În vara anului 1945, au explodat pe teritoriul Japoniei singurele arme nucleare lansate vreodată împotriva populației civile. Măcelul creat a îngenuncheat o întreagă națiune. A fost și rămâne una dintre cele mai controversate decizii ale istoriei. Acest eveniment a declanșat cursa înarmării nucleare.

Pe data de 6 august 1945, bombardierul american „Enola Gay”, un avion B29 "Superfortress”, pilotat de colonelul Tibbets, lansa deasupra orașului japonez Hiroshima o bombă numită de 4,5 tone care conţinea 60 de kilograme de uraniu, numită „Little Boy”. Bomba a fost lansată la ora 8:15 şi a explodat la 600 de metri de sol provocând o detonare echivalentă cu peste 13.000 de tone de trinitotoluen. Aproape 80.000 de oameni au murit instantaneu. Hiroshima, un oraș important, aproape a fost ras de pe fața pământului în doar câteva secunde. Trei zile mai târziu, deasupra altui oraş japonez, Nagasaki, a fost aruncată cea de-a doua bombă, numită ”Fat Man”.

Peste 75.000 de oameni au murit pe loc, iar oraşul a fost distrus în proporţie de 80% . A fost cea mai cumplită demonstrație de forță militară din istoria umanității și prima dată în istoria Terrei când a fost utilizată o armă nucleară. Evenimentele de la Hiroshima și Nagasaki au reprezentat momentul zero al înarmării nucleare la nivel mondial. Deși mai multe state europene au efectuat cercetări privind armamentul nuclear, din momentul în care au văzut ce poate să facă o bombă atomică, a început cu adevărat cursa înarmării nucleare. În numai câteva secunde, o bombă de tipul celor folosite împotriva Japoniei, ucidea 160.000 de oameni. Utilizarea armamentului nuclear împotriva Japoniei este o chestiune controversată chiar și în zilele noastre. Se pune întrebarea: a fost necesară aceea demonstrație de forță asupra statului nipon?

O dușmănie pe viață și pe moarte

Al Doilea Război Mondial a fost cel mai devastator conflict din istoria umanității, purtat de milioane de oameni din toate colțurile lumii. Bătăliile și manevrele militare au avut loc pe tot globul, inclusiv în zone neobișnuite precum Caraibe, America Centrală, Groenlanda, Alaska, Insulele Aleutine, Irak, Siria, Birmania și Arctica. Unele dintre cele mai grele lupte s-au dat în Europa și în zona Pacificului. Încă dinaintea începerii celui de-Al Doilea Război Mondial, Japonia, o mare putere imperialistă, a invadat provincia chineză Manciuria, în 1931, căutând materii prime pentru a-și alimenta industria și forța militară aflată în creștere. Până în 1937, Japonia controla regiuni întinse din China, iar niponii erau acuzați de crime de război și atac nejustificat asupra unei țări pașnice. Printre cei care au criticat acțiunile militare și atrocitățile japonezilor în China au fost și Statele Unite. Au fost evitate totuși sancțiuni economice împotriva Japoniei. Relațiile dintre Statele Unite și Japonia s-au înrăutățit în momentul în care forțele nipone au atacat Indochina cu scopul de a captura zonele bogate în petrol din Indiile de Est.

Drept răspuns, Statele Unite au impus un embargou asupra aprovizionării Japoniei cu fier, petrolului și combustibil pentru avioane. În plus, au înghețat activele japoneze din Statele Unite. Americanii erau în stare de neutralitate și nu participau la cel de-Al Doilea Război Mondial, conflict declanșat în anul 1939. Bombardamentul japonez asupra Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 i-a făcut pe americani să-și schimbe opțiunea. În urma atacului supriză asupra puternicei baze americane din Pacific, Japonia a scufundat mai multe nave de război, a distrus sute de avioane și a ucis mii de americani. Scopul japonezilor era să paralizeze flota americană din Pacific. Aproape reușiseră.

Președintele american din acel moment, Franklin Roosevelt, a numit atacul „o zi care va rămâne în infamie”. Cert este că acel atac a marcat intrarea Statelor Unite în război contra Axei. Americanii au luptat atât pe frontul de vest contra naziștilor, dar mai ales în Pacific, contra japonezilor. Luptele cu niponii au fost foarte grele. Un conflict de uzură, extrem de costisitor atât din punct de vedere al resurselor materiale, dar mai ales al vieților omenești. An după an, americanii au reușit să-i împingă pe niponi din insulă în insulă, tot mai aproape de Japonia. Asiaticii erau însă luptători feroce, disciplinați și determinați iar fiecare victorie se dovedea a fi foarte costisitoare. Ultima bătălie majoră, lupta pentru Okinawa, a durat aproape trei luni și a luat peste 100.000 de vieți din ambele tabere.

