Sfârșitul anului 1947 aducea și „decesul” democrației românești interbelice. Ultimul rege al României era alungat cu amenințări teroriste de o grupare ilegitimă care făcea jocurile sovieticilor și era presată de liderii de la Kremlin să bolșevizeze mai repede țara.

În anul 1947, România trăia o adevărată tragedie. Erau ultimele zvâcniri ale democrației românești, un muribund care se agăța de monarhie cu ultima suflare.

Lăsată de marile puteri occidentale, fără ezitare și remușcări, la cheremul sovieticilor, țara noastră țara noastră suferea asaltul final al stalinizării. Comuniștii autohtoni, ilegaliștii din interbelic dar și agenții sovietici trimiși pe capul poporului român erau în vrie. România rămăsese ultimul stat monarhic din spatele Cortinei de Fier. În timp ce restul țărilor din blocul sovietic erau deja acaparate de comuniști și transformare în Republici Socialiste, în România lucrurile se mișcau prea încet din punctul de vedere al liderilor de la Kremlin. Așa că la finele lunii decembrie, după mai multe etape de compromitere și scufundare totală a democrației, procesul de stalinizare a României a fost încheiat printr-o acțiune cu tentă teroristă prin care ultimul rege al României, tânărul Mihai I, a fost alungat în stil bolșevic. Abdicarea regelui Mihai I a însemnat de fapt sfârșitul monarhiei constituționale Românești și transformarea țării în Republică Socialistă. Începea coșmarul epurărilor politice.

Un partid insignifiant și prea puțin românesc pus la cârma sovietizării

După actul din 23 august 1944, și întoarcerea armelor împotriva Germaniei Naziste , România a intrat pe un nou drum. Acela al sovietizării treptate, forțate, ireversibile. Orice ar fi sperat sau gândit românii, cărțile erau deja făcute la nivel înalt. Churchill s-a înțeles cu Stalin privind împărțirea Europei postbelice în sfere de influență. România a avut ghinionul să fie lăsată, fără nicio ezitare, în sfera de influență sovietică, Grecia fiind preferată de britanici datorită ieșirii la Mediterana. Situația a fost consfințită în urma acordului de procentaj și apoi a Conferinței de la Ialta. Roosevelt, președintele SUA a fost de acord. De altfel oficialii americani recunoscuseră faptul că nu era deloc interesați de soarta țărilor balcanice, la acel moment.

Astfel sovieticii au început munca lor de bolșevizare a României. Treaba a fost lăsată pe mâna comuniștilor autohtoni dar și a agenților sovietici. Lucrurile au mers greu în România. Și asta fiindcă Partidul Comunist Român era o formațiune politică insignifiantă, formată mai ales din alogeni, care nu avea o adeziune de masă, așa cum o vor dovedi și alegerile din 1946. „În momentul când a intrat Armata Roşie în România şi a oferit PCdR şansa nesperată de a lua puterea, el era un partid scheletic prin efective”, preciza istoricul Florin Constantiniu în „Studii şi articole de istorie” din 2009.

Mai mult decât atât, prin anii 30, Partidul Comunist Român era mai degrabă un Turn Babel, în care etnicii români reprezentau o minoritate. „Românii reprezentau în anii '30 doar o minoritate de 23%, în timp ce maghiarii erau în proporţie de 26%, evreii de 18%, ruşii şi ucrainenii de 10%, la fel ca şi bulgarii, tot 10%”, preciza Eugen Denize în „Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej” apărut în revista „Memoria”.

Asta nu a fost însă un impediment pentru ruși. Cu ajutorul Armatei Roșii și a agenților sovietici, comuniștii au pus mâna treptat pe putere. Când nu erau în stare singuri, interveneau rușii. De exemplu, pe 26 februarie 1945, a sosit la București A.I. Vîșinski, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Acesta i-a impus Regelui demiterea imediată a prim-ministrului, generalul Nicolae Rădescu, pe care l-a acuzat de fascism. Regele a așteptat în van intervenția americanilor sau a britanicilor în acest caz evident de încălcare a democrației și suveranității. Astfel, constrâns de situație, a fost nevoit să-l accepte pe Petru Groza, omul de lux al comuniștilor și președinte al Frontului Plugarilor, să alcătuiască un nou guvern. În acest guvern, ora exactă o dădeau comuniștii cu binecuvântare de la Kremlin.

