu erau obișnuiți cu asemenea scene. Am decis să lucrăm pe echipe: ceilalți copii au mers în altă sală cu două dintre ajutoare. Eu, împreună cu a treia colegă, am rămas cu cei doi frați. Fetița era atrasă de jucării și obiecte, ușor de gestionat. Cu băiatul… a fost altă poveste. Am început un dialog calm, întrebându-l dacă vrea să o chemăm pe mama lui, asigurându-l că e în siguranță cu noi, că aici îl întâmpinăm cu joacă și voie bună. El urla că nu și nu. Ulterior, am aflat că directoarea o sunase deja pe mamă de mai multe ori. Fără răspuns nici la apeluri, nici la mesaje. L-am întrebat de ce crede că nu răspunde. Și a urlat, aproape rupându-mi sufletul: <<Pentru că nu vine! Nu înțelegi? Nu vine!>> Cât de bine își cunoștea acel copil propria mamă…", a povestit fosta educatoare în prima parte a postării.

,,Mi-am petrecut două săptămâni ținând lângă mine un băiețel de 6 ani care pur și simplu urla după iubire"

Cum au continuat lucrurile?

,,Ca să scurtez: mama a venit abia la finalul programului. Ne-am gândit că poate nu văzuse apelurile, poate era prima zi, poate… oricum, trebuia să știe ce se întâmplase. I-am povestit cu toată experiența profesională pusă la bătaie și cu multă delicatețe: că băiatul a plâns mult, a țipat, a fost agresiv, că i-a fost rău. După aproximativ 20 de minute, singurul ei răspuns a fost: <<Înțeleg. Nicio problemă. Vă plătesc în plus deranjul. Aș putea să-i las și peste noapte joi? Mergem la Predeal și rămânem o noapte...>>Atât. Directoarea a acceptat să vină în continuare la programul normal, de mila copiilor. Iar eu mi-am petrecut două săptămâni ținând lângă mine un băiețel de 6 ani care pur și simplu urla după iubire. L-am îmbrățișat, l-am mângâiat, i-am citit povești, am vorbit mult cu el, i-am tăiat unghiile, i-am șters lacrimile când plângea. Fetița s-a adaptat mai ușor, dar el… suferea vizibil, profund, greu. După două săptămâni și toată încărcătura emoțională, în ultima zi a lor la grădi, am plâns în toaletă, pe ascuns, după ce au plecat. Erau doi copii frumoși, inteligenți, curați la suflet, dar fără ceea ce niciun ban nu poate cumpăra, iubire din partea familiei. Pentru că hainele, dulciurile, jucăriile, taxele plătite nu pot înlocui ceea ce un copil are nevoie, fără excepție, ca să crească armonios: dragoste necondiționată din partea părinților, bunicilor. În psihologia copilului există o regulă simplă, universal valabilă: un copil nu poate să-și regleze emoțiile dacă nu are o inimă de adult în care să se poată odihni. Oricâte resurse materiale ar avea, oricâte programe, activități sau grădinițe de lux, nimic nu poate compensa absența celor mai de bază nevoi emoționale: afecțiune, siguranță, prezență, tandrețe, atenție reală. Iubirea nu este un „bonus”. Este fundația pe care se construiește totul: încrederea în sine, autocontrolul, empatia, relațiile, viitorul copilului", a scris Roxana Andreea Rusu.

,,Dacă postare ajută chiar și o singură persoană, înseamnă că și-a atins scopul"

Am contactat-o pe autoare și am vorbit despre postare, necesitățile fundamentale ale copiilor, dar și despre cum cadrele didactice pot veni în sprijinul elevilor care se confruntă cu dureri emoționale copleșitoare.

Adevărul: Postarea dvs a fost intens distribuită, a emoționat și a dat de gândit. Vă așteptați la acest impact?

Roxana Andreea Rusu: De fiecare dată când împărtășesc din experiențele mele, o fac cu speranța ca informațiile să fie de folos, nu am alte așteptări. Dacă postarea ajută chiar și o singură persoană, înseamnă că și-a atins scopul. Cred în învățarea continuă, la orice vârstă. Și eu învăț zilnic din comentariile primite și din experiențele altora.

V-ați mai confruntat de-a lungul carierei cu situații precum cea a băiețelului?