Un proiect secret și o decizie care a schimba lumea

Pe 12 aprilie 1945, președintele american Delano Roosevelt murea. În luna mai a aceluiași an războiul se termina războiul pe continentul european. Continua însă cu furie în Pacific. Deși împinși tot mai mult către „patria mamă”, japonezii continuau să lupte cu îndârjire. Mulți ei dintre preferau să moară decât să se predea. Piloții kamikaze puteau transforma orice avion în rachetă ghidată. Nici măcar în urma bombardamentului american îndreptat împotriva orașului Tokyo din 9-10 martie 1945, considerat unul dintre cele mai dure din istoria războiului la nivel mondial, nu i-a convins pe japonezi să se predea necondiționat. Niponii doreau să-și păstreze împăratul și nu doreau ocupație americană. Cereau să organizeze propriile tribunale de război pentru a-i judeca pe cei care comiseseră abuzuri.

Americanii cereau însă capitulare necondiționată. Noul președinte american, Harry Truman, avea sarcina de a decide cum să pună capăt războiului. O debarcare în Japonia, plus raiduri aeriene erau planurile cele mai cunoscute. Truman aflase însă de un proiect sectret numit Manhattan. Era un proiect de realizare a bombelor atomice și detonarea lor prin fisiune nucleară. Totul începuse cu ani în urmă în Germania, atunci când Otto Hahn şi Fritz Strassmann, de la Institutul 'Kaiser-Wilhelm' din Berlin , au realizat prima fisiune a unui nucleu de uraniu. A fost un moment istoric. Experimentul a fost reluat și perfecționat. În Statele Unite a și fost testat în luna iulie a anului 1945 în deșertul Alamogordo, când a fost detonată o bombă cu plutoniu. Rezultatele experimentelui l-au făcut pe Harry Truman să se hotărască. În locul unei invazii, acesta a decis ca asupra Japoniei să fie aruncate două bombe atomice.

„Nu au fost alarme care să anunţe raidul în dimineaţa zilei de 9 august 1945. Ne ascundeam în adăposturile locale pentru bombardamente, de câteva zile. Şi cum nu s-a întâmplat nimic, oamenii plecau către case. Eu şi fratele meu ne jucam în faţa adăpostului pentru bombardamente, aşteptând să fim luaţi de bunicul nostru. Apoi, la ora 11.02, cerul a devenit orbitor. Eu şi fratele meu, am fost aruncaţi violent în buncăr. Nici nu ştiam ce se întâmplase. La început eram confuzi şi şocaţi. Victime rănite îngrozitoare, arse din cap până în picioare se prăvăleau în buncăr. Pielea era pur şi simplu desprinsă de pe trupuri şi zăcea atârnând pe pământ, în făşii. Un munte uriaş de victime au format o grămadă uriaşă în faţa adăpostului. Mirosul şi căldura erau insuportabile. Am fost prinşi acolo trei zile, până când bunicul ne-a găsit. Nu pot uita niciodată iadul pe care l-am văzut în drumul meu. Trupuri arse încă zăcând pe pământ, ochi arşi şi scoşi din orbite. Vite care zăceau pe marginea drumului cu abdomenele umflate în mod grotesc. Mii de cadavre căzute în râu”, a mărturisit, pentru Time.com, Shigeko Matsumoto, care locuia la în Nagasaki în momentul exploziei celei de-a doua bombe atomice.

De ce au decis americanii să folosească bomba atomică?

Utilizarea bombei atomice asupra Japoniei a fost un moment controversat și totodată de cotitură în istoria umanității. S-a pus mereu întrebarea legitimă: de ce americanii au aruncat bombe atomice asupra Japoniei? Răspunsul oficial a fost evitarea de pierderi omenești. Americanii spuneau că o invazie însoțită de bombardamente clasice ar fi însemnat săptămâni, poate luni întregi de lupte, cu costuri uriașe în materie de vieți omenești, în primul rând. Japonezii nu doreau să capituleze necondiționat și se presupune că statul nipon mai avea o armată de aproximativ două milioane de soldați dispuși să apere până la moarte, insulele Japoniei.