„În România, regimul comunist a fost impus de Stalin la 6 martie 1945, în urma acordului de procentaj Churchill-Stalin din 9 octombrie 1944, iniţial sub forma unei coaliţii controlate de comunişti - ”guvernul de largă concetrare democratică dr. Petru Groza” - apoi, din 1948, sub forma monopolului deţinut de comunişti. În momentul propulsării la vârful puterii, comuniştii nu dispuneau de cadrele necesare pentru a exercita autoritatea”, preciza în Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”.

Din momentul în care comuniștii au început, cu ajutorul sovieticilor, să se cuibărească la guvernare și implicit prin instituții a început sovietizarea propriu-zisă. O subminare din interior a democrației românești.

Cea mai mare fraudă electorală din istoria României

Într-o țară în care nu aveau susținere de masă, doar forța brută a Armatei Roșii, comuniștii au apelat la un arsenal de manevre pentru a desființa democrația românească. În primul rând, au pregătit alegerile din anul 1946. Cu ajutorul miniștrilor și oficialilor impuși de guvernul Petru Groza, au început epurările prin structurile de forță și armată. Cei cu vederi anticomuniste dispăreau fiind înlocuiți de oameni de-ai lor. Ulterior comuniștii au început o campanie brutală de intimidare și compromitere a electoratului, dar și a partidelor democratice culminând cu falsificarea alegerilor din anul 1946.

Deși câștigaseră țărăniștii cu peste 80%, conta cine număra voturile. Iar cei de la numărătoare au fost comuniștii. „După opinia diplomaţilor şi a corespondenţilor de presă occidentali, rezultatele au fost falsificate. În consecinţă Dean Achenson, Secretarul de Stat american în exerciţiu,a declarat că Guvernul său nu le recunoaşte. În Camera Comunelor, Hector Mc Neal, Subsecretarul pentru Afaceri Externe, a spus că alegerile nu au fost nici libere, nici corecte”, scria Dennis Deletant în „România sub regimul comunist”.

După ce comuniștii și-au anunțat victoria au început compromiterea efectivă a partidelor istorice dar și o epurare brutală, cu arestări și sentințe groaznice pentru marii lideri politici ai României interbelice. Unul dintre aceștia a fost și Iuliu Maniu, liderul PNȚ, formațiune politică dizolvată după înscenarea de la Tămădău.

„După dizolvarea PNŢ, prin înscenarea unui nou proces al marii trădări naţionale, au urmat presiuni asupra Partidului Naţional Liberal. Ambele formaţiuni liberale au fost puse mai întâi în imposibilitatea de a funcţiona. Cea tradiţională, condusă de Constantin Dinu Brătianu, a fost afectată de valurile de arestări şi a decis să îşi înceteze pentru o perioadă activitatea politică, în condiţiile în care, lipsiţi de posibilitatea de a se manifesta public, prin presă sau întruniri, orice iniţiativă punea în pericol integritatea membrilor săi(...) Procesul de eliminare din viaţa publică a personalităţilor liberale a continuat şi în următorii ani, apogeul fiind atins în noaptea de 5-6 mai 1950, când majoritatea demnitarilor români din perioada interbelică au fost arestaţi. Această barbară acţiune represivă a fost întreprinsă împotriva unor persoane în vârstă, lipsite de posibilităţi economice, pedepsite prin numeroase măsuri administrative şi care erau de multă vreme sub supravegherea strictă a organelor de Securitate”, se arată în raportul Tismăneanu.

Un rege de 26 de ani, ultima suflare a democrației românești

Cu o țară deja invadată de virusul stalinizării, care reușise să distrugă mare parte din instituțiile democratice, ultima speranță rămânea Casa Regală. Mai precis, regele Mihai I, un tânăr de 26 de ani, alături de care se afla regina-mama Elena. De-a lungul celor patru ani de asalt al bolșevizării, regele Mihai a încercat să atragă atenția mai ales marilor puteri Occidentale despre pericolul în care se afla România. Într-o primă fază, profitând de faptul că reprezentanții americanilor și britanicilor au refuzat să recunoască Guvernul Petru Groza în forma inițială, tânărul suveran cere demisia lui Groza, dar acesta refuză. Din acel moment, adică de pe 21 august 1945, monarhul intră în grevă regală – efectiv încearcă să blocheze activitatea guvernului prin refuzul de a mai semna decrete și legi emise de Cabinetul doctorului Petru Groza .