Îmi amintesc de cel puțin alte două situații, în care copiii proveneau din familii cu o situație financiară foarte bună, dar nu primeau iubire părintească. Din fericire, în practica mea, aceste cazuri au fost rare.

Atât psihologia, cât și practica, ne arată că, din fericire, extrem de puțini sunt părinții care chiar nu își iubesc copiii. Cu toate acestea, sunt destul de mulți cei care nu știu să își exprime sentimentele. De ce credeți că se întâmplă acest lucru?

Așa este, în aceste situații în care iubirea există, dar nu este exprimată, răspunsurile ar putea fi găsite în copilăria părinților. De multe ori, dificultatea de a arăta afecțiune ține de modelele relaționale și emoționale cu care adulții au crescut, la rândul lor. Dacă un părinte și-a petrecut copilăria într-un mediu în care emoțiile erau minimalizate, criticate sau ignorate, îi va fi greu să exprime căldură, chiar dacă o simte.

Sunt și părinți cu foarte multe responsabilități profesionale, cu două locuri de muncă. Din cauza ritmului de viață alert, solicitant, al nivelului ridicat de stres, lasă prea puțin loc pentru conectare emoțională cu copilul, iar timpul trece repede.

Există și situații în care părinții încearcă să compenseze lipsa timpului și a prezenței prin beneficii materiale. Dar, oricât de generoase ar fi, cadourile, banii sau obiectele oferite nu pot înlocui comunicarea, atenția și relația directă dintre părinte și copil.

Cât de dornici sunt copiii să primească iubire, mai ales la vârstă mică? Care sunt nevoile lor esențiale?

Iubirea este o necesitate pentru copii, la fel ca nevoia de siguranță sau de hrană. Pentru că oferă un mediu de creștere optim din punct de vedere psihologic. Copiii au nevoie de afecțiune din partea familiei pentru a se putea dezvolta echilibrat. Dragostea pe care o primesc este baza dezvoltării lor emoționale. Un copil iubit se simte văzut, acceptat, protejat și astfel își formează un atașament solid față de părinții și familia sa. În timpul adolescenței, când apar tot felul de influențe externe, când copilul va face multe alegeri singur, acest atașament, construit în timp, va deveni foarte important, un fel de ancoră valoroasă.

,,Copiii exprimă de multe ori prin comportament ceea ce nu pot exprima în cuvinte"

Ce mesaj aveți pentru educatoarele/invatatoarele care pot fi tentate să încadreze copiii cu comportamente ușor agresive ca "dificili"? Cum se poate ajunge la inima unui copil?

Nu este ușor să gestionezi astfel de situații, dar ele apar și trebuie să ne străduim să găsim soluții. Este recomandat ca aceste situații să fie observate, documentate și abordate în colaborare cu familia și, la nevoie, cu specialiști (consilier școlar, psiholog). Prima prioritate este siguranța, atunci când apare un astfel de comportament. A copilului care se manifestă, a personalului și a celorlalți copii. Sunt convinsă că majoritatea cadrelor didactice știu ce au de făcut. Pentru cele la început de carieră pot spune că este important să-și controleze emoțiile negative, să nu ia personal manifestarea copilului, să-și păstreze calmul. Dacă nu este vorba de incidente izolate, produse din impulsivitatea de moment, dacă nu sunt cauze medicale cunoscute la mijloc, atunci probabil că există o conjunctură personală mai complexă, care poate fi cauza acestor manifestări.

Copiii exprimă de multe ori prin comportament ceea ce nu pot exprima în cuvinte: oboseală, stres, schimbări în familie, lipsă de atenție sau dificultăți emoționale.

Cât despre conectare, nu trebuie să uităm că afecțiunea și comunicarea sunt resurse puternice. Copiii simt imediat dacă sunt priviți cu empatie, răbdare și deschidere. Nu înseamnă să fii ultra permisiv, poți avea o atitudine fermă, dar calmă, blândă. Cei mici sunt mai receptivi la adulții disponibili emoțional, care îi abordează cu blândețe și consecvență. Se deschid și își reglează mai ușor comportamentul. Dacă încercăm să le înțelegem nevoile emoționale, putem ajunge mai ușor la inima lor.

Roxana Andreea Rusu este autoare de cărți pentru copii și psihopedagog. A lucrat ca educatoare, învățătoare și profesoară.