Practic, americanii au dorit, prin lansarea bombelor atomice, scurtarea războiului, ceea ce s-a și întâmplat. În privința celei de-a doua bombe, cea de la Nagasaki, americanii sunt acuzați că au făcut doar o demonstrație de forță pentru a dovedi capacitate militară a țării, mai ales în fața sovieticilor care eliberaseră China de nord și s-ar fi gândit chiar să debarce la rândul lor în insulele Japoniei. Cea de-a doua bombă ar fi fost un avertisment. „Justificarea comună a lansării bombelor atomice a fost că a pus capăt rapid războiului și a salvat viețile a milioane de oameni”, precizează specialiștii de la Universitatea „Santa Clara”. Austin F. Morris, un ziarist american, titra în anul 1945 „ Bomba a salvat milioane de vieți”.

Acesta justifica utilizarea forței atomice prin faptul că invazia asupra Japoniei ar fi costat milioane de vieți, mai multe decât prin atacul cu bombele nucleare. La rândul său, Henry Stimson, secretarul de război din aceea perioadă, răspundea controverselor iscate privind moralitatea și necesitatea utilizării bombelor atomice argumentând că invazia ar fi durat un an, ducând la moartea a milioane de americani și chiar mai mulți japonezi. Winston Churchhill a oferit o explicație similară, susținând că milioane de vieți americane și britanice s-ar pierde. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste personalități ale vremii nu a furnizat dovezi care să-și susțină afirmațiile.

A fost etic? A fost moral? A fost necesar?

Tocmai fiindcă nu au fost furnizate foarte multe dovezi pentru a susține acele explicații privind utilizarea forței nucleare, întrebările de mai sus au rămas vii până astăzi. La fel și controversele. Pe de o parte sunt specialiștii care spun că bombele atomice au scurtat războiul și au salvat vieți omenești.

Printre aceștia și Antony Beevor, istoric militar specializat în cel de-Al Doilea Război Mondial. „Truman a avut puține opțiuni. Puține acțiuni în război sunt justificabile din punct de vedere moral. Tot ce poate spera un comandant sau lider politic să evalueze este dacă o anumită cale de acțiune este de natură să reducă pierderile de vieți omenești. Confruntat cu refuzul japonezilor de a se preda, președintele Truman a avut puține opțiuni. Decizia sa s-a bazat în principal pe estimarea a jumătate de milion de victime aliate care ar putea fi cauzate de invadarea insulelor Japoniei. A existat, de asemenea, rata probabilă a mortalității din cauza foametei în rândul prizonierilor de război și al civililor dacă războiul s-ar fi prelungit până în 1946. Ceea ce Truman nu știa și care a fost descoperit abia recent este că Armata Imperială Japoneză era decisă să lupte până la moarte încă de la începutul războiului. Toți civilii urmau să fie mobilizați și forțați să lupte cu sulițe de bambus și încărcături tip sacoșă pentru a acționa ca niște kamikaze împotriva tancurilor aliate. Documentele japoneze indică, aparent, că armata lor era pregătită să accepte până la 28 de milioane de morți în rândul civililor”, preciza Beevor pentru History Extra.

De cealaltă parte sunt specialiști, printre care și Richard Overy, profesor de istorie la Universitatea din Exeter, care spun că atacul cu bombe atomice nu a fost moral și nici necesar. Aceștia spun că Japonia nu mai avea mult până la capitulare. „Lansarea bombei atomice asupra Hiroshimei a fost justificată la vremea respectivă ca fiind morală pentru a obține o victorie mai rapidă și a preveni moartea mai multor americani. Cu toate acestea, în mod clar nu era moral să se folosească această armă știind că ar ucide civili și ar distruge orașe întregi. Și nici nu era necesară. Din punct de vedere militar, Japonia era terminată (așa cum a demonstrat invazia sovietică a Manciuriei din august). O blocadă suplimentară și bombardamente clasice în zonele urbane ar fi dus la o capitulare în august sau septembrie cel târziu, fără a fi nevoie de costisitoarea invazie anticipată sau de bomba atomică. Cât despre a doua bombă de la Nagasaki, aceasta a fost la fel de inutilă ca prima. S-a considerat necesară pentru că avea un design diferit, iar armata (și mulți oameni de știință civili) erau dornici să vadă dacă ambele funcționau la fel. Cu alte cuvinte, exista și un imperativ științific cinic”, preciza, pentru aceeași publicație, Richard Overy.