Acțiunea regelui era firească. Propriu-zis, sancționa un guvern nereprezentativ care acționa contra intereselor României, pe baza unei politici dictate de ruși. Fără semnătura regelui, acele documente nu erau legale și constituționale. Cu susținerea sovieticilor, Guvernul Groza își continuă activitatea nestingherit în ilegalitate, o atitudine specific pro-comunistă. Regele Mihai va rămâne în grevă regală până pe 7 ianuarie 1946. Eșecul grevei regale a constat și în faptul că țara intra pe mâna comuniștilor cu sau fără voia sa.

Cu toate acestea, regele reprezenta un simbol pentru milioane de români și un garant că democrația încă exista în România. Regele se bucura de respectul multor oameni. Drept dovadă manifestările importante de pe 8 noiembrie 1945, atunci când sute de mii de români, în ciuda intimidărilor comuniștilor și a agenților sovietici, au venit să ureze, în piața publică, „La Mulți Ani” regelui cu ocazia serbării zilei numelui, ca un adevărat manifest de susținere publică. Pentru comuniști era un semn că regele trebuia alungat. Și asta în condițiile în care șefii de la Kremlin dădeau semne de nerăbdare. România era singura monarhie din spatele Cortinei de Fier.

O invitație la nuntă și dezamăgirea comuniștilor români

Comuniștii au crezut că norocul le surâde și că vor scăpa ușor de rege. În luna noiembrie a anului 1947, Mihai I și regina-mamă Elena sunt invitați la nunta principesei Elisabeta a Marii Britanii (n.r. cea care va deveni regina Elisabeta a II a Marii Britanii) cu prințul Filip. Conform protocolului, regele a trebuit să ceară acordul guvernului pentru a putea răspunde invitației. Membrii guvernului Groza au exultat și s-au grăbit să-i ofere orice acord cu mare solicitudine. Erau convinși că regele Mihai va fugi din țară, împreună cu mama sa. Bucuroși că pleacă, miniștrii comuniști l-au petrecut cu alai la Aeroportul Băneasa. Regele a plecat pe 12 noiembrie 1947.

Nunta cu tot cu ceremoniile premergătoare au durat aproximativ 30 de zile, iar regele României a făcut cunoștință în această perioadă cu Principesa Ana de Bourbon Parma. Cei doi tineri s-au îndrăgostit și regele a cerut-o în căsătorie. În luna decembrie, regele Mihai s-a întors acasă, cu trenul, în Gara Regală Băneasa. Vestea sosirii regelui a căzut ca un trăsnet pe capul comuniștilor. Aceștia au fost atât de dezamăgiți încât nici măcar nu-și puteau ascunde supărare și furia. Miniștrii l-au întâmpinat pe rege cu o nepolitețe ieșită din comun. Lucrețiu Pătrășcanu s-a făcut că nici nu-l vede.

„Planurile liderilor comuniști români au fost date peste cap de întoarcerea Regelui în țară, în decembrie 1947. Primirea a fost una deosebit de rece, ajungându-se până la gesturi neprotocolare, precum cel al lui Lucrețiu Pătrășcanu care a refuzat să îl salute pe suveran”, preciza Lucian Vasile, în „Abdicarea forţată a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947” pentru IICMER.

Conform protocoalelor, regele a trebuit să ceară accept guvernului pentru a se căsători. Supărați că Mihai I s-a întors în țară, cererea a fost refuzată în mod nepoliticos.

„A sosit momentul unui divorț amiabil între țară și monarhie”

Exasperați, comuniștii au trecut la o abordare directă, cu apucături teroriste. În primul rând primul-ministru Petru Groza i-a cerut, imperativ, în ciuda protocoalelor, o întâlnire la București, la Palatul Elisabeta, acolo unde se afla temporar reședința regală. „În după-amiaza zilei de 29 decembrie, pe când se afla la Castelul Peleș, Regele Mihai a fost informat că Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri, îi cere o audiență la București, a doua zi. Cu toate că solicitarea nu respecta protocolul regal (în mod tradițional, suveranului i se solicita o întâlnire, urmând ca acesta să decidă dacă acceptă și să comunice data și ora stabilite, și nu să fie pus să accepte condițiile solicitantului), Regele a acceptat, bănuind că este vorba de discuțiile privitoare la viitoarea căsătorie cu principesa Ana”, se arată în același material pentru IICMER.

A doua zi, pe 30 decembrie, regele și regina mamă însoțiți de Jaques Vergotti, aghiotant regal au plecat la București pentru a se întâlni cu Petru Groza la Palatul Elisabeta, din București. Regele Mihai a condus personal, fiind cunoscută pasiunea sa pentru automobile. La Palatul Elisabeta, regele a avut o surpriză. Garda Regală a fost înlocuită cu trupe din cadrul Diviziei Tudor Vladimirescu, adică foști prizonieri de război trecuți de partea rușilor și instruiți în URSS pentru a fi loiali sovieticilor. Aghiotantul regelui a fost arestat în curte, fără ca regele să știe. La ora stabilită, regele care era însoțit de mama sa, dar și de Mircea Ionnițiu, secretarul personal, l-a primit pe Groza. Acesta a încălcat din nou protocolul și a venit însoțit de Gheorghe Ghiorghiu Dej.

După ce s-au instalat în salonul de la etaj, Petru Groza a început tranșant. „A sosit momentul unui divorț amiabil între țară și monarhie”. Ba chiar avea și actul de abdicare pregătit. Regele trebuia doar să-l semneze. Evident, Mihai I a refuzat. În primul rând, așa cum le comunicase și regele, era nevoie de un referendum pentru schimbarea formei de guvernământ. Cei doi comuniști i-au tăiat-o scurt replicând, „Nu e timp pentru astfel de proceduri!”. Presiunile erau mari din partea Moscovei și totodată un referendum ar fi însemnat stârnirea protestelor, plus bătăi de cap prea mari.

Regele a cerut un răgaz pentru a consulta documentul și s-a retras în cabinetul său. Între timp, Petru Groza fluturase un pistol prin fața reginei spunând că se asigurase ca regele „să nu pățească ca Antonescu la 23 August”. În timp ce se afla în birou cu secretarul personal, pentru a studia documentul, regele și-a dat seama că Palatul Elisabeta era înconjurat de cei din Divizia „Tudor Vladimirescu”. În plus, pentru a intimida populația, Armata Roșie făcea manevre cu tancuri pe străzile Bucureștiului. Se spune că pe stadionul de lângă Arcul de Triumf era amplasată și o baterie de artilerie îndreptată către Palatul Elisabeta.

„Nu va curge sânge din cauza mea”

Revenit la discuții, regele a continuat să refuze actul de abdicare. În acel moment, cei doi comuniști au lansat argumentul suprem. Aceștia au amenințat că 1100 de tineri, majoritatea studenți aflați în închisori după manifestația din 8 noiembrie 1945 vor fi executați. În acel moment, regele Mihai I a semnat. „Nu va curge sânge din cauza mea!”, a spus acesta.

„Mihai I-iu, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţă naţională Rege al României. La toţi de faţă şi viitori, sănătate! În viaţa Statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat. Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite de Pactul fundamental-Constituţia ţării-ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare. În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai Ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României. În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român ABDIC, pentru mine şi pentru urmaşii mei dela Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României. Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat. Mihai. Dat la Bucureşti, astăzi 30 decembrie 1947”, se arăta în actul de abdicare.

Familia regală a fost obligată să plece la Castelul Peleș.

O comisie de inventariere numită de Guvernul comunist a luat în primire toate proprietățile regale. România a fost proclamată republică la 30 decembrie 1947. „Contrar propagandei comuniste care afirma că familia regală ar fi părăsit țara cu o mare parte a averii, suveranul a plecat cu numai câteva valize ce au fost minuțios inspectate de o comisie de inventariere trimisă de la București. Pentru a-l umili pe Rege, pe peronul gării din Sinaia, membrii gărzii de onoare au fost dispuși pe două rânduri, cu spatele către trenul în care urma să se îmbarce familia regală. Cu toate acestea, unul dintre ofițeri a avut curajul să întoarcă privirea, iar Regele a putut observa că acesta plângea, semn că loialitatea față de Coroană rămăsese una puternică, în ciuda măsurilor luate de noua putere”.